Avea tata o vorbă, pe care o repeta de câte ori se întâlnea cu ne şi cunoscuţi la un pahar de voie bună: „Eu sunt primul născut din familia mea, de aceea mi s-a spus că sunt făcut de probă. Asta pentru că neamul meu are trei trăsături specifice, Suntem leneşi, beţivi şi curvari! Mai avem noi şi lipsuri, care nu se văd. Măseaua de minte le cade la bărbaţi după recrutare şi fetelor când îşi pierd fecioria. Iubim cartea, dar eu n-am prea avut parte de ea. Noi nu minţim, noi exagerăm cele spuse ca să fim mai bine înţeleşi, mai clar, o facem de dragul artei şi al celui mai mic zâmbet, care habar n-aveţi cât contează!” Avea tata un dar pe care l-am râvnit mult. Cum se alătura unui grup, după ce deschidea gura, rareori o mai făceau şi alţii. Începea cu o formulă introductivă, incipit se spune azi: „Vă rog să nu mă credeţi pen’-că nici eu nu pot s-o fac totdeauna. Spusele mele sunt ca pastilele, au coaja dulce, ca să poată fi uşor înghiţite, dar miezul e amar şi în loc să ne doară burta, de obicei ne doare capul, asta dacă le pricepem, că, tre’-să ştiţi, Dumnezeu a dat unora darul să nu se prindă la poante, aşadar ei nu se supără niciodată, de aceea întreabă ca surziii: Ce-a spus? Ce zice? Voi de ce vă hiliziţi aşa?”

Şi mai avea uluitorul dar de a pleca de la lucruri serioase, pe care le ducea în derizoriu, adică mai pe româneşte făcea băşcălie de tot, de toate, începând cu propria prsoană. Când veneau oameni mari în casă mama ne trimetea la joacă: „Hai, că tac’-tu iar spune prostii!” Am încercat şi eu să-l imit. De spusele mele nu râdea nimeni. Nici eu. A fost pe front. S-a jurat că n-a tras nici un glonte, n-a stat în tranşee, dar a ajuns până la Don cu un tren sanitar în care trebuia să aducă în ţară oi de rasă, de care spunea că-s Kara-kuru-kum, dar noi am pizdilicumo rău de tot. Avea patru copii şi a fost mobilizat pe loc, pălmaş la CFR. Cu alţi o grupă a fost suit în vagoane sanitare. să aibă grijă de oi, la întoarcere. A avut până la Ungheni, unde un neamţ a dat ordin să-i încuie în vagoane, cine iese, „e împuţcat”. Noroc de un bombardament când au dezertat. S-a prezentat la Gară, dar fostul comandant nu mai era. Cică a raportat că au fost în misiune şi s-au întors….bolnav de şale, mai clar, nu mai putea ridica lopata. L-au demobilizat.

Tatei nu-i plăcea să ne bată, mama ne plesnea scurt şi noi şimţeam că are dreptate, nu ne plângeam. De tata ne temeam. Mama ne spunea că pănă la război tata mergea la biserică … Venit de pe front, tata l-a refuzat pe preotul care i-a dat să ţină pe tot timpul slujbei, aşa era obiceiul la noi, un prapure în mână. A spus că nu poate sta în picioare. Preotul îl ştia pe tata „chiznovat”, adică bun de snoave şi a insistat. Tata a întrebat dacă poate jura cu mâna pe Evanghelie, oamenii au râs, tata a fost îmbrâncit. Ne povestea că a întrebat dacă e păcat să înjure în biserică. I s-a zis că da, atunci, fără a se folosi  apelativul cu iz sexual, l-a trimis în născătoare coanei preotese, mama dumnealui, pentru că la biserică el nu mai vine. Şi a mai fost cearta cu preotul care la ora de Religie i-a smuls nişte fire din perciunii fratelui meu mai mare, care nu învăţase Crezul. Tata i-a smuls şi el peri din perciunii preotului pe care l-a îmbrâncit în Pârâul Todiroaia, fiindcă părintele nu a putut spune ,la comandă, Pluguşorul. Cantorul, adică dascălul de la biserică, locuia mai sus de noi şi nu refuza un pahar de ţuică. Tata l-a rugat să – scrie pe caietul unuia dintre fraţi în ordine alfabetică acele cuvinte specifice bisericii: „Altar, cruce, evanghelie, icoană, mormânt, năsălie, prapure”. Toate au rămas în înjurătura tatei, termind cu „Vascrisu-mă-ti”!, dar eu nu am ştiut ce înseamnă. Şi-a făcut o „listă” , de care-mi amintesc şi azi, pe care am visat-o în toată copilăria mea: „Altar, Biserica, Crucea” şi celelalte. Ne obliga să-l ascultăm, ne făceam cruce cu limba, dar ne străduiam să nu-l supărăm… Şi azi recunosc, da, aş fi preferat pamele, biciul, decît să ascult „Pomelnicul” de vindecare a păcatelor, varianta împrecaţie.

