Frământările oamenilor politici români în vremea „Marelui Război”.

„Acum ori niciodată!” la Nicolae Filipescu și Take Ionescu

         Motto: „Suntem generația care, sau vom desăvârși munca de veacuri a poporului nostru, sau vom pune piatra mormântală pe munca generațiilor trecute” (Take Ionescu, 1915)

De curând, Editura Paul Editions a scos de sub tipar volumul Pentru România Mare, conținând cuvântări ținute cu diferite ocazii de către doi dintre oamenii politici reprezentativi ai începutului de veac XX, Nicolae Filipescu și Take Ionescu. De fapt, acest volum cuprinde două volume ale celor doi oameni politici apărute în perioada interbelică: Nicolae Filipescu, Pentru România Mare. Cuvântări din războiu (1914-1916), Biblioteca „Epopeea Neamului”, 1925, respectiv, Take Ionescu, Discursuri din războiu (1917-1917), București, 1919.

„Au prezentul nu ni-i mare? N-o să-mi dea ce o să cer? / N-o să aflu într-ai noștri vreun falnic juvaer?” – se întreba, cu câteva decenii înainte, cel mai mare exponent al conservatorismului intelectual românesc, Mihai Eminescu. Citind volumul de față, nu putem să nu observăm patima cu care cei doi oameni politici iubeau România și susțineau intrarea în Primul Război Mondial pentru eliberarea teritoriilor românești stăpânite de Imperiul Austro-Ungar.

Pentru a judeca principiile susținute de cei doi oameni politici, prezentarea contextului este, credem, profitabilă. În 15/28 iunie 1914, la Sarajevo, prințul moștenitor al Imperiului Austro-Ungar, Franz Ferdinand, și soția sa, Sofia, au fost asasinați de către naționalistul sârb Gavrilo Princip. Așa cum se știe, atentatul a slujit drept pretext pentru declanșarea primei conflagrații mondiale. Războiul găsea România alături de Puterile Centrale, prin tratatul secret încheiat la 18/30 octombrie 1883. Iar ceea ce s-a întâmplat la Consiliul de Coroană de la Sinaia, din 21 iulie/3 august 1914, dovedește că lumea politică românească era departe de a fi unitară în ceea ce
priveşte linia politică pe care trebuia s-o urmeze statul român. Ca întotdeauna!

Liberalii erau aproape unanimi în a recunoaște că locul României era alături de Antanta, o poziţie similară având şi conservatorii democraţi ai lui Take Ionescu. Conservatorii se aflau împărţiţi în trei facţiuni: gruparea condusă de P. P. Carp cerea respectarea integrală a prevederilor alianţei din 1883, cea din jurul lui Titu Maiorescu şi Alexandru Marghiloman susţinea menţinerea unei neutralităţi binevoitoare faţă de Puterile Centrale, în vreme ce grupul de partizani ai Antantei, condus de Nicolae Filipescu, milita pentru intrarea imediată în război împotriva Puterilor Centrale.

Profund mâhnit de opiniile majoritare ale proantantiștilor, regele Carol I are fair-play-ul să declare că, în calitatea sa de rege constituţional, se supune voinţei exprimate. Amărăciunea regelui este imediat sancționată de către Take Ionescu într-o remarcă devenită memorabilă: „Ce păcat că acest rege excepţional n-are curaj moral! Toate însuşirile lui alese sunt neîndestulătoare în împrejurări excepţionale. El e un rege numai pentru timpuri normale”.

Din acel moment, Nicolae Filipescu și Take Ionescu se vor pronunța pentru intrarea României în război împotriva Austro-Ungariei. Cuvântările lor, din care vom reda fragmente, sunt edificatoare și exprimă, în definitiv, starea de spirit a opiniei publice românești. Iar rolul celor doi politicieni era acela de a menține trează această stare de spirit.

Nicolae Filipescu a fost marele susținător al participării României la război alături de Antanta și un mesager al mesajului eliberării românilor din Imperiul Austro-Ungar. La sfârşitul anului 1914 a creat „Acţiunea Naţională”, care în 1916 devine Uniunea Sacră – ramura proantantistă a Partidului Conservator. Deşi adversar politic al lui Take Ionescu şi partizan al lui Alexandru Marghiloman, când a fost vorba de tabăra la care să adere România în Primul Război Mondial a devenit colaboratorul primului şi adversarul celui de al doilea. Din nefericire, boala l-a răpus prea devreme, la finele anului 1916, fără a mai apuca realizarea idealului național pentru care a ars ca o torță.

