Rodica apare-n februarie… de Ion Dulugeac

Către răsărit se vedea o pată galben-sângerie în spatele Porții Şchei, situată în nordul străzii Castelului, stradă care urca pieptiș spre poalele Tâmpei. Prin coroanele pomilor bătrâni, ale căror ramuri se profilau pe acel fundal, împletindu-se într-un desen greu de descris, se vedea zarea către Bastionul Ţesătorilor. În depărtare se profilau liniile vagi ale oraşului, mulţimea de case şi blocuri din zona Bisericii Negre, care păreau aşezate haotic la poala muntelui. Locuinţele așezate peste pământ păreau împietrite, ici-colo apărând dâre vineţii de fum care se înălţau alene spre cer, de parcă visurile oraşului s-ar fi ridicat triste în zbor, iar de acolo plecau liniștite mai departe, către destinații necunoscute.

Pomii, pe sub care cei câțiva trecători păşeau, se unduiau și foşneau uşor, în ziua care părea senină şi grijile păreau uitate. Mihai Brașoveanu înainta ușurel, bucurându-se de acea dimineață târzie. În nări se simţea mireasma proaspătă şi crudă a ramurilor de brad din stânga clădirii, care îmbobociseră de curând. Mirosul răşinii era destul de pătrunzător şi de răspândit în aerul amiezii care părea atunci mult mai proaspăt.

Bărbatul era fericit că soția lui născuse o fetiță, cu părul negru ca tuciul și doi ochi strălucitori și jucăuși, iar el mergea bucuros către locul său de muncă, dorind să-și aranjeze câteva zile de concediu pentru a se ocupa de soție și micuța lor, pe care hotărî să o numească Rodica, deoarece în fața lui apăru, ca din senin, o fată cu fustă înflorată, păr negru și ochi strălucitori, care era cât pe ce să-l dărâme, fugind neatentă pe trotuarul cu piatră de granit, la care mama ei o strigă, ușor supărată:

― Rodica, Rodica, fii atentă, fata mamii, vezi că-l lovești pe nenea!

― Stați liniștită, doamnă, că am prins-o, nu este grav!

― Rodica mea e plină de energie și este și zvăpăiată, domnule Brașoveanu! îi mărturisi femeia, în vreme ce o trase pe micuță lângă poalele sale.

― Bine, dar… mă cunoașteți, doamnă dragă? rosti el mirat.

― Desigur, domnule, nu sunteți soțul doamnei Maria?

― Așa este, doamnă, dar eu nu vă știu, sau… m-a lăsat memoria! adăugă bărbatul.

― Nu aveți cum, deoarece eu și doamna Maria am fost la maternitate când am născut-o pe asta mică, iar doamna Brașoveanu l-a născut pe Romeo, fiul dumneavoastră.

― Aha, de aceea nu vă știu! Credeam că m-a lăsat memoria, doamnă. Dar vin de la maternitate de la soție, deoarece azi mi-a adus pe lume și o fetiță, așa că. sunt foarte fericit.

― Să vă trăiască, domnule Brașoveanu, și să vă bucurați de ea!

― Mulțumesc, doamnă, mulțumesc! Și am să-i pun numele Rodica, precum numele fetiței dumneavoastre, ce ziceți?

― Să vă trăiască Rodica și să mă invitați la botez, domnule Brașoveanu!

― Desigur, dar poate vă pun nănașă, ce spuneți?

― Apăi, dacă doamna o vre, vreu și eu! rosti ardeleanca zâmbind.

Bărbatul trecu către vale, iar mireasma parfumului femeii amestecată cu mirosul înţepător de transpiraţie al unora care veneau din producţie, amestecat şi cu mirosul unor plante agăţate pe doi dintre pereţii unei case săsești, transformau nările bărbatului într-un adevărat teren de încercare pentru rezistenţa simțurilor sale.

Mihai Brașoveanu şi soţia lui locuiau în gazdă, dar aveau propunerea de la conducerea uzinei că peste ceva timp vor primi locuință lângă uzina Metrom Brașov. Dar când fetița lor venise pe lume, fiind 19 februarie, cei doi locuiau, împreună cu fiul de 5 ani, în gazdă, aproape de Biserica Neagră, unde băiatul avea o grupă de amici, ce explorau pădurile de sub Tâmpa.

