N-am nimic mai prețios să întorc sprijinitorilor mei de atunci când numai umbra scheletului de la cap în care stăteau agățate ca-n pomul de la mort niște pungi cu ser și medicamente mai rămăsese să mă sprijine și de acum când m-am ridicat pe picioare, merg, văd, aud, vorbesc și trăiesc…, afară doar de sfântul, simplul, omenescul cuvânt mulțumesc…! Și totuși, le fac și o dedicație, luând de la poetul iubirii, Lucian Avramescu, versurile următoare, pe care le plantez ca pe florile cerului din care răsar stelele pământului, din loc în loc, pe cuprinsul eseului prezent al recunoștinței (i le cer cu-mprumut și rugăminte soției poetului, Giorgiana Avramescu, cea care azi și întotdeauna, pentru nimic în lume, nu-l uită și nu se îndepărtează de umbra și soarele lui prin viața sa, știu asta, căci este o prietenă bună a mea, ce-mi conferă afecțiune și mă onorează – a alcătuit cândva prefața la o carte a mea, mulțumesc și pentru asta) – „Ia-mi, Doamne, ce vrei, dar nu-mi lua din iubire” se numește poezia.

„Părem suferinzi, uneori chiar suntem,

Viața ne dă din belșug amăgire,

Boli sufletești cad pe noi ca blestem

Dar e-un leac pentru toate ce se cheamă iubire.”

            Mai frumos decât scrie mai sus nu sunt cuvinte la îndemâna mea să scriu. Dar cele pe care le am duc în spinare durerea mea, nu am de căutat altele, nu am de descoperit nimic, boala mea le-a descoperit singură, cu prețul chinului meu. Să vii uitare să-mi sfâșii numele și chipul din ochii și mintea lumii, dar să nu-mi sfâșii iubirea din inimă și cuvântul de pe drum, venind către mine. Lasă-mi uitare iubirea, că n-am cu ce mă hrăni, lasă-mi uitare cuvântul că e ger în mine și n-am cu ce aprinde focul. Dacă se usucă în mine iubirea-mi înghețată, dacă, frământându-se moare în mine cuvântul sau pe drum plecând ori venind, să vii tu, adio…! Tu, adio să mă usuci și pe mine și să mă îngheți până când, în vreo primăvară va încolți o altă iarbă și se va aprinde în sufletul meu o altă stea ce până atunci, de mii și mii de ani a mers din cerul de sus către râul din mine, iar prin părul despletit al unei sălcii înflorite a căzut în valurile râului meu. Dar dacă mă voi dezgheța la încolțirea ierbii verzi și răsărirea stelei noi și nu mă voi putea înveli cu iarba crudă și nu mă voi putea spăla cu lumina stelei, vino adio și mă ucide și pe mine.

De ce-aș mai trăi după ce iubirea zguduită de către cine nu o vrea moare? Și de ce-aș mai trăi după ce cuvântul spus ori scris cui nu trebuie, ca și atunci când nu este citit sau auzit, moare?! Lasă-mă uitare, lasă-mă adio să aștern eu iubirea în iarba pe care o vreau eu, lasă-mă uitare, lasă-mă adio să închid eu cuvântul unde vreau eu…, iarba iubirii să fie viața, închisoarea să fie o carte. Așa voi apăra iubirea, așa voi înaripa cuvântul. Viul din iarbă, cuvântul din cuvânt vor vizita poezia, teatrul, muzica, literatura, artele vizuale și vor duce nu știu unde solia mea de foame de viață și de vrednică grijă de cuvânt.

„Prin iubire sunt răni ce se vindecă brusc,

Prin iubire pământul își recapătă drumul

Și pe-aici, și prin cer, unde crește-acel vâsc,

Iar stelele singure-și dau cu îngeri parfumul.”

            Gata…! de acum sunt iar eu…, am îmblânzit o boală, am coabitat cu ea ca două gălbenușuri de cuc zgribulite de frig într-o ghioacă de mierlă. În nevoia mea de a fi cu mine, în sfârșit mă lupt din toată ființa mea, cuprinzând și conștiința, de bună seamă, iar într-o zi mă voi întoarce cu mine însumi în mine. Interiorității mele găsite pustii îi voi restitui visul universului, vidul somnului, speranța și descurajarea cu spadele încrucișate… Îmi voi întoarce din exil omenescul, îmi voi reda tot ce a mai rămas din mine după o tăvălire urâtă pe cearșaful vânăt și-mboțit al paturilor de fier dintre zidurile temnițelor albe cu umbre de suflete pe ele, cu pâlpâiri de vaiete în aerul înfășat în duhneli.