Tata ne spunea cu mândrie că e din Reuseni, sat în care Aron Vodă şi-a ucis fratele, pe Bogdan, tatăl marelui Ştefan, care i-a făcut pe localnici răzeşi. Şi au rămas aşa până ce Ghiţă Deju i-a făcut colectivişti. Atunci le-au confiscat locurile, boii şi plugurile şi uneltele celor care, ocazional, tăbăceau pieile, croiau cojoacele sau aveau piuă de făcut pănură pentru sumane. Tata, când a venit după mama la Udeşti purta costum naţional, cu bundiţă şi pălărie sau căciulă brumărie. Întrebat de ce a renunţat la iţari, chimir şi celelalte ne-a spus că nu se mai fabricau. Mama era din familia Camilarilor, cu oameni fruntaşi, veniţi aici din Maramureş, O necăjeam că e abalfabetă, şi ne miram cum poate avea un văr scriitor, membru de nu ştiam care al Academiei. Lăcrima atunci şi ne spunea că venindu-i părinţii de la arat, pe timp de furtună, cu plugul în car, i-a trăsnit şi a rămas ea mamă la cei patru fraţi mai mici. Avea 14 ani, un frate mai mare s-a însurat şi ea, la 16 ani cu o soră mai mică şi un frate, a acceptat să-l ia şi s-a măritat cu păcătosul de tata. Sora a terminat şcoala şi a fost luată de un cumnat de-al ei la Bucureşti, ca să înveţe o meserie. Drept recunoştinţă, tanti Valeria i-a luat pe patru fraţi la Bucureşti, i-a dat la meserii, i-a căsătorit.

Pentru fratele mai mic, unchiu Ghţă, mama nu-i era soră, i-a spus tot timpul mamă. O ciudăţenie şi unchiul acesta. Fiindcă nevasta cu cununie nu i-a făcut copii, şi-a mai luat una, căreia i-a făcut casă, un băiat şi două fete. Mergea la petreceri cu ambele femei şi ruga muzica să-i cânte „Cocoşel cu două creste, bărbăţel cu două neveste”. Copil fiind n-am înţeles de ce bunicul dinspre mamă avea primul mormânt pe dreapta, cum intrai în cimitir. Alte şapte rânduri începeau tot cu Camilari. Simplu! A fost primul dintre cei şapte Camilari care a murit. Azi acolo e îngropat fratele mai mare al mamei, urmează o soră şi al trelea mormânt este al părinţilor mei. Mai târziu am întrebat-o pe mătuşa Natalia, mama scriitorului de ce bărbatul dumneaei, tatăl lui Eusebiu Camilar nu-i în rândul al cincilea. „Ne-am certat cu fraţii lui, murise un copil, pe care l-au îngropat acolo, nu trecuse şapte ani să poată fi dezgropat şi strămutat, şi l-am dus lângă părinţii mei…”

Aflat în Madrid. la a doua traducere a unei cărţi mele de proză scurtă – în limba spaniolă – am fost invitat de un profesor universitar să le vorbesc studenţilor despre… mine. Erau de la ziaristică, mi-au pus întrebări. Multe au fost despre strămoşi, mai ales despre tata. I-am întrebat dacă pot să le spun două „povestioare”? Tata a fost ţăran şi sunt mândru de asta, Un ţăran mai altfel. Copil fiind tânjeam după cireşele timpurii de la un vecin foarte zgârcit, care le vindea în legături mici. M-am sfătuit cu alţi copii, am făcut un ghem de smoală împănat cu bucăţi de carne, l-am ”plăsuit” cu sfoară împletită, de cânepă şi aruncat la dulăul legat de pom. În timp ce câinele se lupta să-şi scoată smoala din bot, noi am devastat pomul. Vecinul a aflat cine i-a făcut paguba şi a venit la tata cu rugămintea să mă bată, cum a făcut un vecin, care şi-a băgat copilul în spital. Tata i-a cerut să echivaleze suma dezastrului şi în acea vară două luni am păscut, fără bani vitele păgubaşului! Numai duminicile! Şi, ca elev la liceu, ni s-a cerut o sumă de bani să facem cadou unui profesor. Acasă mai erau două surori şi trei fraţi mai mici. Tata le-a propus să renunţe la mielul de Paşte, ca să-mi dea mie banii. Soră-mea, Lica nu s-a învoit. De Sărbători tata i-a dat numai ei friptură de miel şi ne-a spus nouă, care aveam lacrimi în ochi: „Să ţineţi minte că dacă plăteşti cuiva fără să merite, altcineva rabdă. Câte zile o să aveţi, banii astfel obţinuţi îi face să sufere pe altul…” Şi n-am putut lua de la nimeni zisele cadouri sau atenţii… Le explicam în faţa clasei elevilor de ce procedez astfel şi întrebam dacă ei îl ştiu pe cine sau pe cea care nu mănâncă friptură. La mulţi ani de ziua BĂRBAŢILOR!

––––––––––

Constantin T. CIUBOTARU

Roşiorii de Vede, Teleorman

9 Mărţişor 2017

by

Referinţă Bibliografică

Constantin T. CIUBOTARU: UN MĂRŢIŞOR PENTRU TAŢII NOŞTRI – IN MEMORIAM/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 9 martie 2017