Amintirea artistei interprete de muzică ușoară Pompilia Stoian: ce carte de poeme tandre…! „Prieten drag”, ce cântec duios…! Destin, har, odisee, străduință, răbdare, așteptare, chemare, alergare și odihnă, suferință și extaz, lacrimă și surâs, iubire și dor, bucurie și mâhnire, speranță și dezolare…, ce viață…!

Cum ai putea să-i dăltuiești Pompiliei Stoian într-o biografie sentimentală un chip din cuvinte, altfel și mai bine, poet de ai fi, eseist, dramaturg, romancier, nuvelist, gazetar să fii…, decât din mirări împăturite în fiecare literă: visele: ce călătorii; călătoriile: ce vieți!; viața: ce ocupație căreia-i acorzi mai mult timp tatonând-o decât pătrunzând-o!; viața: ce cer!; cerul: ce acoperiș!; viața: ce sfoară!; moartea: ce capăt!; viața: ce țărmuri!; muzica: ce mare!; marea: ce stele!; stelele: ce flori!; florile: ce stele!; moartea: ce întârziere până când termini de murit!; viața: ce rânduială de a nu fi înainte de a termina să nu fi fost; iubirea: ce râu!; copiii: ce izvor!…

„Prieten drag”: ce Pompilia Stoian!; Pompilia Stoian; ce prieten drag!… „Prieten drag”, duios, tandru, vibrant, gingaș cântec…! Spațial cât un univers, statornic și longeviv cât o eternitate. În cântecul acesta încap toate mirările de mai sus pe care le cuprinde cu răspunsul acesta: melancolie și durere, dragoște și dor, rană și alinare, depărtare și chemare, plecare și nevenire, întoarcere și negăsire…, prietenul drag fiind o prezență neclintită în viața sufletească toată și totuși numai ecoul depărtării ajunge la noi atât de sentimental…! Și totuși, în ce ne privește pe toți, când oare va fi plecat, când oare va fi ajuns, când se va fi întors oare aceste ecou, dacă el nu încetează niciodată să răsune în noi, căci în lăuntrul fiecăruia, ca-ntr-o fântână adâncă, o melodie grațioasă ne cheamă și ne trimite ca o taină, ca o iubire secretă, ca un strigăt al amintirilor?! Încet ca un zumzet de suspin ecoul strigătului prietenului drag continuă să străbată timpul, durerea, dragostea și neliniștea dorului.

Frumos cântec…, unul al fiecăruia pentru fiecare, unul de la inimă pentru inimă, de la dragoste pentru dragoste, de la duioșie pentru duioșie. Minunat de sensibila artistă interpretă de muzică ușoară noi vedem și auzim că doar îl interpretează, noi rezonăm cu mesajul tulburător al poeziei cântecului, pe noi ne leagănă ca fluturii pe floare o adiere de liniște, de căldură sufletească, o netezire lină a ritmurilor lăuntrice acoperite de tandrețea cântecului „Prieten drag”…, noi nu pătrundem în conștiința artistei, nu dezvelim simțirile artistei, noi doar aducem cântecul în noi, iar el ne dezvelește un torent de amintiri ale noastre. Minunat cântec, feerică voce unduitoare de la prieten drag la prieten drag.

Îmi este prietenă dragă artista, iar de aceea, cu atât mai mult simt coborând în sufletul meu pălpâirile reflecțiilor unui rubin pe care le retrimit din toată ființa mea prietenei dragi Pompilia.

Cu ani în urmă ne-am întâlnit la București, a fost

atunci pentru mine transfigurarea în act a tot ce exprimă cântecul „Prieten drag”. Ne-am întâlnit la București, deci, apoi ne-am despărțit fiecare repornind înspre orizontul de soartă al fiecăruia, iar eu, cel puțin, trăiesc acum cu idealul de a ne reîntâlni oriune și oricând – cu înțelesul deducției că oricând înseamnă înainte de ieșirea mea din timp…!

În fiecare secundă, în fiecare zi mi-e dor de Pompilia Stoian, cântecul ei îmi răsună în auzirea interioară, ca o simfonie pentru un compozitor genial, cu auzul absent în exterioritatea sa. „Prieten drag”, ce arc de timp, ce fiori de amintiri, ce duioșii de sentimente pietruiesc cu pietre rare drumul gândurilor mele la viața mea cu sentimentele și tainele ei!

