CONSOLARE
Lia Sol
Fac din zilele nescrise flori cu filele pătate.
Noaptea-și prinde decolteul pe a stelelor răscruce.
Eu aștept o deznodare fără de proximitate,
Ca-ntr-o lume Boreală cu o sută de uluce.
Din zenit îmi cresc apusuri, adevărul e ca romul,
Și mă pierd ca o nălucă în realul meu morbid.
Când destinul cântărește cât apreciază omul,
Doar prostia face curte idealului avid.
Eu mai cred în lumi frumoase, unde soarele-i mai verde,
Când văzduhul plin de gheață năzuieste mângâiere.
Și așteaptă prea cuminte Universul să-l dezmierde,
Să le placă prea devreme, îngerilor unși cu miere.
***
Îmi țes așternutul din mii de nespuse,
Nebune de gânduri, uitate pe-afară.
Și-mi cresc idealuri din vise apuse,
Pe viețile scrise în inimi de ceară.