În cuvântarea rostită la 23 octombrie 1914, cu prilejul unei manifestații cetățenești, Nicolae Filipescu declară: „Deci, ori sugrumarea cu propriile noastre mâini, a fraților noștri, ori război. Eu prefer războiul și, mai bine decât războiul peste un an, doi, singuri față de Austro-Ungaria, prefer războiul acum, alături de Franța, de Rusia și de Anglia, cu toate perspectivele de a ne împlini idealul național”. În cuvântarea rostită la întrunirea de la „Dacia” a „Ligii Culturale”, din 15 februarie 1915, Filipescu își punea mari speranțe în noul rege, Ferdinand I: „În vremurile furtunoase în care trăim, nu cerem de la această domnie nici bogăția și înflorirea in timpul lui Petru Rareș, nici iscusința diplomatică a lui Constantin Brâncoveanu. N-așteptăm de la Regele nostru să dea la lumină pravile înțelepte, ori să fie ctitor de biserici ca Matei Basarab. Ursita lui e să ne dea vitejia”.

            Cu prilejul unei întruniri de la laşi a „Ligii Culturale”, din 15 martie 2015, Nicolae Filipescu rosteşte poate cel mai frumos discurs al său, „chemând pe toţi la luptă” şi atrăgând atenţia asupra celor care nu cunoşteau realităţile din Transilvania. Face trimitere apoi la PNL şi la membrii săi care doar tranzitau Transilvania atunci când trenul îi ducea la Paris, fără a cunoaşte realităţile de acolo, iar idealul naţional pălea în faţa celui de partid, vorbind despre „apostolii curajoşi ai prudenţei, secii ce-şi acoperă nulitatea cu aere grave de diplomaţi, alături de simbriaşii legaţiunilor străine”. Îşi îndreaptă apoi privirea asupra afaceriştilor care în acea perioadă, fie că erau petrolişti sau agricultori, exportau benzină care însemna muniţie pentru adversari, sau
grâu când fiecarte kilogram însemna poate „un vrajmaş mai mult şi un fiu sau un.frate mai puţin”. Vin apoi la rând cei care o ţineau tot în distracţii şi petreceri: „Teatrele sunt pline, cinematografele ticsite. Aci, un măscăriciu îţi cântă cuplete imbecile stârnind entuziasmul cu «Intrăm sau nu intrăm». La o serbare în folosul unui cerc sportiv din Bucureşti se plătea 120 de lei loja şi locuri nu se mai găseau. În vremea aceasta românii din Transilvania mor de foame. Refugiaţii ardeleni dorm prin tufişuriule şoselei Kisselef”. Înfătişează apoi ororile războiului cu potopul de foc, mormanele de morţi atât de înalte, încât împiedică vederea şi duhoarea cadavrelor în descompunere. Acesta era însă preţul ce trebuia plătit pentru idealul naţional, pentru cucerirea Ardealului, căci, spunea el, Regatul nu însemna nimic fără Ardeal: „O absurditate geografică, o fâșie de pământ întortochiată și frântă în semicerc. Arătaţi această figură schiloadă unui copil de şapte ani şi întrebaţi-l ce lipseste României? El, cu mâna lui agiamie va trage linia ce împlineşte cercul”. În acest discurs, Nicolae Filipescu aduce tot talentul său oratoric şi toată sensibilitatea sufletescă de care dispunea pentru a stârni conştiinţa naţională în inimile celor prezenţi la întrunire. E lesne de înţeles ce trebuie să fi simţit cei care se aflau în acea zi la Iaşi şi îl ascultau din moment ce discursul provoacă emoţii profunde şi astăzi.

            În altă luare de cuvânt, ținută la Clubul conservator din București, la 24 iunie 1915, Nicolae Filipescu își convingea auditoriul de orientare conservatoare că „de la întemeierea Principatelor și până astăzi, nicio generație nu s-a aflat în fața unor împrejurări mai mărețe. De aceea, această generație, de va fi la înălțimea marei sale datorii, va fi cea mai lăudată de cronica Neamului, ori altfel vom fi generația blestemată de nepoții și de strănepoții noștri”.

