Din cartea Cultura română și politicianismul, Editura Nemira, București, 1998, ediție îngrijită de Cristian Preda, reies limpede două lucruri în legătură cu românismul manifestat de filozoful și psihologul Constantin Rădulescu-Motru: pe de o parte, situarea perspectivei de viziune și trăire a sa în opoziție cu liberalismul pașoptist, iar pe de altă parte, extracția lui din ortodoxia populară – doctrină religioasă profundă a conștiinței ziditoare a poporului nostru, pe care domnia-sa, deși o susține, în același timp, paradoxal, o plasează în nemiloasă analogie cu ușurătatea slavofilismului țarist. Cum să se explice această dublă și sincronă măsură, pe care gînditorul o aplică unui domeniu care trebuie să îi definească personalitatea și lucrarea teoretică, practică și existențială, unei filiații de adîncimi și structurări organice, identitar umane și aparținînd unei acoperiri ființiale naționale? Dacă filozoful a fost capabil de astfel de decelări subtile, rămîne atunci ca certul său românism, de extracție ortodox-populară, să neglijeze pînă la urmă, pentru păstrarea calității lui organice, luciditatea plasării filonului său originar în spațiul ideologizărilor înguste și habotnicelor cutume de irigare națională rusească.

Aceasta a fost poate cea mai limpede etapă a concepției sale politice, cea mai bine precizată, deși, după cum se va vedea în scurt timp, fragilă. Ea a fost părăsită odată cu intrarea filozofului într-o etapă amețitoare de căderi, căutări și pierderi printre multe curente internaționale, poate cel mai radical vector al ei fiind adversitatea virulentă fațǎ de naționalismul românesc, expresia sa atingînd, la nivel etnic, violența blestemului (ziarul Adevărul), naționalism care, de vreme ce este înfierat ca “instinct bestial”, nu poate fi întors decît în favoarea evreilor, cei mai periculoși dintre ei fiind khazarii cu drept și putere de exprimare publică.

Instabilitățile sale, foarte rapide, desfășurate pe distanță de mai puțin de un an, sînt de-a dreptul uluitoare: dacă în trecutul apropiat domnia-sa lăuda funcția ortodoxiei populare de a structura, susține și cataliza românismul, iată că, într-o altă etapă, filozoful susține antiortodoxismul ca potență vie a noii sale viziuni antinaționaliste, viziune în care românismul, ca realitate istorică și socială a poporului, nu mai poate precipita dimensiunea activă, militantă a actualității, ci doar pe aceea a eternității. Da, românismul dă puterea românului, dar atîta timp cît ia forma unui naționalism nu de suprafață, ci de adîncime, el nu mai poate deține nici o valență combativă și ziditoare, ci devine doar un “instinct de apărare”. Mulți experți au greșit considerînd că “instinctul de apărare” reprezintă o nouă calibrare ridicătoare a românismului; în realitate ea nu se înscrie decît pe aceeași linie a anteriorului “instinct bestial”, nu este altceva decît o formă mai moale de exprimare a aceleiași idei, la fel de acuzată și condamnabilă în ambele formule.

Trecerea, în ideologia generală, de la “rațiunea universală” la “geniul național”, de la o tutelare extinsă la organizarea și existența asumată, pe parcela individuală, dintre frontierele unei nații își găsește la C. Rǎdulescu-Motru o radicalitate care depǎșește domeniul filozoficului, trecînd în cel al extremismului afișat și al stuporii observatorului, căci filozoful ajunge să susțină pe această linie fascismul și rasismul german. Toate materialele sale scrise, de la cursuri și articole la cărți, dau mărturie părerii sale, care coincide cu optica statuată și proclamată a revistei Gîndirea, și anume: “Cultura în sine, model de imitat, nu există. Fiecare popor dă la lumină, ca operă de cultură, ceea ce are înnăscut în predispozițiile sale”.