Ajuns acasă, proaspătul tătic a încălzit o ciorbă gătită de Maria cu o zi înainte, a mâncat pe saturate și imediat după terminarea mesei se retrase în sufrageria dinspre stradă. După ce deschise geamul prin care pătrundea aerul curat şi rece al amiezii, se aşeză confortabil la biroul său, luă telefonul şi formă numărul lui Cristoloveanu, la uzina Metrom.

― Alo, da, vă rog! se auzi de la celălalt capăt al telefonului.

― Cine este la telefon, vă rog? Alo! întreba vocea surescitată a bărbatului care nu primea răspuns de la cel care-l sunase.

― Eu sunt, domnule director. Mihai Brașoveanu!

― Salut, măi Mihăiță, nu te auzeam, să-ți trăiască fetița, să fie sănătoasă și frumoasă… ca mă-sa, nu ca tine, prietene.

― Mulțumesc, domnʼ director! Dar de unde știți?

― Ştiu de la nevastă-mea, nu știi că sunt prietene bune? Ce pot să fac pentru tine? întrebă curios directorul de producție de la Metrom, care vorbea pe un ton vesel.

― Să mă treceți o săptămână în concediu de odihnă, domnule!

― Acum vorbesc la organizarea muncii și ești liber 7 zile, dar nu mai mult, bine?

― Mulțumesc, domnʼ director! Atât am să stau, nu mai mult. Mulţumesc!

― Bine, Mihăiță, să-ți trăiască fetița, te salut, și închise scurt telefonul.

Brașoveanu, simţi dintr-odată întreaga fiinţă copleşită de iubire şi de emoţie. Da, acolo, la Brașov, era locul unde se simţea cu adevărat fericit… locul unde copiii lui vor alerga nebuneşte în parcul de lângă uzină, sprinteni, liberi şi fără nevoi…

Se declanşa în sufletul său ceva automat, când se gândea la Maria și Rodica. Îşi dăduse seama de asta încă de la începutul discuţiei deschise cu directorul Cristoloveanu, de parcă simţea că femeia lui îi este alături. Gândind la ea, privi din nou pierdut, către fereastră, acolo unde perdeaua stătea întinsă, cu ciucuraşii atârnându-i pe margini.

Deasupra Brașovului, părea că viscolul se întețise din senin și cânta cu un șuierat ciudat, în vreme ce vânzolea molcom zăpada de pe acoperişul de țiglă al caselor din cartier, îngropând fulgii în troienele mici de pe la streşini. Zăpada adunată la streşini se încolăcea căzând de la un cap la altul al clădirilor din apropiere, iar peisajul privit cu nesaţ de Mihai Brașoveanu de pe marginea patului unde se așezase, părea oarecum ireală, dar era adevărată.

Pe la ora 20, a sunat la centrala Spitalului din Brașov, unde se afla soția sa, rugând centralista să facă legătura la Maternitate, la Salonul 2, apoi așteptă câteva minute și o voce tânără răspunse cu glas peltic:

― Alo, cu șini doriți, domnulie?

― Doresc cu doamna Maria Brașoveanu, de la Salonul 2, vă rog!

― Stați oleacă, că acuma vini doamna, poftiți, vorbiți:

― Bună seara, draga mea, cum te simți? rosti el bucuros.

― Sunt bine, măi Mihai, dar să-mi aduci mâine când vii un halat. Vezi că sunt două în baie, în dulapul de lângă ușă, unde sunt prosoapele mari!

― Da, am să caut și îți aduc. Mai vrei ceva? Vrei și de mâncare?

― Nu vreau, că am mâncare destulă, iar bucătăreasa șefă de aici a fostă colegă.

― Bine, iubita mea, dar aia mică ce face?

― Mănâncă ca o fomistă și doarme! Ah… uitam! Adu și două pachete de Kent și două săpunuri Rexona, vezi că sunt în șifonier sub cămășile tale, deasupra, pe un raft, știi!

― Așa voi face, la 10 sunt în salon, apoi închise și se culcă, dormind buștean.

