Multe sunt amintirile mele ce mă înăcresc. Parcă sunt uitat printre ele ca un bagaj în tren. Mai devreme sau mai târziu, de mi-a fost bine, de mi-a fost rău în viață, după fiecare clipă mi-a părut și-mi va părea rău…! N-am învins niciodată lumea oricât mi s-a părut uneori că îmi este ostilă, nici măcar n-am avut vreodată în gând să lupt împotriva ei…! Dar mereu mi-a fost menit să lupt împotriva săturării mele de lume! Pentru mine viața nu a avut frâne, descurajările m-au învins de multe ori însă niciodată nu m-au oprit. Cel mai mult am învățat de la mine în viață, iar eu nu pot fi oprit decât o singură dată, când va fi prima și ultima oară. Sunt singurul care mi-am mituit mintea, carnea și sângele, pe altcineva n-am acceptat.
A sosit toamna în viața mea și nu mai am decât o curiozitate furibundă: să petrec dezlănțuit cu o doamnă excentrică – moartea…! Până când voi ajunge să fiu un schelet umblător și câtă vreme bătrânețea, deși-mi dă târcoale nu mă culcă încă la pământ, numai eu pe mine m-aș putea obosi, numai eu mie mi-aș putea frânge forța de a lupta cu propria-mi oboseală de mine. Dar voința aceasta nu există.
Încă mai am prieteni. Puțini, dar de demult și pentru totdeauna…! O veste de pe continentul bronzat de la fiica frumoasei fete africane pe care am iubit-o cum iubesc ochii dimineața și tainele noaptea îmi reclădește speranțele pe care le credeam epuizate: fiica fetei africane dispărute cu foarte mulți ani în urmă într-un sat înghițit de apele unui rău din jungla africană, năvălit ca un monstru al naturii peste oameni, umflat și turbat într-o zi lugubră de torente necontenite de ploi aducătoare de moarte, se va găsi la București în primăvara anului ce vine și ne vom revedea după un amar de timp…!
Mă impresionează atât de mult această veste, încât, de când am primit-o nu mă mai gândesc la altceva și nu pot înțelege de ce despărțirea este cea mai groaznică suferință omenească și de ce există ea pe lume. Vestea morții cumplite a frumoasei fete africane mi-a dat toate motivele din lume să condamn suferința și să nu mai iubesc atunci nimic afară poate de propria-mi moarte! Vestea venirii la București a fiicei sale, după atât de mult și trist timp îmi trezește gândul că uitasem să mai trăiesc și îmi readuce curajul, odată cu o cutremurătoare teamă de a nu-l mai pierde vreodată…!
Fără iubire și curaj viața e vidă…! Timpul e și scurt și lung de azi până în ziua revederii mele cu fiica frumoasei fete africane. Nu există o mai nelămurită stare emoțională ca neliniștea așteptării stăruitoare și apăsătoare ca pământul. Mulți nu mă vor înțelege, poate…! Fiecare dintre noi își poartă suferința în felul său. Cu toții suntem intruși în propriile vieți și variante ale pământului!
Nebunia vieții cea mai inocentă este să cazi pradă unui dor nebun pe care, dacă ți-l mărturisești ție îți poți ucide eul tău interior și va tăcea, dar dacă îl spui altcuiva, cum să elimini pe cine îți cunoaște inima?! Măcar să ai grijă să nu o spui cui nu te înțelege, aceasta prețuiește cel mai mult…! Eu am spus și voi spune mereu, căci, la urma urmei, oamenii sunt niște efemeride prin spațiul lumii și infinitatea timpului, dar niște efemeride triste, căci și în veselia cea mai plină se concentrează condimentul tristeții…!
Eu v-aș spune și, de ce nu, vă și spun ce mă scoate pe mine din chinul între starea de vis blând, frumos și vesel și realitatea tristă predominantă: muzica și poezia. Pentru că fructele beatitudinii coexistă cel mai profund în simțirea mea prin melodiile artistei Teatrului de Revistă „Constantin Tănase” Monalisa Basarab (da, Monalisa cântă sensibil, melodios, lin), absorbite în artista însăși, ca seva parfumată în flori, nimic nu este și mai plăcut și mai ușor de făcut în ce mă privește: o ascult și o privesc în fiecare zi pe Monalisa Basarab…! Muzica și poezia s-au ivit în creația Lui Dumnezeu pentru a justifica visul, iubirea și alinarea. Iată, eu am găsit izvorul acestora – Monalisa Basarab –, potirul din care le sorb – inima mea –, motivul – îmi îndulcesc și vindecă viața, mă opresc din căutatul iubirii și alinării pentru că le am eu în amintirile mele…!
Uneori oamenii se împiedică de propriile iubiri…! Trist, dureros și primejdios. Ascultați pe Monalisa Basarab, melodiile ei, poezia melodiilor ei, ea ne cheamă să ne căutăm pe noi în noi înșine. Minunată artistă. Melodiile sale îți învelesc sufletul cu liniște, armonie, iubire, vis, plăcere și alinare…! Este tot ce are nevoie omul ce-n iubire își regăsește singurătatea și-n despărțire rănile, este tot ce caută omul ce și-a pierdut amintirile, este tot ce găsește omul ce-a fost uitat în sinea lui, este tot ce poate dărui cântecul și poezia celui căzut într-o stare de inactivitate istovitoare…!
O admir și o respect… Mai mult decât o pot spune cuvintele însele, dar cu forța cuvintelor din cuvine. Farmecul ei artistic nu se încadrează într-o formă și o intensitate, ci în valoarea supremă a interpretării muzicale. Frumusețea ei umană decurge din justificarea faptului că numai în frumusețe omul își atinge idealul transfigurat în real, nu idealul închipuit.
Ne contopește toamna adâncă și călduroasă a uimitorului an fără anotimpuri, pleacă spre noi iarna cea cu defecte, parcă, de un timp în care orice este ea numai iarnă nu, la țărmul speranțelor vibrează duhul primăverii combinate, incerte, șubrede, de o mamă cu iarna, nici ea primăvară pură cum a fost altădată… Lacrimile amintirilor se varsă în dorul meu. E și departe e și aproape ziua în care mă voi revedea cu fiica frumoasei fete africane…! Până atunci, doar cântecul și poezia cântecului Monalisei Basarab, ca un fior instinctiv al vieții și melancoliilor mă vor menține în veghea de a nu-mi imagina inima biruită. Căci atâta ne rămâne pe lume între o dezolare și o speranță: cântecul mângâierii…! El are pentru mine numele Monalisa Basarab…!
(Aurel V. Zgheran)


