Sinarhia românească este un dat politic impus prin blestemul (-atul pact) numit „Ribbentrop-Molotov”. Artificialitatea lui este argumentată nu numai prin aceleași valori și virtuți naționale sub semnul cărora ne simțim uniți ci, de multe ori, și de același năravuri. Așa că, luminoase sau umbrite, laudative sau degradante, de glorie sau de rușine, atâta vreme cât ele demonstrează identitatea, similitudinile trebuie înregistrate cu grijă. Încurajatoare sau întristătoare în privința destinului unic, ele sunt argumente în privința românismului, așa cum îl analiza realist Constantin Rădulescu Motru: fără edulcorări patriotarde și fără nici o agresivitate la adresa altora, fără tendințe expansioniste ci tocmai ca o circumscriere a locului meritat și istoric și geografic dar și psihologic de un popor. Însă, când aceste similitudini se întăresc printr-o desfășurare sincronică, ele devin de-a dreptul temeiuri la dosarul nostru național.
Pentru că, întreb eu, chiar sfidând în virtutea știrilor dintr-o singură zi: cine și-ar mai permite să nege unitatea noastră de structură națională cu cei din Basarabia când, la toate argumentele istorice, etnografice, culturale, optul lui cireșar ne mai aduce astăzi două, în legătură cu oamenii care ocupă cel mai înalt loc în administrația guvernamentală la București și Chișinău: Unul în similitudinea de falsuri la diplomele de studii, iar altul în sincronismul cu care din mai multe cercuri ale puterii li se cere pedepsirea și eliminarea.
Pripit acest gest al adversarilor, spun eu. Sfătuindu-i să se gândească la folosul unor argumente precum cele de mai sus. Pentru că, dacă îi schimbăm sau nu-i schimbăm, din punct de vedere economic progresul țărișoarelor noastre tot un drac va fi; așa că mai bine ne-am prevala de o a treia similitudine folositoare la dosarul demonstrării structurii noastre naționale unice: Faptul că ambii premieri conduc cabinete falimentare pentru țară.
Un singur detaliu al acestei afaceri, mă pune și pe mine în „embarras de choix”: Deosebirea lor de dialog cu președinții celor două Republici. Pentru că, în vreme ce la București Președintele îi cere demisia Premierului ajuns la Parchet, iar acesta amenință cu Marea Adunare a Parlamentului, la Chișinău Premierul îl amenință pe Președinte că-și dă demisia și face gaură-n Parlament, dacă acela nu anihilează Parchetul.
Aici, lucrurile cumva se-ncurcă și, oricât de aproape de inimă mi-ar fi ideea de demonstrare a unității și unicității românești, nu mai știu ce să zic. Mă tem că acea mare similitudine prin care se manifestă curvăsăria politică la noi, la Gurile Dunării, ar putea manipula lucrurile până la confuzie, în așa fel ca: la București Președintele să fie amenințat cu demisia, iar la Chișinău să i se ceară Premierului să și-o dea!
Ce ziceți, frați români?…
Așa, o părere gretuită, ca-ntr-o discuție de cafenea… Că, de destinul nostru, în nici un caz nu poate fi vorba. El fiindu-ne, oricum am lua lucrurile, comun, în materie de politicieni cu calități false, bazate nu numai pe dilome false care este o similitudine; bazate însă și pe escroaca lor cramponare pe putere, care este un sincronism.
Cât despre sinarhie, care în epoci trecute consemna guvernarea simultană a mai multor căpetenii ce conduc fiecare câte o parte a unui stat, nici vorbă: Fiidcă de la aventurieri de-alde ăștia, numai de adevărată guvernare nu te poți aștepta.
CORNELIU LEU
by 
Array
A trecut ceva timp, de la atacul informatic direct, de foarte rea-credinţă, prin care revista universală de creaţie şi atitudine culturală ARMONII CULTURALE (www.armoniiculturale.ro, înfiinţată la Adjud în februarie 2011), a fost desfiinţată aproape în totalitate. Dispariţia din spectrul online a acestei reviste, devenită în scurt timp valoroasă, prin numele care şi-au adus contribuţia la construirea acesteia, a constituit un real motiv de regret pentru cei peste 900 de colaboratori, de pe cinci continente. În perioada activităţii sale online, revista Armonii Culturale s-a constituit într-un pol pozitiv de atragere a scriitorilor valoroşi, atât din ţară, cât şi din diaspora..