Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Poezie » CARMEN OLTEAN: PERPETUU – MOMENT LIRIC HIBERNAL

CARMEN OLTEAN: PERPETUU – MOMENT LIRIC HIBERNAL

Perpetuu

 

De-o fi să mor curând

Să-mi fie zîmbetul tău blând mormânt

Iubite ce nu te-am găsit

Nici nu te-am căutat

Dar sufletul meu a visat

M-ai ars și jar tu m-ai hrănit

Neostoit m-ai frânt și răstignit

În sufletu-mi te-ai cuibărit

Dar nicicând n-ai venit

În câte trenuri om fi fost

Și ne-am zâmbit timid

Atinsă sunt dar nu te știu decât în duh

Nu te-am văzut dar te-am dorit necontenit

Te știe lira cea zidită-n în mine

Flamândele buze cărnoase

Nesăvarșite sărutari tânjesc

Scrisori de dragoste ce zac nescrise

Sălbăticește carnea dorurilor necuprinse

Când ne vom cuceri, înfrânge și murii

Vom arde, ne vom bea flămînda-mbrățișare

Când sânii mei se potrivesc în palmă ta căutătoare

Și mușcătura tandră necontenită din gustat

Vom afla înviind, apoi murind

Că aparținem unul altuia

Tăiați din cer, ziditi din lut, îndrăgostiți căzuți din stele

Ne vom găsi și ne vom pierde

Ne vom iubi cerșind flamânzi

Din minte, trup, suflet arzând

Îmbrățișări de foc, Vezuvii contopind

În pântec zbatere și-nfiorare

Mai mult cerând, mai mult luând

Mai mult găsind cu fiecare sărutare.

Vom muri în această viață

Și vom tânji să ne găsim în alta și în alta

Din nou nu ne vom știi

Iar sufletul mustang neobosit va căuta

Și regăsi-ne-vom necontenit

Potrivnicii vor amuți în fața ta

Când darul primului sărut va fi primit.

 

 

Cine ești

 

Cine ești

De știi să pui săruturi pe rănile sufletului

Ce ești

De mă îmbrățișezi precum soarele

Unde ești

De-mi trimiți ploi calde de-argint

Ce-ncolțesc în mine noi puteri

De unde vii

De simt parfumul liniștii

Inima mea întrebătoare

crescandu-i aripi temerare

Prin gratiile ce-o străjuiesc

Viața-i un vârstnic copac

Aud în plin șoaptele frunzelor

Vreau trunchiurile să-i ating

Seva să-mi iau ținută-n cămășile lor

De pădure ești

Sau mare-nvălurită

Vreau descântec mlădios

și viu de sare răscolită

Simfonia vânturilor de ești

Să cutreieram templele îngerilor

Unde se-mbăiaza în lumini cerești

Iar veșnicia doarme-n vis

De ești otravă, vreau să te sorb.

 

Aripile sufletului

 

Sufletul meu

Aripi de fluture întinse

Iubind florile verii

Trecătorii se minunau

Câțiva vroiau să-l ademenească

Fără să înțeleagă

Orbiți de culori

De bucuria lui de a-și savura taina

Fermecat de dorința de a fi îmbrățișat

S-a lăsat prins

Captiv se întristă

Aripile-i ciuntite

Nu se mai ridicau

Să-l ducă la florile lui

O rază de lumină

Coborâtă din cer

L-a călăuzit

Înapoi în lumea lui

S-a ascuns într-o floare

De aceași culoare

Visează și iubeste florile menite lui.

 

 

 

Sublima, grațioasa cădere

 

 

Am să-nvăț de la frunze cântul și alintul verii

Să-mi aprind sângele toamna de rămas bun

Într-o piruetă dansând, apoi să cad grațios,

Pe iubitul pământ

Am să-nvăț de la frunze

Un ultim sărut s-am pe buze

Să-l dau lutului din care-s plămădită

Și-am să-nvăț de la frunze să plec

C-un ultim fior cuprins într-un zbor

Să dorm somn adânc în culori ce umplu ochii cu dor

Am să-nvăț de la frunze liniște și tăcere

Simfonii și evanghelii purtate pe aripi de vânt

Sărutări în plete de toamnă

Am să-nvăț să reinviu în verde crud

 

 

 

 

De-a v-ați ascunselea

 

