Poetă a peisajelor estivale, Marieta Coman a demonstrat că este autoarea unui univers literar bogat și complex. Dacă în lirica doamnei Coman, peisajele estivale sunt mai mult decât simple decoruri naturale devenind spații ale revelațiilor de factură interioară, în volumul „Pe insula poemelor”, aceasta surprinde cu o finețe binecunoscută, pulsația fiecărui anotimp, transfigurându-i impulsurile estetice în construcții lirice sensibile și luminoase .
Descoperim în poemele din carte, câteva micro-spații de lumini și umbre presărate cu fragmente de univers interior, cu mozaicuri intime, cu senzații inedite și sentimente de înaltă ouritate creatoare.
În poemul intitulat „Prin timp” – spre exemplu – poeta ne reamintește că întâlnirea cu timpul este rodul unor percepții diferite care se schimbă de la o vârstă la alta, de la o experiență existențială, la alta. Astfel, dacă în copilărie pecepem trecerea timpului într-o manieră extrem de generoasă, ca o sărbăroare a jocului și speranței, la maturitate, trecerea timpului devine „apăsătoate” și se comprimă „străbătând în viteză zile, anotimpuri, ani…”
„Era un timp când simțeam
că timpul creștea din mine
se multiplica, se extindea
și ajungea pentru tot ceea ce îmi doream să fac…
Posibil să fii fost în copilărie…
Și, la un moment dat, nu știu când,
s-a întâmplat ceva
dintr-odată parcă timpul apăsa, apăsa
teribil
se comprima și începea să treacă cu
ignoranță
și în ciuda mea, iar acum doar îmi face cu
mâna străbătând în viteză zile, anotimpuri,
ani…” („Prin timp”)
Eu-l liric încearcă să țină pasul cu trecerea fulminantă a zilelor. Ca un fin psiholog, autoarea ne sugerează că trebuie să avem o relație armonioasă cu mersul secundelor, invitându-ne să abandonăm sentimentul de urgență existențială în favoarea regăsirii echilibrului interior și să ne fructificăm, cu responsabilitate, resursele existențiale și creatoare astfel încât să oferim consistență fiecărei clipe.
Tema centrală a poemului este, evident, efemeritatea clipei dar și subiectul relației dintre timpul trăit în copilărie și cel perceput la maturitate. Tonul poeziei este meditativ, ușor melancolic, iar folosirea versului liber este benefică fluxului gândirii lirice, care se strecoară printre versuri cu fluiditate și înțelepciune ajungând la concluzia trecerii implacabile a vieții. Poemul propune o reflecție asupra modului în care conștiința timpului devine mai acută odată cu înaintarea în vârstă Metaforele și expresiile poetice folosite în text susțin, în mod elegant , toate aceste reflecții asupra vieții și asupra destinului oamenilor.
În poezia de mai sus, toamna, de exemplu, simbolizează maturitatea și pericolul irosirii clipei, iar iarna este un simbol al finalității existențiale. Scriitoarea vorbește despre „înghețarea dorințelor”, ca efect al maturității afective și a capacității de a-și gestiona emoțiile prin prisma unei discipline emoționale autentice. Din perspectivă metaforică, dezghețarea dorințelor este un act de curaj determinat de nevoia eu-lui liric de a se întoarce spre sine, cu luciditate, îngăduință și iubire.
Auto-reflexivitate este una din caracteristicile esențiale specifice poeziilor Marietei Coman iar tema timpului domină o bună parte a poeziilor incluse în acest volum. Timpul este, în aceste poeme, frate cu gândul și cu „cuvântul ar trebui îmbrăcat mereu la patru ace”. Folosirea cuvintelor devine, în acest context, un act de mare responsabilitate așa cum ne sugerează autoarea în poezia „Am prins în palma mea cuvântul”.
În acest poem cuvintele dobândesc consistență ontologică și se caracterizează printr-o anume maleabilitate expresivă. Prin capacitatea lor de a ne purta gândurile, cuvintele, consideră Marieta Coman, îl transformă pe poet într-un demiurg. Mânuitorul de cuvinte devine creatorul unei lumi paralele, modelată de atingerile tactile ale imaginației, legănată de căldura spiritului, care se înalță ușor, se frământă și se reconfigurează pe calea căutării sensului vieții. Cuvântul nu mai este doar o monadă lingvistică. Acesta devine lut, se antropomorfizează și se „alintă” în palma gândurilor scriitoarei.
„Cu visul l-am pictat de-atâtea ori…
și fiecare literă se prelungea timid
căci nu era prozaic, nici ușor,
să tatuezi pe pagini viața, caligrafic.
Model din lut, sculptură de la șase
ar fi apreciat ca operă de artă
cuvântul ar trebui îmbrăcat mereu la patru ace
să îi simți plumbul când îl folosești anarhic.
Am prins în palma mea cuvântul
și fac prin el să mi se-nalțe gândul…”
Întâlnim aceleași frământări lirice despre rolul modelator al cuvintelor, despre modul în care pot reconfigura realitatea și în poezia de factură confesivă: „M-am născut aproape de poezie” . Actul artistic, recunoaște Marieta Coman se încarcă cu nebănuite interogații existențiale. Versurile pe care le compune o suie pe o culme atât de înaltă și intimă, încât nu se mai știe dacă poeta este cea care crează versurile sau poeziile o modelează pe autoare.
„Azi simt că mă sărbătoresc
în clipe de poezie
m-am comprimat în versuri
și poate,
va dăinui în mine mereu
esența parfumată a ei,
a poeziei …”
Este momentul în care, scriitoarea anunță că destinul său este iremediabil legat de destinul poeziei stabilind faptul că prin scris eu-l poetic se întâlnește pe sine, își manifestă plenar rostul și intră în rezonanță cu chemările harului literar. Prin intermediul lui, eu-l liric își pune în lumina reflectoarelor propriile vibrații și este fericit că și-a îndeplinit misiunea de a transforma poezia într-o perpetuă sărbătoare existențială.
În concluzie, volumul „Pe insula poemelor” păstrează direcția estetică promovată, de Marieta Coman, în cărțile de poezie anterioare („Nuanțe de suflet” – 2020, „Ecouri albe din priviri de smaralde”- 2021, „Șoapte rătăcite n valuri” -2022 „Esențe în ecouri” 2024) și confirmă, în mod profund și fermecător, ideea că actul scrierii poetice nu este o altceva decât o formă inedită de iluminare interioară și de împlinire personală. Așadar, fiecare volum, pe care îl oferă cititorilor, reprezintă câte o treaptă pe drumul afirmării literare și reflectă modul în care autoarea a evoluat, atât din punct de vedere expresiv, cât și în privința profunzimii vibrațiilor lirice și a unor sintetizări tematice originale.
Liliana Moldovan
by 
Array
A trecut ceva timp, de la atacul informatic direct, de foarte rea-credinţă, prin care revista universală de creaţie şi atitudine culturală ARMONII CULTURALE (www.armoniiculturale.ro, înfiinţată la Adjud în februarie 2011), a fost desfiinţată aproape în totalitate. Dispariţia din spectrul online a acestei reviste, devenită în scurt timp valoroasă, prin numele care şi-au adus contribuţia la construirea acesteia, a constituit un real motiv de regret pentru cei peste 900 de colaboratori, de pe cinci continente. În perioada activităţii sale online, revista Armonii Culturale s-a constituit într-un pol pozitiv de atragere a scriitorilor valoroşi, atât din ţară, cât şi din diaspora..