În meetingul de la „Dacia”, din 28 iunie 2015, Filipescu se pronunța, din nou, pentru vintrarea României în război în termeni imperativi: „În cazul de față trebuie să vrem războiul, cu toate riscurile lui, până la ultima centimă, până la ultimul om, până la ultima picătură de sânge. Altminteri, e pieirea Neamului, e rușinea pentru acest Regat cu îndatorire față de frați. Iar mâine va fi, în locul războiului națiunilor, lupta fratricidă și aci, în țară, războiul civil. Da, d-lor. Lupta fratricidă. Dacă pierdem această ocazie, s-a sfârșit cu unitatea națională (…)”. Acelați ton imperativ apare și la întrunirea din 7 septembrie 1915 de la „Boulevard”: „Suntem în ultimul stadiu când se mai poate alege: ori facem politică națională și atunci trebuie să ne facem datoria imediat, ori politică germanofilă francă. Fiindcă această din urmă politică însemnează jertfirea tuturor aspirațiilor Neamului. Să cerem imediat mobilizarea. Și să cheltuim toată energia ce e în noi ca să impunem ceea ce datoria ne poruncește”.

             Celălalt mare susținător al intrării României în război de partea Antantei, pentru făurirea idealului național, a fost Take Ionescu. Pe parcursul anilor neutralității (1914-1916), Take Ionescu se regăsește în centrul acțiunilor partizanilor alianței cu Antanta, fiind printre membrii fondatori și cei mai activi promotori ai Comitetului Național pentru „acțiune imediată” („Acțiunea Națională”). Intrarea României în război (14/27 august 1916) și campania dezastruoasă a anului 1916 vor precipita apropierea lui Take Ionescu și a Partidului Conservator-Democrat de guvernul liberal condus de Ion I. C. Brătianu. Astfel, la 11/24 decembrie 1916, se constituia un guvern de colaborare, care îl includea pe Take Ionescu ca vicepreședinte al Consiliului de Miniștri.

La 15 februarie 1915, la întrunirea „Ligii Culturale” de la Sala „Dacia”, Take Ionescu a ținut un fulminant discurs de convingere a auditoriului privind necesitatea intrării României în război: „Nu aveți să alegeți și spuneți la toți, n-au să aleagă între România cum este și România cum ar trebui să fie. Din acestrăzboi, în care se dumică cu sutele de vii viețile omenești, din acest război în care se transformă în pustiu localități civilizate de veacuri, din acest război se va așeza omenirea altfel și din această așezare ori va ieși o Românie mare, ori va ieși – cum zicea Goga – imperialismul maghiar, nu numai cu strivirea celor de dincolo, dar și cu vasalitatea celor de aici. (…) Pentru noi, pentru unitatea noastră națională, pentru România cea mare, fără de care nu e viață posibilă – căci suntem prea puțini, prea frânți, prea neputincioși, cum suntem – pentru noi, domnilor, oricine ar învinge, dacă ar învinge fără de noi, aproape același blestem ar fi. (…) Astăzi se așează soarta Neamului Românesc cum nu s-a așezat niciodată, de acum o mie nouă sute de ani, de când a început zămislirea lui. Astăzi, din acest război uriaș, vom ieși cu unitatea națională și cu strălucirea viitorului sau vom cădea striviți sub imperialismul maghiar. Astăzi, soarta noastră atârnă de victoria Triplei Înțelegeri, dar dacă s-ar bate singuri, fără noi, nu s-ar face nimic; trebuie ca această victorie să se câștige cu sângele nostru. Oricât de mult ar curge, binecuvântat să fie”.