În cadrul tabloului mai larg şi vulnerabil pe care îl abordează cu privire la industrializarea româneascǎ și capitalul strǎin pe meleagurile noastre, C. Rǎdulescu-Motru explică emergenţa crizei economice prin supraproducţie nejustificată, prost gîndită, prost intenţionată, prost aplicată şi prost organizată, el confundînd astfel politica economică româneascǎ cu cea a marilor puteri industrializate din Europa și de peste ocean. Cǎci în politica industrialǎ româneascǎ nu este vorba despre vreun țel, vreo goanǎ nebunǎ, cu infamante virtuți în sine, intrinseci, cǎtre supraproducție, ci de constanța urmǎririi, obținerii și susținerii unui maxim de producție suficient pentru acoperirea nevoilor în continuǎ creștere; de consum, un consum, deci, care nu poate fi mai mare decît producția, un consum care existǎ chiar și în condițiile aberante ale unor eforturi de producție mici.

Întorcîndu-ne însǎ la românism, sare pentru oricine în ochi o altǎ flagrantǎ alunecare a gîndirii sale, și anume aceea care interzice românismului xenofobia și ortodoxismul, miezul sǎu doctrinar justificîndu-se în aceea cǎ: “Opera constructivǎ a românismului constǎ în așezarea ființei românului în centrul vieții politice și economice a statului sǎu”. Dar acest centru e ocupat temeinic de capitalul, interesele și dominația strǎinilor. Atunci cum sǎ se manifeste clamatul de cǎtre el “instinct de apǎrare”, din moment ce românismului îi sînt interzise pîrghiile efective de acțiune și apǎrare, cum sǎ se dovedeasacǎ activ și salvator un românism imobilizat ori anesteziat de concepte doctrinare atît de versatile și contradictorii, încît ne uimesc nu numai prin paradoxul pe care îl degajǎ în trecerea în timp foarte scurtǎ de la o etapǎ a gîndirii sale doctrinare la alta, ci mai mult, prin ciocnirea lor ele practic anulînd ideatic expresia și funcția fiecǎreia dintre aceste etape. Avem de a face cu ciudǎțeniile, fluctuațiile, inconsecvențele unei gîndiri filozofice care, negînd acum românismului ortodoxismul, se ridicǎ împotriva judecǎții contrare practicate de aceeași persoanǎ cu cîteva decenii în urmǎ, pe filiera ruseascǎ lǎudatǎ și susținutǎ atunci în modul cel mai fǎțiș și pedagogic. El afirmǎ astǎzi: “Românismul și ortodoxismul nu pot fi contopite fǎrǎ sǎ se pǎgubeascǎ reciproc: fiindcǎ natura spiritualitǎții unuia este cu totul diferitǎ de a celuilalt”.

Și iatǎ cum termenul de spiritualitate devine fluid, iar prin fluiditate își pierde consistența și însemnǎtatea sa conceptualǎ. În accepțiunea sa, spiritualitatea românismului se opune spiritualitǎții ortodoxismului, filozoful distanțînd și specificînd astfel o spiritualitate laicǎ, lumeascǎ (“spiritualitate lumeascǎ”) de o spiritualitate creștinǎ, practicînd astfel o cezurǎ mult mai gravǎ, nu doar în termeni și concepte, ci în esența substanței naturale, genuine, istorice și identitare dintre românism și creștinism. Faptul cǎ poporul român s-a format, a crescut și a rezistat numai datoritǎ naturii și esenței sale creștine și ortodoxe înseamnǎ cǎ este vǎzut de cǎtre filozof drept ceva disjunct, drept ceva incompatibil cu o așa numitǎ realitate spiritualǎ, ori cu viziunea, cu concepția sa doctrinarǎ. Disjuncție pe care o exprimǎ și în antinomia natural aplicatǎ dintre viziunea naționalǎ fondatǎ pe eternitate și cea fondatǎ pe actualitate. Din nou, eroare, care opune, deci, unei eternitǎți spiritual creștine o actualitate de extracție laicǎ a unui românism a cǎrui creație, rezistențǎ și istoricitate rǎmîn astfel comprimate și suspendate temporal într-un lipsit de orice fel de determinare prezent. Un prezent aparținînd, deci, unui actual individ ateu, desacralizat și nu unei origini și deveniri a unui întreg flux sacru existențial al unui popor cu vechi și sfinte rǎdǎcini, cu un parcurs istoric dificil și hǎrǎzit de Dumnezeu la a-și salva și perpetua ființa dramaticǎ.