A fost odată o copilă

Îmi amintesc cu dor de ea

Când se topea

Jucându-se de-a v-ați ascunselea

Zburdalnică în suflet

Înăbușindu-și râsul

Să nu se dea de gol

Stătea pitită

Tăiată răsuflarea îi era

Să nu fie găsită …

Ajunși din urmă de maturitate

Acum jucăm de-adevăratelea

Ascunși, fără magie și sfială…

Pesemne că încă sunt în ascunzătoarea mea

Cu inima de copilă

Așteptând să fiu găsită

De cei ce caută magicul jocului…

 

 

Când înfloreau salcâmii

 

A venit clipa nefastă

Când mi-am găsit sufletul ruginit

Orbecăind prin viață

Marea grijilor m-a supus deșertăciunii

Goana ce-a pus stăpânire pe lume

M-a ajuns și pe mine din urmă

Acum, căutând inocența din copilărie

Am învățat să frământ pâine

M-am întors în timp, când colindam ulițele satului

Retrăind anotimpurile, jocul, libertatea

Găsind pe mama și pe tata povățuindu-ne

Pildele zămislite din aplecarea lor în trudă

S-au născut din focul mâinilor muncite

Din țărâna din care ne luam rodul

Sfințită cu lacrimi și bucurie

Caut râvna de atunci

Simplitatea și bunătatea omului

Ce horea când îi era bine sau greu

Când paharul suferinței era plin

Lăsau tot în voia Tatălui ceresc

Judecătorul adorat

În gânduri mi-a înflorit liliacul

Regăsind câmpul verde de orz crud

Când eram cu mieii despărțiți de mamă

Le ascultam plânsul, îi iubeam…

Doar acum le înțeleg durerea deplin

Aș vrea să fi rămas acolo

Unde eram toți împreună

Când înfloreau salcâmii…

 

 

Șchiopul

 

Șchiopul se ostenea să-și ducă desaga

Plină de privirile ascuțite ale semenilor

Unele de milă

Altele de compasiune

Câteva de dispreț

Era murdar și flămând

Zdrențărosul avea în fiecare zi alaiul lui

Câteodată se bucura de zâmbetul unui copil

Într-o zi un copil a îndrăznit să-și înfrunte timiditatea

L-a luat de mână, i-a spus, vino la mine acasă

Am bomboane și vreau să-ți dau și ție

Șchiopul perplex de uimire

Înmuiat de bunătatea copilului

A slobozit lacrimi calde

Copilul era trist să-l vadă că plânge

L-a chemat cu mai multă stăruință

Vino, am un căluț de lemn și ți-l dau ție să-ți care desaga

Înduplecat s-a dus, cu inima strânsă

Odată ajunși a fost primit cu bunătate

La plecare, omul nu mai șchiopăta

Copilul nedumerit întrebă, te-ai vindecat ?

El a răspuns, nu eram șchiop

Doar cäram greutatea sufletelor care treceau pe lângă mine

Acum că tu ești fericit, desaga mea este plină cu bucuria ta…

 

 

Mustangul

 

Ițit din flăcări vrăjite

Mustangul cu coada de stea

Își scutură coama de vise

Gonind ca o nălucă

Pământ cu cer parcă unea

Născut blând, rebel devenea

Din bătaia inimii lui

Iubea să-și întindă limanul

Hrana dragostei lui

Sălbaticul ne-a învățat ce-i curajul,

De oameni domesticit

Mângâiat de privirile lor

Mirajul în ochi îi lucea

Iarba-i creștea mătăsoasă

Pädurile-i deschideau brațe

Poteci nenăscute-l chemau

Copitele lui sărutând pământul

Treceau prin foc, curcubeie și mări

În galop despica vântul

Apropiind depărtări…

 

 

Moartea

 

Moartea hâdă, dichisită în negru

Coboară cortina funestă între noi

Răpindu-ne pe cei dragi

Iar nouă, celor din cortegiu

Rămași în urmă

Cu țărâna mormântului proaspăt, sub unghii

Ne smulge fărâma de strălucire din ochi

Ne taie răsuflarea

Ne zguduie din temelii

Ne stoarce lacrimi amare

Rămânem îndoliați, cu sufletul sfâșiat

Cu inima-n gheare

Și ea, chiar ea, aprinde-o lumânare

Ne arată umbre, pe pereții peșterii din noi

Toate momentele dragi

Pe care poate nu le-am prețuit la timp

În goana vieții

Dar mai ales cele amânate, devin săgeți

Parfumul ei diabolic

Ne umple nările

Urlete mute se zbat

Mușcat, nu te poți apăra

Parcă o auzi declarând

Dincolo, o să ne iubim mai mult…

 

Facebooktwitterby feather