Înţelepciunea niponă nu s-a dezis niciodată. La ea fac apel mulţi scriitori, fie pe cale livrescă, fie în urma unei călătorii în Ţara Soarelui Răsare. Milena Munteanu şi-a ales, la rândul ei, un motto dintr-un proverb japonez, cu vădite corespondenţe şi în folclorul românesc: „Orice întâlnire e importantă, căci poate fi unică”.

De la străbunul Heraclit încoace, care l-a enunţat astfel: „Nici un om nu calcă în acelaşi pârâu de două ori, pentru că pârâul nu mai e acelaşi, şi nici el nu mai e acelaşi om”, la Giordano Bruno: „Aşa cum nu este posibil să te scalzi de două ori în aceeaşi apă a unui râu, şi, după cum se spune, nici măcar o singură dată, la fel nu este posibil să numeşti de două ori unul şi acelaşi lucru aflat în dezvoltare: în timp ce e denumit, deja devine altceva”, la aforismul lui Ramon Eder: „Nimeni nu se îneacă de două ori în acelaşi râu”, la poemul clasic al lui Jorge Luis Borges (Arta poetică), la literatura engleză şi până la scriitorii contemporani, toţi au fost fascinaţi de principiul filozofic al mişcării materiei, al irepetibilităţii clipei şi trăirii intense a prezentului pentru că nu ştii ce-ţi va aduce viitorul. Sunt întâlniri providenţiale care-ţi pot schimba destinul.

Inspirată de aceste reflecţii filozofice, Milena Munteanu a pornit la drum, având şansa unor călătorii fascinante şi a unor întâlniri, de asemenea, irepetabile pe care a simţit nevoia să le consemneze în jurnalul inimii sale, cu majuscule. Sunt experienţe unice care merită relatate pentru ca şi alţii să se împărtăşească din ele. O particularitate a acestei cărţi este faptul că la fiecare început de capitol, autoarea presară spicuiri din înţelepciunea populară japoneză sau din citate japoneze cunoscute, pentru a ne familiariza cu gândirea, cultura şi civilizaţia acestei fastuoase ţări. Autoarea face în permanenţă recurs la istorie, la geografie, la celelalte ştiinţe şi arte, pentru a explica unele lucruri văzute, simţite, însuşite. Notele ei de călătorie nu sunt poveşti fantastice, sunt realităţi contemporane pe care le pot confirma cei ce studiază civilizaţiile şi istoria lor. Şi totuşi sunt atât de neaşteptate, cu totul altfel decât cum ţi-ai imagina, ele dau farmec şi accentuează ineditul călătoriei.

Autoarea face în permanenţă similitudini, comparaţii cu ceea ce cunoaşte de acasă. Încă din prima zi, tabloul oraşului Tokio, cu negustori de peşte, oameni care merg pe bicicletă ori trag câte un căruţ plin cu mărfuri, smulge o exclamaţie: „Ce oraş viu, activ, dinamic, ce densitate de viaţă!”

Darul povestitoarei este remarcabil. Ea uzitează imagini plastice pentru a sugera atmosfera, „acel ceva” specific poporului, limbii şi istoriei japoneze. Autoarea nu se opreşte doar la aspectul exterior, ci încearcă să surprindă sufletul japonezului de rând. Iată cum îl descrie pe muncitorul japonez: „Devotamentul omului muncii faţă de compania sa nu se compară cu cel al altor lucrători de aiurea. Numai japonezul îşi închină întreaga carieră unui singur patron, de parcă lui i-a dedicat întreaga viaţă. Fidelitatea lui e poate egalată doar de cea a propriilor strămoşi, samuraii. Numai ei îşi dedicau necondiţionat viaţa stăpânului lor, până la sacrificiul suprem. El trebuia să se poarte şi să servească impecabil şi să fie complet altruist. În plus, să nu arate nicio emoţie. Samuraiul nu poseda decât onoarea proprie, ce trebuia apărată cu orice preţ. Odată pierdută, samuraiul nu avea nicio scăpare, nicio alternativă. În acest caz tot ce îi mai rămânea era moartea, pe care şi-o administra singur”. Un cod moral transmis din tată-n fiu care pare sângeros, dacă n-ar fi susţinut de ideea de onoare supremă.