Mihai Brașoveanu deschise larg ochii, cum făcea în modul firesc în jurul orei 6 a fiecărei zile, îşi îndreptă privirea spre fereastra întredeschisă, se alintă câteva clipe în aşternutul cald şi primitor şi-aşa, din senin, îşi aduse aminte de coborâşul făcut din creasta Făgăraşului spre Sâmbăta, în tinereţea sa, când făcea alpinism de performanță la Dinamo Brașov, sub comanda lui Sandu Floricioiu, care cucerise cu Paul Fozocoș, Vasile Tănase și Mircea Opriș primul vârf de peste 7.000.

Zgribulit de frig, apăsă mânerul porții şi un păcănit metalic se auzi de la clanța aproape înghețată, ieși pe alee unde avea mașina de la fabrică şi demară spre stradă, rulând spre Poarta Şchei, unde lăsă cererea la Starea Civilă, apoi ajuns la spital, merse în salonul soției.

Încă de la uşă, salută fetele de la Camera de gardă, apoi trecu cu paşi mari prin faţa saloanelor, ajungând la biroul unde lucra Angelica, asistenta șefă, prietena verișoarei:

― Bună dimineața, domnule Brașoveanu. Ei… aţi trecut examenul de tătic? îl întrebă femeia linguşitor, în timp ce el aşeza geanta pe blatul mesei, scoase un Rexona și un Kent și le puse sub niște fișe medicale pe biroul femeii.

― Da, Angelica, sigur că l-am luat. Ştii că sunt un tip instruit? răspunse bărbatul.

― Aşa este! Instruit şi mirosiţi altfel decât ultima dată! remarcă femeia cu un interes.

― Da, azi miros a colonie, pentru că zilnic schimb atât parfumul, cât şi lenjeria. Numai nevasta nu o schimb, draga mea!

― Am înţeles. Să vă trăiască fetița, şefule!

― Mulțumesc, Angelica, draga mea!

Prin fereastra mare de cristal a cabinetului, raze sclipind argintiu-auriu se reflectau pe blatul gros de pe biroul unde lucra Angela. Femeia își umpluse braţele cu dosarele aşezate în faţa celor câţiva pacienţi şi plecă graţios spre un birou situat mai în spate, unde puse cu grijă vraful de cartoane colorate lângă perete, să nu cadă.

Din depărtare se auzi înfundat bubuitul unui tunet. Un mănunchi de fulgere lumină cerul dinspre Biserica Neagră, iar la câteva secunde se auziră din nou şi zgomotele deloc prietenoase ale tunetelor care urmară. Ce ţi-e şi cu vremea asta, Aici e soare şi la câțiva metri tună şi fulgeră! gândi femeia.  

Luând cu un gest brutal foaia pentru declararea numelui copilului, bărbatul ieşi grăbit din cabinet, în pas săltat, cu dorinţa de a ajunge cât mai rapid la nevasta și fetița sa. Intenţiona să aibă o discuţie mai lungă cu Maria în privinţa stabilirii datei pentru desfăşurarea botezului, pe care îl dorea cel târziu în primăvara anului respectiv.

― Sărut mâna, draga mea, cum ești?

― Bună ziua, dragă, sunt mai bine, iar fetița ia în greutate, are patru kilograme!

― Ai ales un nume pentru micuța noastră?

― Nu! Alege tu, ce propui? întrebă zâmbind femeia.

― Rodica, Rodica am să-i spun, draga mea!

― Frumos nume, am avut și eu o mătușă cu numele ăsta, dar cum de l-ai ales?

― Ieri, când am plecat de la tine, a dat peste mine o fetiță, care era așa de frumoasă, ca fata noastră, iar mama ei i-a spus Rodica, și femeia te cunoaște!

― Cum așa, dar cine este?

― Mi-a spus că te cunoaşte, că a născut fetița cu tine, când ai născut pe Romeo!

― Da, așa este. O cheamă Elena Stan și este de la Tractorul, ingineră.

― Vezi ce mică e lumea… rosti Mihai pierdut.

― Deci când mergi să declari copilul, Rodica să o numești, bine!

― Am înţeles, iubita mea. Am plecat să o declar, continuă bărbatul.