Ce minune…! În scrumul acela, în gerul acela, în pustiul acela, eu, deși am suferit am luptat, niște îngeri albi din albul sobor medical de medici, asistente, infirmiere, precum și apropiații buni, sprijinitori, mi-au întins mâna și m-au tras afară. Iadul crăpa de ciudă, eu mă ridicam…! Voința de a trăi, țărm între nervii mei zguduiți și tensiunea arterială bătând câmpii, în gemetele mele mă trăgea înainte. Conștiința mi se ascundea în pernă de față cu imposibila decență pierdută când propria-mi îngrijire depindea de slujirea infirmierelor. Plângând ridicam ochii în plafon, răbdând cu speranță în ziua-n care să pot merge măcar târâș. Doamne, cât de multe căderi sub demnitate sunt costul supraviețuirii…! În frământarea chinului celui mai cumplit zăceam între două destine. Era o cursă a vieții cu demonicele, sălbaticele patimi, neînchipuitele patimi, fiecare dintre ele râvnind lauri pe seama încătușării mele pe guma așternutului rece, tras pe sub mine ca talajul umed pe sub un mort descompus.

Dar, la capătul cursei, viața a ajuns prima. Cu ea stindard m-am întors din iad. Câștigasem celebritate pe seama unei boli năprasnice. Ca să fiu sincer cu mine însumi trebuie să țin seama de faptul că prea nedrept am fost eu pus la coada listei când era vorba despre biruința binelui și abia după lupte grele, de câteva ori pentru apărarea propriei vieți, am fost distribuit ceva mai sus, pentru ca, după un al doilea avc mai urât decât moartea să fiu distribuit chiar în capul listei. Coborând din pat, închircit ca un paralitic, i-am rânjit ca un câine avc-ului, cum el îmi rânjise ca un drac.

Mă împăcasem cu gândul că nu se va mai vindeca rana vie din carnea mea, că nu se va mai răci fierul încins din sângele meu, după ce am fost refuzat de la ospățul de onoare a vieții, iar la vremea execuțiilor în strigăte de durere am fost repartizat primul. Ce mai puteam schimba oare?! Ce se mai putea face și de ce?! Mai trebuiau continuate oare ostilitățile ca să fac vreun schimb de locuri cu alt nefericit de mai în față?!

Mi-a fost și mi-a prea fost de ajuns cât am suferit. Boala, afurisita de boală m-a trântit de pământ, sinistra, suprema, campioana în rele boală m-a închircit, m-a strâmbat, m-a orbit, m-a muțit…, îmi ajungea, nu mai puteam, slăbeam ca un stârv, mă dizolvam ca aburii, mă topeam ca lumânarea. Lumea mea se mutase între niște ziduri între care cea mai vie animațiile erau oscilațiile liniilor de pe monitoarele de la capul bolnavilor și cea mai auzită sonoritate erau țiuitul lor și vaietele bolnavilor? Cu o pijama dungată ca hainele pușcăriașilor, cu perfuzor la cap, ca un sfeșnic din vârful căruia mai lipsea lumânarea, mă închipuiam într-o pușcărie a condamnaților la moarte. Zăcusem gol și pe targă. Gol și pe pat, gol și pe dinăuntru…, nu-mi mai lăsase boala nici amintirile, mi-a copiat numele din acte medicale pe o brățară roșie agățată pe mână ca o zgardă la gâtul câinelui…! Am crezut că sunt osândit la plâns silnic pe viață, atât de mult și atât de greu am trăit cu plânsul în cerul gurii, ca să nu-l las decât printre dinți să se mai poată strecura afară, neputând astfel să fie depistat de nimeni.

Eu am trăit destul plânsul…! Fie din partea mea dat dracilor de plâns, de acum înainte, căci îngerul din om a plâns destul în această viață…, eu am trăit până la malul mormântului plânsul, eu am trăit până la os durerea, eu am trăit până la vidul neantului disperarea, eu am trăit până la rușinea de mine însumi indecența, eu am trăit canonul până la scara arderii pe rug…, pe toate le-am trăit, nu le inventez când le descriu!