Un capitol extrem de interesant este „Similarităţi şi diferenţe”. Spune autoarea: „Similarităţile şi valorile umane fundamentale, pe de altă parte, sunt toate înrădăcinate la baza culturilor noastre aparent divergente. Acum trăim într-un sat global, consumăm aceeaşi cafea, ne parfumăm cu aceleaşi miresme, vedem aceleaşi reclame şi aceleaşi filme… Nu m-a surprins aşa mult nici faptul că am văzut o statuie Dali, ce fusese odată expusă în faţa galeriei naţionale de artă a capitalei Canadei, în Ottawa, şi acum o vedeam la Tokyo… Nu  m-a surprins nici că Brâncuşi e inclus în colecţii permanente din Japonia, nici că am văzut o poartă sculptată de Rodin, Poarta Iadului, pe care o admirasem lângă muzeul de artă din Zürich, şi acum o găseam în parcul Ueno din Tokyo, lângă o expoziţie Corbusier. Nu mă surprinde nici că o expoziţie Michelangelo Buonarotti tocmai începe aici. Nu asta mă miră. M-a şocat însă să văd o pictură japoneză veche ce părea să fie ruptă din picturile naive inuite, ale indienilor americani (pieile roşii, cum s-ar zice). De ce? pentru că aici vorbim de o vreme când lumea nu comunica şi nu călătorea ca acum. Aud că pieile roşii ar fi venit prin strâmtoarea Bering din Asia, cu zeci de mii de ani în urmă şi că ei şi-ar fi dezvoltat cultura separat pe continentul american. Asta să fie explicaţia similarităţii evidente dintre perspectivele adoptate în pictura naivă?”

Întâlnind atâtea similarităţi, autoarea nu poate să nu se întrebe când găseşte un şnur de mărţisor: „Te-ai fi gândit că vii în Japonia să găseşti ceva ce credeai că este pur românesc? Şi atunci stai să te întrebi dacă de fapt migraţia populaţiilor a făcut ca artele să se inspire unele de la altele? Sau poate că e undeva un fundamental uman care acţionează destul de predictibil, indiferent de geografia în care se manifestă? Poate că după suficiente încercări aleatorii până la urmă se ajungea oricum la acelaşi rezultat?”

La japonezi, după cum se ştie, arta este la mare preţ. Stampele nipone stau mărturie. Ei sunt, de asemenea, mari consumatori şi iubitori de muzică. Simţul estetic este şi el foarte dezvoltat, dacă e să ne gândim numai la arta aranjamentelor florale (ikebana) sau origami. Dar şi la poezia tradiţională niponă haiku, răspândită în întreaga lume, care sintetizează în trei versuri (17 silabe) spiritul acestui popor. „Japonezul rămâne un rafinat estetic care-şi îngăduie să admire atât cireşii superb înfloriţi, cât şi picturile de pe arme… Totuşi, cea mai senzaţională dovadă a romantismului lor incurabil am găsit-o chiar în acest castel, unde au construit o sală de admirat luna. Da, luna! Într-o aripă a castelului e un pavilion cu ferestre largi şi cu un balcon de jur împrejur, unde la sfârşitul lunii septembrie are loc un festival numit Tsukimi. Se întâlnesc pe un balconaş şi admiră luna imensă, pe cerul plin cu vârcolaci, cum am spune noi, într-o muzică japoneză de Yokobue, un fel de fluier duios, melancolic. Am avut plăcerea să ascult muzica asta autentică, veche şi parcă şi vizualizam noaptea luminată de luna plină, privită de la balconaşul pavilionului amenajat tocmai pentru asta! Japonezul spune ca există, de fapt, trei luni. Una e pe cer, a doua e reflecţia ei în apa canalelor ce înconjoară castelul, iar a treia este reflecţia ei… în paharul de sake!”

Condeiul Milenei Munteanu aleargă parcă singur şi mai ales, sigur de sine, cu o dexteritate demnă de marii scriitori, ale căror Jurnale au rămas repere pentru literatura de gen.

Citind Jurnalul de călătorie în Japonia al scriitoarei Milena Munteanu, ai ciudata senzaţie că totul este ireal, că nu poate fi adevărat tot ce scrie acolo, noi nefiind obişnuiţi cu asemenea „delicateţuri turistice” în ţări exotice, încărcate de istorie, cu imagini de o frumuseţe magică, ce te poartă pe aripi de vis. Pe tot parcursul cărţii, mirarea e la ea acasă. Insule paradis, privelişti încărcate de istorie şi de frumuseţe negrăită, experienţe inedite, curiozităţi satisfăcute ori rămase enigme, iată ce înseamnă o călătorie în Japonia.

––––––––––
Cezarina ADAMESCU

Membră a Uniunii Scriitorilor din România

23 martie 2016

by

Referinţă Bibliografică

Cezarina ADAMESCU: MIRESME NIPONE ÎNTR-UN BUCHET DE AMINTIRI – Recenzie la cartea Milenei Munteanu, „Din Ţara Soarelui Răsare”/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 23 martie 2016