Deși foarte tânăr, dar cu o cultură generală remarcabilă, CRISTIAN GABRIEL MORARU reprezintă noua generație de literați care continuă tradiția scrisului în orașul teleormănean din Câmpia Găvanu-Burdea, Roșiorii de Vede, alăturându-se înaintașilor și confraților mai vârstnici de astăzi în promovarea literaturii din acest centru cultural caracterizat printr-o emulație literară de excepție.

Începând să scrie versuri încă din adolescență (când a debutat în revista liceului, iar, editorial, în anul 2009, cu volumul „Elogiul creativismului. Antipoeme”), Cristian Gabriel Moraru se va afirma, în mai puțin de zece ani, ca poet, eseist, critic și istoric literar, publicând nu mai puțin de 13 volume, între care își au locul nu numai cele șapte cărți de poezii, ci și cele patru de critică și istorie literară, precum și două antologii de poezie și de proză scurtă ale scriitorilor roșioreni, ca semn al recunoștinței și al respectului față de contribuția înaintașilor și a congenerilor săi la dezvoltarea literaturii române, fără a omite faptul că este fondatorul și redactorul-șef al revistei TELEORMANUL CULTURAL.

În acest an, scriitorul ne propune un nou volum de versuri, „Libertatea sinelui unic. Poezii”, creații total deosebite față de cele publicate până acum, în sensul că autorul, pornind de la o mai veche constatare, potrivit căreia creativitatea este „tendința omului de a se actualiza pe sine, de a deveni ceea ce este potențial” (de aici, și semnificația titlului), cumulând diferite definiri precum „inspirație, talent, geniu, imaginație sau fantezie creatoare” („Miscellanea litteraria”, 2015), își încearcă puterile abordând  diverse specii ale genului liric (imn, epigramă, pastel), ale genului epic în versuri (balada, legenda, fabula), inclusiv poeziile cu formă fixă (acrostih, limerick, rondel, sonet, triolet, pantum), la care se adaugă și caligramele, realizând un „spectacol” complex în care „arta să fie veridică/și tulburătoare”, realizat de un creator „ursit de zâne s-ating-un ideal”, unul care, ca un „Făt-Frumos, un crai de roșu” semnificând binele, lumina, adevărul, se încumetă să urmeze drumul dificil al creației, așa cum îl avertizează autorul pe cititor într-un „Prolog”.

Pentru că poezia este „tulburătoare”, ca un basm, rod al imaginației poetului-Făt-Frumos, ea nu imită natura, ci, prin transfigurare artistică realizată cu multă măiestrie, își urmărește idealul „asumând puterile ei și producând același efect asupra imaginației noastre pe care farmecele noastre îl produc asupra celorlalte simțuri” (M. H. Abrams). Totodată, plecând de la ideea că poezia este „o expresie puternică și animată a pasiunilor omenești, a bucuriei, a iubirii și urii, a admirației și mâniei” (William Jones) și, adăugăm noi, a tuturor sentimentelor pe care poetul le trăiește și le împărtășește, în mod deschis, cititorului, martor al confesiunilor sale (fericire și tristețe, speranță și deziluzie, bucurie și durere, nostalgie și extaz), toate alcătuind ceea ce autorul numește „weltanschauung” și plecând din sufletul unui creativist, al aceluia care crede profund în Dumnezeu, fiindcă acesta îl luminează și îl îndrumă, devenind un izvor inepuizabil pentru creația sa. Acest lucru se observă în mod evident în volumul structurat în 29 de cicluri, cele mai multe cuprinzând câte șapte texte, unul cu trei texte, iar cel mai lung, cu 14 texte.

Pentru că se simte acel „tânăr/cu plete negre/și ochi căprui” care „fu atins de săgeata divină” a îngerului înzestrându-l cu har artistic, poetul crede că trebuie „să nareze mituri/și să vorbească în poezii”, să cânte „în romanțe și balade nepereche/istoria omenirii” („Îngerire”). Așa se explică faptul că în inima poetului își găsesc locul acei „eroi legendari”, cei „de taine absolute năvodari”, pentru care are un adevărat cult, căci ei „taie grabnic nodul gordian/al realității imediate” și îi ajută pe oameni să descopere enigmele universului „lăsând lumii în falnice diate/un ideal în fiecare an” („Eroii”). Plecând de la această convingere, autorul creează 14 poeme referitoare la „Muncile lui Hercule”, versificări ale legendelor inspirate din mitologia greacă în care poetul glorifică cele 12 isprăvi ale eroului elen. Acesta este prezentat ca „un om care i-a sfidat pe zei:/fiul lui Zeus și-al Alcmenei,/netemător nici de fantasme” („Prolog”). Mitologia îl inspiră și atunci când versifică legenda lui Alexandru Macedon, „al Asiei hegemon” și devenit „stăpânul necontestat” al acestei uriașe întinderi de pământ după ce taie „nodul gordian”, convins că „modul în care vor fi dezlegate/aceste frânghii consacrate/nu contează…” („Alexandru tăind nodul gordian”).