„A murit unul ieri, singur cuc, într-o casă.

Era tânăr, spun toți, dar cam trist părea-n fire,

A-ncercat buruieni, doctorii pe rețetă,

Dar din toate lipsea leacul magic – iubire.”

            După un ocol de cinci luni am ajuns la o linie de sosire vecină ultimului pas din fața liniei de start al calvarului. M-am întors din nemernica boală în locul din care mă înșfăcase. Ticăloasă, nenorocită, sfrijită, rânjită boală soră morții, ea și boala două momâi urâte, una cu coasa, cealaltă cu targa, dure ca stânca amândouă, trăsnind ca o grenadă omul, direct în creier, întrerupând acolo circuite întregi, ca să-l coboare pe om în întuneric, în tăcere, în pustiu, în frig, în necunoscut, cu o palmă de loc mai în fața propriului mormânt cu gură flămândă căscată monstruos ca să îl înșface. Am dat mâna cu ea, cu boala, momâia cea cu targa, odiosul avc, în noaptea blestemată a lui 6 noiembrie, în 2026. Cleștele hâdoșeniei de avc mi-a strâns așa de brutal mâna încât un cuțit de foc a străpuns în diagonală rănind-o pe cealaltă din stânga , desfăcând-o de toate comenzile de sus, lăsând-o să se bălăngăne în jos ca fulgerată de inerția morții… pe urmă a izbit cu securea în piciorul stâng, pe urmă în șoldul stâng, pe urmă în coastele stângi, pe urmă în umărul stâng, pe urmă în jumătatea stângă a gurii, pe urmă în ochiul stâng, puțin oblic, micșorat, semiînchis, pe urmă în sprânceana stângă, pe urmă în jumătatea stângă a frunții, pe urmă în partea de piele a părții stângi a capului…! Din ce am fost am mai rămas o jumătate de om viu lipit de o jumătate de mort…!

          Comunicarea mea cu cine luneca împrejurul meu ca fantomele albe, ele de altminteri aveam să îmi dau mai târziu seama că sunt siluete de îngeri, era și ea tristă. Nu legam cum trebuie cuvintele, nu le găseam rostul, nu-mi aduceam aminte de cuvinte decât greu, nu le potriveam lucid înțelesul…, se petrecea în mintea mea o repetare a unui fel de altă limbă, un fel de limbă spargă, alta decât cea inventată de Nina Cassian. Prin mine trecuse un fulger vertical, împărțindu-mă întâi între mine și altul, apoi între mine și mine… A fost mai întâi o amețeală, un abur, o învăluire și o plonjare la pământ, apoi n-a m-a existat o diagonală pe mijloc, a existat o cruce lată pe un plan orizontal. Corpul mi s-a făcut o buturugă crăpată în două părți de o bardă năprasnică și răsturnate pe jos de o mână furibundă. Între un mine speriat și un mine amorțit, înțepenind curmeziș, confuzia era mai tulbure ca nebunia. A durat a mia parte dintr-o secundă până când viața mea a căzut în întuneric, în secunda următoare, cred că la fel de rapidă, a dispărut și întunericul, luându-i locul nimicul. Deși jumătate din mine era moartă, mă luptam să mă comport ca un tot viu. Nu se putea. Începuse dialogul cu debilitatea și lupta crâncenă cu tortura. Și totuși, chinul meu nu s-a oprit aici, aici doar începuse, că ce a urmat a fost martirajul după care credeam că tot ce mi s-ar mai putea întâmpla, cea mai bună ar fi fost moartea.

Imediat au căzut peste mine gândurile decadente. Primul dintre ele a fost nenorocita spaimă de schilodire până ajung din om arătare. Mă vedeam în minte rămas pe viață covrig la pat, în chinuri, în neputința de a mă ajuta singur să trăiesc, mă distrugea gândul că voi lăsa ca zestre în urma mea o umbră schiloadă a amintirii cu mine, iar ca renume o boală prăpăditoare. Cu ochii încruntați în orbite priveam trist în jur ca în clipele regretului dinaintea ultimului rămas-bun.

