Încercând să fac o scriere nu doar pe măsura credincioşilor
ci şi a ateilor,
muza mea mai anostă ca oricând
m-a abordat astfel:
„Prin asta unde vrei să ajungi,
în rai sau în iad”
I-am răspuns că în rai nu-i cazul,
cum că e de prisos a încadra doar în ultimă instanţă
fericirea în poezie…”
„Bine, fie !” îmi semnalează muza ca un ghid sau impiegat .
Mi se impune să călătoresc (în concurs) prin iad pe un drum
cu restricție de viteză și greutate.
Adică, pe jos și cu greutate mai mică de cum îmi pot închipui,
de parcă măsor cu pasul Istoria,și Geografia
concret spus: tot ce a fost
și este în lume sub dimensiunea cea mai vastă-sărăcia…
Cică așa cere concursul
și să nu par suspect
deoarece prin orice poți deveni suspect
mai puțin prin sărăcie
şi că aşa trebuie să întrec melcul:
nu în mişcare ci la răbdare…
-Gata, urcă pe cântar, îmi spune ghidul !
Urc pentru a fi cântărit…
-Ești prea greu! Conform regulamentului concursului
nu-ți este îngăduit să călătorești cu această greutate !
Dar dacă vei slăbi câteva kilograme prin ce metodă vrei,
fie prin efort fizic, regim sau post,
ți se va da totuşi un bagaj … cât de mic…!”
În timpul călătoriei prin căldura extremă și post,
slăbesc într-atât încât mi se permite
să iau ceva la mână nu înainte de a fi întrebat
ce profesie, hoby sau pasiune am.
Spun că pe lângă altele sunt poet și astfel
mi se dau câteva coli de hârtie și un pix…
Încep a scrie parcă mă debarasez de materiale inflamabile
Scriu parcă mă dezbrac de haine cuprinse de foc
Prin cuvintele de foc sau prin focul de cuvinte,
inima îmi este mai mult decât un pompier.
N-au stins pompierii într-un ritm mai alert cu apă
câte cuvinte a stins și stinge inima cu sânge…
Mi se dă apă !Multă apă,să pot transpira …
Ca acest fenomen să se numească transpirație nu foc…
Nu trebuie să am transpirație de foc …!
Scriu parcă transpir …
Transpir parcă scriu…
Exist ca un subiect ușor inflamabil înconjurat de foc,
exclus din gramatică
din criza de verbe și pus pe lista de rezervă a acesteia
în așteptarea unei eventuale minuni…
Și totuși scriu că nu-mi este teamă că-l vor lua pe Dumnezeu minunile înainte
în acest sens…
Tatăl Ceresc nu săvârșește minuni din indulgență…
Dumnezeu nu se ocupă de fleacuri,nici nu va scrie nimic în locul meu…
De aceea am speranța că voi trăi cât mai am ceva de scris…
Scriu cu transpiraţie să nu mi se impună (ca păcăleală)
să folosesc altceva în acest sens…
Să nu ia foc cuvântul…
Consum doar apă …
Poți părea suspect și depunctat consumând orice produs,
mai puțin când bei apă…
Parcurgând în asemenea condiții iadul la pas,pe jos
și introducând cu lux de amănunte durerea în poezie
nu știam că mai poate lipsi ceva pentru ca acestă
prestație să poată fi apreciată pe măsura așteptărilor
până l-am văzut pe Dumnezeu cum se miră de mine…
De ce se miră…?
Întreb astfel deoarece nici nu știu cu cine am concurat…!
Poate am concurat de unul singur…
Nu mi se spune nimic în acest sens…
Ar fi de prisos să mi se dea un alt fel de distincție
după mirarea respectivă cum ar fi ”Premiul iadului”
Vasile Dan Marchiș