Afară începuse o ploaie torenţială, în timp ce nori negri ameninţători se rostogoleau peste cetatea din Şcheii Brașovului, iar oraşul, înmuiat de atâta umezeală, părea că era gata să fie înecat sub puhoiul de ape care se prăvălea nestăvilit, creând şuvoaie repezi ce se îmbulzeau pe asfalt, dinspre dealul din Strada Jepilor către Biserica Neagră, aflată în apropiere.

Apărată de frunzişul des al unui salcâm de la marginea blocului de patru etaje, situat în partea de sud a marelui hotel, o cioară plictisită şi grasă le privea din când în când pe femei, parcă intrigată de cleveteala lor ieftină, cârâind în silă şi spălându-se de zor.

Maşina lui Mihai demară spre Stare Civilă, la Primăria Brașov, pentru a declara micuța lui comoară, Rodica, lăsând în urmă acest peisaj dezolant.

După ce a finalizat declarația noului membru din familie, a mers la Coliba Haiducilor, din Poiana Brașov, unde a băut o bere cu Nica Viorel, mandatar la faimosul restaurant, şi atunci simţi dintr-odată întreaga fiinţă copleşită de iubire şi emoţie. Da, acesta e locul unde se simţea cu adevărat fericit, la Brașov, locul unde-și formase o familie.

După ce Mihai Brașoveanu le-a adus acasă de la spital pe soție și pe fiica lui, Rodica, a făcut tot ce i-a stat în putință să creeze confort micuței sale și l-a instruit pe fiul său, Romeo, să fie atent cu sora lui și să aibă grijă de ea. Peste două luni şi jumătate, fiind pe la mijlocul lunii mai, bărbatul a organizat botezul la Biserica Sfântul Nicolae, iar masa la Casa Brașovenilor, din Brașov, unde avea un verișor care lucra șef de sală la celebrul restaurant.

Vreme de mai bine de-un sfert de ceas, Mihai Brașoveanu a fost felicitat de invitaţii săi, de colegii de la uzină, de rude și mulți dintre conducătorii de la Metrom, dar și de prieteni.

― Bună ziua şi bine aţi venit, îi întâmpină numai zâmbet un bărbat în jur de 40 ani, gras şi chelios, şeful restaurantului.

― Salutări, domnule, sunt gata bucatele, că murim de foame, zău aşa!

― Câte persoane vor fi în final, domnule Brașoveanu? întrebă grăsanul bucuros.

― Numai când veţi aduce antreurile… vom şti. Aşteptăm întâi musafirii, apoi vom vedea, domnule, vom vedea… răspunse calm Mihai Brașoveanu.

― Noi am estimat pentru peste 100 de persoane, aşa că suntem pregătiţi.

― Foarte bine. Cred că vor fi cel puţin 90-100 de persoane aşa cum v-am spus.

Brașoveanu porni pe aleea spre restaurant, înaintând cu grijă pe lângă nașul său pe care-l ajută să urce scările de la intrare, iar profesorul Mureșan împreună cu colegul Şonescu veneau în urma celor doi la numai câţiva paşi. După ce deschise uşa domnului Ujică, aşteptă şi pe ceilalţi directori să intre, megând spre mesele aranjate festiv pentru botez.

― Cum vă place, domnilor?

― Superb, dar ai exagerat! Nu merităm aşa lux, rosti Cristoloveanu cu voce blajină.

― Vă înşelaţi, dumneavoastră meritaţi mult mai mult, domn’ director! spuse, pe un ton dojenitor, proaspătul tătic.

― Unde stăm noi, dragul meu? întrebă Maria pe bărbatul său.

― Stăm la masa asta ori unde dorești, iubita mea. Aşaz-o şi pe Rodica lângă tine, iar pe partea opusă poate sta doamna Mureșan.

― Bine, este foarte bine aşa, răspunse femeia ce se aşeză la masă, întrebând mirată:

― Văd că ne-ai pus şi nouă mărturii, de ce?

― Au pus la toţi invitaţii, neştiind cu cine dintre oaspeţi mă înrudesc…

― Aşa este, dacă tot le avem, putem să le mâncăm! rosti soţia cu un zâmbet şmecheresc.

― Sigur că da, doamnă, acum vin să vă dau și mărturia mea! și o pupă cu drag.