         Dar, iată-mă, nu doar că trăiesc, sunt aproape sănătos, am alungat ca pe câini gândurile morții. Dar mă zguduie și acum parcă o rușine de cer că atunci când prin fereastră se așternea luna peste mine și mă-nvelea de ger și de-ntuneric, eram gol. Tremur aducându-mi aminte că eram piele și oase, stârv târâtor, cadavru nerăcit încă. Mă revăd punându-mi mâna bună sub cap, alintându-mi inima cu cea bolnavă, învelindu-mi ochii inegali cu pleoapele găurite de sare, mușcându-mi buzele ca fiara gratiile, ca să pot elibera, ștrangulat, gemătul. Mă învăluie ca o zăpadă fiorul morții cu voința mea, revendicarea drepturilor de a muri când aș fi vrut eu, cel puțin asta să se fi mai putut pentru mine: libertatea de a-mi lua zilele cu mâna mea, de a-mi curma însumi viața, că era a mea, nu a afurisitului avc. Îmi domina bătăile inimii, respirația, gândul, vederea, auzirea gândul acesta…, nimic nu mai voiam decât să întrerup durerea, penitența la pat, indecența obligatorie, libertatea suprimată…, să stopez totul acolo, să închid drumul propriei vieți prin lumea durerilor.

„E-un călugăr în munți, are-o biată chilie

Mai bătrân ca apusul, iar la trup prea subțire.

Spune-mi secretul, i-a zis unul, și mie!

Nu-i secret, e în noi și se cheamă iubire!”

            Dar voința a făcut altă alegere și, iată, a câștigat și m-a purtat și pe mine cu ea spre biruință. Mulțumesc ei, mulțumesc și mie, mulțumesc și celor ce m-au ajutat, mulțumesc și celor ce m-au încurajat…! Cinci luni mi-a fost frică pentru viața mea, acum am a-mi apăra și înflăcăra înapoi curajul și speranța, măcar și numai pentru că am a fi recunoscător bunilor mei – bunilor, așa m-a învățat să le spun actorul Mircea Albulescu celor ce mi-au fost o echipă de salvare, fiindu-le dator cu un mulțumesc din toată inima mea…! Numele lor sunt spuse, sunt scrise. Afară de cine le-a aflat până acum, nu cred să mai fi rămas cineva care să trebuiască a le afla de acum înainte.

Însă, pentru că fiecare eseu scris de către mine cu amintirea crâncenă a plânsului ce-mi înădușea graiul trebuie să aibă și nume de titlu, acum, cel de față numește în titlu pe prietenul meu artist Cornel Borza și pe prietenul meu manager al restaurantului Bistro Nord, din Gara de Nord a Bucureștilor duioaselor mele amintiri, Nelu Hărăbor. Cel dintâi mi-a sărit în ajutor cu surprize în contul IBAN al meu, bune ca aerul respirației, celălalt mi-a împăturit în mână, (putea și în cont, mi-r fi fost mai ușor) de mai multe ori, câte o sumă de hârtii din acelea ce-s ochii dracului la unii, sprijin editorial cândva, numerar contra medicamente acum, căci să nu credeți o iotă din zisa gratuitate a medicamentelor, numai în baza medicamentelor cu plată compensată moare omul cu zile – pentru câte-i trebuie bolnavului în spital și după externare, în lunga răbdare a perioadei de recuperare, „compensatele” medicamente sunt o bomboană politică pe colivă și o lumânare gratis pe mormânt.

Mulțumesc drag prieten Cornel Borza, mulțumesc om bun Nelu Hărăbor. În subtitlu, pentru că trebuie să mai existe și o urmare, mai numesc în dreptul cuvântului mulțumesc pe: Eugenia, Lilica, Florin și frumoasa lui soție Lăcrămioara, Carmen, Marinela, Camelia, dr. Diana Georgiana Trifan…

Mulțumesc tuturor care mi-ați fost aproape când eram bolnav și acum când pășesc șchiopătând pe calea redevenirii om mai întreg decât sunt: jumătate șubred, jumătate beteag. Ați batjocorit moartea cum vruse ea să-și bată joc de mine…, i-ați dejucat planul și ați zidit în inima mea un stâlp în vârful căruia am înfipt recunoștința…

„Ferește-mă, Doamne, de ce-i rău și urât,

Dacă vrei ia-mi ce crezi că nu merit prin fire.

De-am greșit, pedepsește pasul meu vinovat,

Dar te rog să nu-mi iei nici-un pic din iubire.”

by

Referinţă Bibliografică

Cornel Borza și Nelu Hărăbor. Confidențe  cu brățară roșie la mână/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 13 mai 2026