Ce plăcere și ce tandrețe să îl ascult, ce ecou al unei amintiri și al unui dor răzbate la mine dinspre sublima artistă interpretă de muzică ușoară Pompilia Stoian…! Astfel, cu aceste mirări a prins vigoare această carte. Întâi gândurile, apoi amintirile, apoi cuvintele apoi zidirea cuvintelor, apoi așternerea lor în pagini, apoi împăturirea paginilor între scoarțe.

Așa, cum nici nu credeam, s-a ivit o carte frumoasă de eseuri pentru artista interpretă de muzică ușoară Pompilia Stoian. Din tot ce am scris și publicat până la ea, așa a fost să fie: din toată ființa mea am împlinit o speranță de scoatere la lumină a celei mai frumoase cărți ale mele, îndemnându-mă singur să nu mă opresc deoarece capătul nu este departe, iar acolo mă așteaptă cu brațele întinse biruința cu atât mai ușor obținută cu cât am scris cu iubire și bucurie, deși nu în condiții de sănătate personală favorabile, dimpotrivă, traversând o perioadă aproape irezistibilă de recuperare medicală, în urma unui parcurs de suferință fizică și morală survenită brusc și lăsându-se anevoie ameliorată, căci despre îndepărtare este un hazard a vorbi nevăzându-se nimic doveditor până acum, în acest sens. Așa a fost să fie…, am avut parte și de amarul acesta al vieții și mai am. Dar scrierea cărții a fost remediul cel mai pozitiv în măsura în care am avut o ocupație foarte agreabilă, putând să spun că pe lângă medici, asistente, infirmiere, familie, prieteni, oameni de bine, oameni pentru oameni, ce m-au ajutat fiecare în modul său să îmi tratez boala corporală și rana conștiinței, ajutorul foarte stabil și întremător moral se datorează și planului meu de a scrie o carte despre Pompilia Stoian, văzut pe drumul spre împlinire.

Calea și timpul de după suferința simptomatică și etapele de tratament de atac, începând cu intervalul de recuperare medicală și până la ziua avizului „bun de tipar” nu doar s-a împărțit pe din două între mine și protagonista cărții, Pompilia Stoian, dar artista, fără drept de îndoială a fost și un medic sufletesc pentru mine, toate cuvintele ei pe care mi le-a adresat și când mi-a fost rău și când mi-a fost foarte rău mi-au pansat rănile adânci ale sufletului și m-au însoțit ca să urcăm în doi și mai ușor dealul osândei, mi-a restituit curajul, speranța, iubirea, forța de a lupta pentru viață. Și am luptat și am biruit și sunt acum aproape

normal medical și, iată, am reînceput ceea ce boala, durerile, descurajările, teama, panica au făcut să abandonez.

Am scris și publicat o triadă de cărți ale recunoștinței, iar acum scriu o carte a iubirii. Mulțumesc, prietenă dragă Pompilia Stoian, ce bine că mai am când să îți spun că îți sunt recunoscător și te iubesc, că pot să îți spun aceasta și că am la îndemână modul cel mai bun de a o face, deși nu pe calea cea mai scurtă, pe calea evitării unor emoții ce m-ar copleși în măsură să trebuiască a sta cu tensiometrul pe braț dacă ar trebui să o spun verbal, direct și personal…!

Vibrațiile inimii au sărit de multe ori din standardele lipsei de griji, scriind, dar mi-ar fi fost și mai rău dacă nu scriam, căci am avut ceva de spus, iar dacă am spus m-am eliberat de povara unor taine, inutil, de altminteri, a nu beneficia de libertatea mea interioară spre a le descătușa.

Nu sunt singular în această iubire, sunt cu  generația noastră întreagă, căci artista Pompilia Stoian despre iubire a cântat pentru toți. Nici în ce privește recunoștința nu sunt solitar ci solidar cu întreagă această  generație pe care melodiile sale au alinat-o în decursul unei mai mult de o jumătate de veac…!

Mulțumesc, Pompilia Stoian, așternem acum covorul de flori și stele ale iubirii și recunoștinței, acei ce vă datorăm acest bine sufletesc…!

(Aurel V. ZGHERAN)

(Aurel V. ZGHERAN)

by

Referinţă Bibliografică

Pompilia Stoian. Muzica, ce stele…, viața, ce cer…!/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 10 iunie 2026