Bărbatul ocoli masa şi o așeză pe soţia sa, apoi pe nașa lor, pe doamna şi domnul Mureșan, după care pe directorul Cristoloveanu.

― Haideţi, vă rog luaţi loc, le invită Mihai pe doamna profesor Petrean şi pe sora acesteia. Aici vom mai aşeza câţiva prieteni, este bine aşa? întrebă tatăl micuței încreștinate.

― Da, sigur, nu ne deranjează, putem sta cu oricine, aprecie femeia roşind.

― Nu vreţi să staţi cu noi la masă? întrebă Maria pe cumătra sa.

― Stăm aici cu verișorii, acolo trebuie să stea familia copilului și nașii!

― Cum doriţi, oricum suntem aproape, aşa că vorbim când doriţi! zâmbi mămica.

― Sigur, nu vă faceţi probleme, răspunse profesoara Petrean, cu ton amical.

Uşor, uşor, invitaţii au sosit, mulţi colegii de serviciu de la uzină, fiind aşezaţi la două mese lungi, alături de a directorilor, unde stătea şi Mihai Cristoloveanu. Într-o oră, restaurantul se umplu de invitați, la notă fiind cu toţii 103 persoane.

Când toate mesele au fost aproape în totalitate ocupate, Mihai a luat microfonul de la formaţia responsabilă cu antrenul şi a mulţumit participanţilor, atât în numele lui, cât şi al soției sale, urând tuturor bun venit şi poftă bună. Un val de aplauze a inundat sala, moment în care şase ospătăriţe cu minijupe au pătruns printre mese şi au început să aducă bucatele pe platouri, urmate de alte serii, toţi mesenii primind câte o farfurie având 14 produse ca gustare, după care păstrăv şi un mix grill cu garnitură, salată de sezon, urmând la final, tort de ciocolată.

Masa a durat peste șase ore, timp în care proaspătul părinte a stat la taclale alături de colegi, vecini, colegii de garaj, directorul uzinei, care mărturisi că-i pare rău că nu avea gemeni.

*****

CURRICULUM VITAE – SCRIITOR

Numele şi prenumele:  DULUGEAC  ION

Data şi locul naşterii naşterii: 03 iunie 1953, loc. Mogoşoaia, jud. Ilfov,

Naţionalitatea: român,

Starea civilă: căsătorit, copii – două fete și două nepoate

Volume publicate:   

1. Caii de Sport, la editura Arena, ediție 2002,
2. Bufnița de Pluș, la editura Romhelion, ediție 2003 și 2013,
3. Paradisul decăderii, la editura Romhelion, ediție 2015,
4. Cotul destinului, la editura Romhelion, ediție 2016,
5. Vise spulberate, la editura Romhelion, ediție 2016,
6. Povara condamnării, la editura Romhelion, ediție 2017,
7. Calul Huțul, coautor, la editura Romhelion, ediție 2017,
8. Carantină în iad, la editura Romhelion, ediție 2017,
9. Două țigări și-o cafea, la editura Romhelion, ediție 2018,
10. vară printre interlopi. la editura Romhelion, ediție 2019,
11. Putrezind în taină. la editura Romhelion, ediție 2019,
12. Persida de trei ori femeie. la editura Romhelion, ediție 2019,
13. Căință târzie, la editura Romhelion, Romhelion, ediție 2020,
14. Tataia Grosu, la editura Romhelion, Romhelion, ediție 2020,
15. Regina templierilor, la editura Romhelion, ediție 2020,
16. După 40 de ani, la editura Romhelion, ediție 2021,
17. Mamaia Anta și prințesa, la editura Romhelion, ediție 2022,
18. Diamante și cianură, la editura Romhelion, ediție 2022,
19. Vânătoarea de himere, la editura Romhelion, ediție 2023,
20. Destin pierdut, la editura Romhelion, ediție 2023,
21. Zaraza, la editura Romhelion, ediție 2023,

Romane în curs de apariție:

• Zaraza, la Kremlin, editura Romhelion, 2024
• Foc la sonde, la editura Romhelion, 2024
• La braț cu Martha pe Pont Neufe, la editura Romhelion, 2024,

by

Referinţă Bibliografică

Ion DULUGEAC: Rodica apare-n februarie…/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 22 ianuarie 2024