Nu mai puțin semnificative în acest sens sunt poemele de inspirație livrescă referitoare la Krimhilda, eroina burgundă a epopeii Nibelungilor, „frumoasa crăiasă,/cu fața-i văluroasă” care îi tulbură visele poetului („Vis cu Krimhilda”) ori epopeea despre prietenia dintre Ghilgameș și Enkidu, acel „rarisim giuvaier” care i-a legat pe viață și i-a acoperit „de glorie și mister” prin profunzimea ei, fiindcă „poți dobândi orice, chiar nemuritor a fi,/însă, fără prietenie, viața-i ternă…” („Enkidu sau despre prietenie”), prietenia fiind una dintre valorile morale superioare pentru care poetul are un adevărat cult.

Toate aceste poeme își au izvorul în cultura generală de nivel superior care îl caracterizează pe autor, el însuși afirmând că aceasta este posibilă numai dacă „prin munți înalți de cărți umblând la pas,/respiri cu nesaț mireasma culturii”, având, ca ideal, „culmile munților Carpați/ai spiritului pur”, iar, ca model, pe „cei mai celebri literați” care „au slujit toți, cu fiece popas/într-o carte, luminile măsurii/și dragostea ticăind precum un ceas” („Ars legendi”).

Întregul volum stă sub semnul evlaviei poetului care, în ciclul „Balade creativiste”, știind că numai „gândul, cuvântul și fapta nemuresc/doar pe acel ce are credință-n Dumnezeu” („Cântec de pescar”) și plecând de la convingerea că „dragostea este cel mai puternic scut” („Balada celor trei nașteri”), se imaginează ca un călugăr, călător în lume „cu har să-ndrume/pe oamenii din jurul său” și să propovăduiască peste tot „cuvântul Domnului”, fiindcă omul rămâne „creația cea sublimă a lui Dumnezeu Savaot, înzestrată cu har” și lui „Cetățuia Divină, în care Dragostea nicicum se curmă” („Balada îngerului de piatră”), iar „icoana vie a lui Dumnezeu/are ca principală trăsătură/dragostea, nu a urii rosătură” („Balada lui Alb-Împărat”).

Aceeași cucernicie străbate și versurile din ciclul „Imnuri de slavă” în care o preamărește pe Maica Domnului, „Cea pururi Fecioară” și „Cea plină de harul/lui Dumnezeu”, adică „binecuvântata, preasfânta Născătoare/de Dumnezeu”, pentru bunătatea și blândețea cu care arată oamenilor „calea Domnului,/dătătoare de viață veșnică și frumusețe” („Imn de slavă spre Maica Domnului”). Pentru că a fost, este și va fi pentru totdeauna „tăria neamului românesc”, poetul îi aduce un imn de slavă lui Dumnezeu, căci el este       izvorul și rodul oricărei bucurii/și blazonul smaraldin al armurii” și ne apără, prin îngerii săi, „de răul dând târcoale/sub forma unor griji, necazuri sau boale” („Imn schimnic”).

Poetul, cu sufletul „atât de bogat în sentimente” și „cuprins de un fior metafizic”, simte că „dragostea mi se preface-n vers” reprodus în „limba creativistă”, fiindcă numai aceasta este „poezia timpului liturgic,/fără de care viața e tristă” („Ars poetica”), poezia ființând doar în sufletul unui om cu credință în Dumnezeu, acesta fiind cel care l-a luminat și l-a îndrumat în demersul poetic fiind izvorul veșnic al inspirației. Rostul poetului și rolul creației reprezintă una dintre temele preferate ale lui Cristian Gabriel Moraru, deoarece „poeții ară al realului ogor/și-l seamănă cu nesfârșite idealuri” și simt că, atunci când transfigurează artistic realitatea obiectivă, „mireasă vrednică a sufletului meu/este Poezia, al Credinței elogiu…” („Ars vivendi”), dar și „pasăre nemuritoare/spre cer nălțându-și trilul ca o ciocârlie”. Poezia naște fericirea izvorâtă din trilul neîntrecut al ciocârliei, poetul fiind singurul capabil să dezvăluie misterul, să explice tainele universului scriind „pe o coală de veșnicie/tot ce a fost, este și ar putea să fie…” („Pasărea-Poezie”).