În discursul de la Iași, de la Clubul conservator-democrat, din 5 aprilie 1915, tonul imperativ se împletește cu cel profetic: „Credința mea adâncă este că nicio generație din toată istoria noastră n-a avut o răspundere mai grea, și nu va avea o glorie mai mare ca generația noastră. (…) Nevoia unității naționale nu este numai o chestiune sentimentală, pentru noi este o chestiune vitală. (…) Unitatea națională nu este un vis de poet, pentru România, este o necesitate absolută a oricărei concepții politice. Fără ea suntem prea mici, suntem prea slabi, suntem striviți cu siguranță; cu ea avem șansa să trăim, dacă vom fi oameni care să știm să apărăm și să dezvoltăm ceea ce vom fi câștigat”. Același ton dublu are și cuvântarea rostită la Galați, la întrunirea „Ligii Culturale” din 19 aprilie 1915: „Generația aceasta n-are numai sarcina vitejiei de a smulge cu sabia hotarele naturale, are și sarcina cumințeniei de a se transforma pe ea însăși, ca să iasă nu numai o altă Românie geografică, dar să iasă și o altă Românie sufletească. Aceasta este datoria ei”.

Discursul de la Ploiești, prilejuit de întrunirea „Acțiunii Naționale”, din 3 mai 1915, îi dă ocazia ilustrului orator român să rememoreze istoria de două ori milenară a poporului în cuvinte care rămân efigii ale artei oratorice: „Nu e popor în Europa cu istoria mai trudită, cu viața mai nedreptățită decât Poporul Românesc. Ne-a pus Roma veche departe, în mijlocul lumii barbare, ca să fim aci un bastion al civilizației latine. Au trecut peste noi toate urgiile cu focul lor, toate năvalele pe aci au trecut spre apus! Ne-au îmoărțit vremurile sub multe stăpâniri; ne-au ofilit sub tot felul de civilizații străine și totuși a răsărit la sfârșit conștiința noastră națională, a sclipit acum mai bine de o sută de ani în suflete și în minți visul renașterii Poporului Românesc. Și acum, domnilor, stă în fața noastră această problemă: am fost așa de puțini și putem să fim așa de mulți, putem să fim nu numai România Mare, dar putem să fim România Mare în Europa liberă; aceste două lucruri împreună se pot împlini acum. Căci, la ce folos, cum zicea bine Titulescu, chiar o Românie Mare într-o lume roabă?”.

            Ne oprim aici cu prezentarea acestui volum, pentru a stârni doar curiozitatea iubitorului de Istorie. Și nu numai de Istorie, ci și de elocință. Pentru că oamenii politici români din timpurile trecute nu au fost aidoma celor de astăzi!

Cătălin MOCANU

***************************

CURRICULUM VITAE

CĂTĂLIN MOCANU

• profesor de Istorie și Educație socială la Școala Gimnazială „Anghel Saligny” Focșani;
• istoric, critic literar și publicist („Oglinda literară“, „România Mare”, „Contraatac“, „Akademia“, „Nota bene“, „Confluenţe“, „Tribuna Învăţământului“, „Ziarul tău“, „Milcovia“, „Ziarul de Vrancea”);
• formare, expertiză și consultanță în furnizarea și evaluarea serviciilor educaționale;
• elaborare și implementare de politici educaționale;
• expert în comunicare, relații publice și imagine organizațională.

Lucrări publicate:

1. Spațiul Românesc în context european. De la indo-europenizare, la integrarea euro-atlantică, Brăila, Editura Sfântul Ierarh Nicolae, 2020 (coautor);
2. Pe aici nu se trece!, Brăila, Editura Sfântul Ierarh Nicolae, 2020 (coautor);
3. România Rediviva. De la recunoașterea Independenței de Stat, la intrarea în „Marele Război” (1878-1916), Brăila, Editura Sfântul Ierarh Nicolae, 2020 (coautor);
4. Comunicarea cu presa în situații de criză, Brăila, Editura Sfântul Ierarh Nicolae, 2021;
5. Mărășești în interviuri și evocări, Brăila, Editura Sfântul Ierarh Nicolae, 2022 (coautor);
6. Psihologie pentru examene, Brăila, Editura Sfântul Ierarh Nicolae, 2023 (coautor);
7. Ghid geografic, istoric și cultural al județului Vrancea, ediție bilingvă română-engleză, Brăila, Editura Sfântul Ierarh Nicolae, 2023 (coautor).

by

Referinţă Bibliografică

Cătălin MOCANU: Frământările oamenilor politici români în vremea „Marelui Război”. „Acum ori niciodată!” la Nicolae Filipescu și Take Ionescu/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 30 martie 2026