Noțiunea de spiritualitate nu înseamnǎ altceva decît întregul eșafodaj al amenajǎrilor psiho-sufletești pe care persoana umanǎ le-a construit în timp în jurul termenului, substanței și energiei de spirit religios, de spirit dumnezeiesc. Astfel, în calitate de emitent, ființa lumeascǎ și-a apropiat un întreg sistem valoric centrat pe sacralitate, sistem care face obiectul structurǎrii și poziționǎrii sale nerelative, neoscilante și nepǎgubitoare (îmbogǎțitoare). Datoritǎ acestor lucruri, afirmarea existenței unei opoziții între spiritualitatea religioasǎ și spiritualitatea lumeascǎ de cǎtre C. Rǎdulescu-Motru este un nonsens și o gravǎ eroare, care nǎruie calitatea de emitent conceptual ale oricui care o practicǎ, mai cu seamǎ cînd persoana în cauzǎ pretinde a fi înconjuratǎ de aura luminoasǎ a culturii, educației și instrucției, dar mai ales a judecǎții întemeiate. Atît timp cît spiritualitatea religioasǎ aparține unei ființe umane religioase, unui homo religiosus, atît timp cît dimensiunea religioasǎ strǎbate, potențeazǎ și dǎ sens și valoare dimensiunii lumești, nu se poate face o diferențiere și nu se poate susține o opoziție între cele douǎ tipuri de spiritualitǎți întrepǎtrunse. Istoricitatea spiritualitǎții românismului dǎ sensul și direcția unui mod de manifestare mai mult decît istoric, și anume, etern, manifestare care nu cunoaște decît forma unei spiritualitǎți creștine, mai precis spus, a unei spiritualitǎți ortodoxe, a ortodoxismului. Acesta a fost, este și va fi modul de manifestare, rǎspuns și acțiune în istorie al poporului român. De asemenea, neglijarea de cǎtre C. Rǎdulescu-Motru a ortodoxismului din matricea spiritualǎ a poporului român lasǎ deschisǎ și o altǎ premizǎ, la fel de inconsistentǎ (dar și  periculoasǎ): posibilitatea ca maniera de manifestare religioasǎ a spiritualitǎții românismului sǎ se realizeze printr-o cu totul altǎ religie decît cea ortodoxǎ – de pildǎ, de o religie naționalǎ neopǎgînǎ, așa cum au existat concepții în Germania, legate de diferențierea de creștinismul revelat, care ar vicia rǎdǎcini adînci, de cu totul altǎ extracție –, lucru inexistent, imposibil și care se opune matricei, genezei etnice și funcționǎrii în istoricitate, dar și în istoria temporalǎ și concretǎ (fapticǎ, ontologicǎ), a poporului nostru.

Iatǎ astfel cum eroarea doctrinarǎ este ferm înfieratǎ de existența parazitarǎ, neîntemeiatǎ a multiplelor erori care derivǎ speculativ din ea și a unor premize mistificatoare aparținînd unor teorii eșuate. C. Rǎdulescu-Motru gliseazǎ astfel afișat, cu rapiditate și nepermis de la imprecizie la contradicție, se încurcǎ și se pierde printre hǎțișurile propriei cale gîndiri vulnerabile, face din ortodoxie obiect al unor judecǎți de o tangențǎ pǎrtinitoare, ocazionalǎ și parțialǎ, se dovedește stǎpînul unei filozofii obscure și vǎtǎmate. Ghidajul sǎu pernicios asupra tinerei generații de atunci nici mǎcar nu ține cont de faptul cǎ acea generație crescuse deja în- și își asumase organic drept doctrinǎ formatoare, ziditoare și cǎlǎuzitoare naționalismul creștin cel mai solid și întemeietor.

Viziunea filozoficǎ și religioasǎ a lui Constantin Rǎdulescu-Motru nu numai cǎ rateazǎ optica sǎnǎtoasǎ și realǎ asupra trecutului și prezentului istoric național al poporului român, definit prin românismul creștin cel mai consistent și asumat, dar rateazǎ și viitorul, umbrindu-i cu ceața gravelor aproximǎri și confuzii vectorii naturali cei mai profunzi, naturali și constructivi, umbrindu-i demersul funciar al edificǎrii prin fibra gestatǎ milenar în ființa neamului.

by

Referinţă Bibliografică

CONTRADICŢIE ŞI PARADOX ÎN GÎNDIREA DOCTRINARĂ A LUI CONSTANTIN RADULESCU-MOTRU/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 24 iunie 2026