De altfel, autorul, evidențiind „Starea elementelor” în ciclul „Kalokagathia”, noțiune care exprimă armonia dintre bine și frumos, dintre etic și estetic, manifestată numai în sufletul unui creator liric dăruit cu har, închină câte o cvinarie elementelor care asigură viața în Univers (apa, aerul, pământul, focul), explicând rostul lor în existența umană. Numai poetul poate descifra „tabla de smarald a lumii” și „semnele ivite/în stele, în arbori, în inimi sau în piramide”, înțeles pe care, altruist, îl face cunoscut semenilor săi, „prilejuind bucuria vieții renăscute”, transformându-l într-o „nouă viziune creatoare” („Ars magna”), aceasta însemnând misiunea creatorului și menirea artei. Poetul, vegheat de un „înger al poeziei” este singurul care trăiește plenar „sentimentul veșniciei” și doar el poate crea poezia ca pe „un miracol/prin care, ah, subzistă/al lumi(ni)i sfânt oracol” și care este „dulce (g)rai,/ce soarta lumii o schimbă” („Rugăciune”). Pentru Cristian Gabriel Moraru, acel „dulce grai” este limba română, „o catedrală/cu vitralii și-arcade aurite”, în care „poemele din cuvinte sculptate” cuprind „sentimentele, de-artiști exprimate” și „sfințesc altarul veșniciei” („Sonetul limbii române”).

În calitate de profesor de limba și literatura română, autorul volumului face dovada cunoștințelor sale (și) de teorie literară, pe care le pune în pagină sub forma unor aplicații în versuri. Așa se explică cele șapte „Fabule creativiste” în care, celebra creație „Greierele și furnica” apare în viziune clasică, tradițională (desigur, o parodie, având ca model opera omonimă a lui Alecu Donici), în viziune romantică, în cea realistă, suprarealistă, futuristă, fiecare variantă fiind realizată conform trăsăturilor orientărilor estetice respective.

Pe lângă alte specii de poezii cu formă fixă, poetul își dă măsura harului artistic abordând și tehnica poetică a lui Apollinaire și având, ca înaintaș autohton, pe Iordache Golescu, cea numită pictopoezie, concretizată în șapte caligrame, incluse în ciclul „Geometricale”, majoritatea cuprinzând concepția personală despre viață pe care o vede sub semnul fericirii („Un romb plin de morb”), ca un vis hieratic („Eutelehie”), iar, în calitate de creator, este căutătorul „luminii primordiale”, al tainelor universului („Spirala vieții”) și, totodată, luptătorul promovând valorile umane (Credința, Binele, Speranța, Iubirea), căci „destinul omului e-acela de Creator/și Binelui să fie un neprețuit izvor” („Scara Iubirii”), a cărei esență o reprezintă îndemnul „Haidem să urcăm cu bună știință treptele devenirii întru ființă”. Autodefinindu-se, într-o caligramă-clepsidră simbolizând timpul în curgerea sa inexorabilă, dar și posibilitatea întoarcerii la origini, partea plină și partea goală alternând ca simbol al ideii că viața omului aparține, în egală măsură, terestrului și cosmicului, pământescului și divinului, ca om, poetul se consideră „al planetei Pământ/cetățean”, pe care s-a născut cu dublă origine de „traco-latin”, iar, în calitate de creator, este un „creativist/stăpânul/propriului destin”, dorind „să se adape” numai din izvorul divin („Autoportret”).

Întregul volum stă sub semnul responsabilității asumate de tânărul poet, abordând cele mai diverse stiluri și orientări estetice și dând măsura capacității și harului creativist prin ilustrarea fiecărei specii literare lirice sau epice în versuri, toate vădind un om însetat de cultură și un spirit creator aflat în luptă cu propriul sine, a cărui nouă carte „vine să pună încă o piatră din muntele de spiritualitate și sorginte teleormăneană la temelia literaturii române și universale” (Ioan Romeo Roșiianu), perpetuând tradiția literelor roșiorene, căreia îi face cinste cu prisosință.

NICOLAE DINA

ALEXANDRIA-TELEORMAN

by

Referinţă Bibliografică

CONFESIUNILE UNUI POET CREATIVIST/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 4 ianuarie 2021