În fulgerul căderii petalelor de chin

Pe stânca sorții noastre, spre-o nouă înviere,

Doar calda-nlănțuire de brațe, în suspin,

Mai poate naște viață, când totu-n suflet piere.

Și-atunci când febra-n ochii, striviți de nedreptăți,

Înalță puri ghețarii plutind pe oceane,

Cea sacră unitate, din două jumătăți,

Aprinde focul haric în ambele coloane.

Sunt clipe când, în viață, cu iadul poți pieri,

Stingându-te în bezna eșecului, frânturii,

Dar te cuprinde raza luminii într-o zi

Și răstignești tu însuți veșmântul greu al zgurii.

Și-adesea vezi un fluviu de neoprit în drum,

Dar vine ceas când focu-i răpește-ntreg comândul,

Și-atunce afluentul se-aruncă-n negrul fum,

Cu apele-i de-o seamă îl scapă, -mbrățișându-l.

Și cât de trist e, Doamne, că deseori urâm,

Chiar tot ce adorarăm, ce fu mai ieri iubire…

Ce-ar fi, strângând la piepturi, să nu mai coborâm,

Ci să croim noi aripi, spre-o altă devenire?

Dar câtă nepăsare în brațe veșnic reci,

Uitând că sunt salvare, pe vreme de furtună;

Apropierea tandră, și-n inimile seci,

Va naște o simțire curată, dar nebună.

În valsul trist al vremii, când clipe sunt și nu-s,

Și cel de se târăște, și cel mergând călare

Simți-vor cum răsare un soare, și-n apus,

Atât cât mai există sublima-mbrățișare.

Autor: Geta Lipovanciuc

by

Referinţă Bibliografică

CÂT EXISTĂ ÎMBRĂȚIȘARE/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 21 ianuarie 2022