Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Poezie » Cristina HOROTAN : MESAJE DIN PANDEMIE (POEME)

Cristina HOROTAN : MESAJE DIN PANDEMIE (POEME)

ASERVIȚILOR MĂRUNȚI

 

Voi, aserviți mărunți, cu școli înalte

Săltați rapid pe scara socială,

Cu măști care de care mai boeme

Purtate peste chipuri impostoare,

Voi, ce jurați să ocrotiți dreptatea,

Și viața, și familia și statul,

Niște mojici abuzatori în toate,

Ce fac orice, dar numai NU dreptate!

Sunt două pături mari în țara asta,

Lingăi ca voi, și noi, oamenii liberi

Neaserviți pe roșu-albastru-galben,

Și suntem fără voi, insurmontabili lideri!

Cu ochelari de cal „luptați” orbește

Pentru statistici puse de fațadă

Manipulând etern rasa umană,

Cu cifre, teatru ieftin și șaradă!

 

Iar în culise, se distrug destine,

Și nume demne, vieți, familii, vise,

Pentru stomacul vostru plin de-otravă

Și ale voastre inimi mici și triste.

Noi știm de unde vine cataclismul,

Comanda, ordinul, frustrarea, răul,

Și-n cercul vostru strâmt se-anunță hăul;

Fără de fund și fără de scăpare,

Căci peste tot, în lumea asta mare

Mărunți ca voi, mâncați sunt de-ăl’ mai mare.

Pășiți prudent și calculat și rece

Din IMpostura statusului vostru,

Dar nu uitați nicicând, că la encliză,

Inevitabil vine rândul nostru!

 

 

PUSEU

 

O limită atât de fină

Între lucid și nebunie!

Pe nesimțite poți să treci

Mult, dincolo de tine.

Și fiecare dintre noi

E-urât, rău și meschin.

Depinde doar povestea cui

Ajungi să o asculți.

Iar răul lui te face rău,

Căci răul… rău atrage.

Și-un purgatoriu-n fața ta

Se-ntinde în emfaze.

Și iad din rai ajungi să faci

S-arunci în orișicine

Cu toată ura ce-o îmbraci

Și-apoi te-ascunzi în tine.

Apar târziu păreri de rău

Căci răul nu-i de tine!

Ai fost și tu prins, ca și noi

În scenarii meschine.

Și tremuri iar că ai căzut

În tenebroasa plasă

Epuizat, pierdut, flămând,

Doar pentru că iți pasă.

De cine ești, de ce-ai făcut,

De binele din tine,

Pe care-l rogi azi in genunchi

Să nu plece nici mâine.

 

 

INTERLOPII

 

Din veacuri de demult apuse

Când în biserici cântau popii

Au apărut de nicaieri,

Strămoșii noștri, interlopii.

 

Strămoșii noștri-auziți bine

Căci interlopii consacrați,

N-ar fi ajuns unde sunt astăzi

Nesprijiniți de magistrați!

 

De polițiști, politici sumbre,

Parchet și alte instituții

În care decartează mândri

Faimoșii capi de mari pohoții.

 

Iar noi, poporul, un naiv

În colosala noastră bulă,

Luptăm orbește c-un sistem

Corupt din sevă până-n gură.

 

Ne minunăm de percheziții,

De dosare și rezoluții,

De legea strâmbă și haină

Sălășluind prin instituții!

 

Iar vinovații făr’ de vină

Plătesc tribut cu toată viața.

Fără a ști de un’ le vine

Mascatul, gaborul, armata.

 

O, neam năpăstuit de foame,

Naivitate și supuneri,

Manipulat până la ceruri

De-acești murdari pseudo-lideri!

 

Tăria noastră-i sub hipnoză,

Cu-anestezii e adormită…

Și-n veacul veacului ce vine

Nu vom avea bani nici de pită!

 

Trezește-te, popor cucernic!

Ridică-ți fruntea din pământuri!

Că-n acest ritm degringoladic

Înnebuni-vom, rânduri-rânduri…

 

 

TIMIȘOARA – BUCUREȘTI – PIATRA NEAMȚ

 

Trecut-au iar cinci ani în zbor, din ziua-n care tineri mor

Într-un infern pur pământean, în țara asta de maidan

Plecați dintre părinți și frați, prieteni și apropiați

În altă lume, sus în cer, de unde-n cor dreptate-și cer.

 

De moartea lor, un gol ciudat… nu-i găsit nimeni vinovat,

Căci magistratul pământean cu altceva e ocupat!

Nici o sentință ultimă,  care să pună stavilă,

Între putere și destin, între ambiție și chin…

 

Peste-alți cinci ani se-ntâmplă iar, infern de foc într-un spital…

Că-n țara asta nu se poate, s-avem și noi, ca toți, de toate;

S-avem spitalele dotate, nu politruci „cu mâini curate”

Pătate bine-apoi spălate, de legi noaptea modificate.

 

În urmă cu treizeci de ani, la Timișoara, pornit-a lupta-n toată țara

Pentr-un altfel de viitor, ce să-l clădim copiilor…

Și au murit pentru dreptate, pentru respect și libertate,

Însă noi doar… ne-am adaptat, ne-am conformat și am uitat.

 

Acum cinci ani strigam în cor: „Pedeapsă vinovaților!”

Căci „Colectiv”-ul ne-a trezit din pufu-n care-am adormit.

Din nou revine aceeași piesă, jucată într-un alt decor

În care iarăși, numai statul, este direct răspunzător.

 

Din Timișoara-n București, în Piatra Neamț și-n toata țara

Am obosit să ne luptăm noi între noi, și noi cu fiara!

E-același haos peste tot; aceeași frică – aceeași spaimă,

Și ne îmbrățișăm copiii, și ne rugăm cu ei, în taină.

 

În țara asta, oameni mor! Fără vreun drept la o remiză,

Nu c-ar fi venit timpul lor, ci-au nimerit într-o repriză

În care iarăși prea zeloșii șefi și guvernanți surprinși

cu degetul la tâmplă, nu știu prin țară ce se-ntâmplă!

 

Și cine? Cine-o să plătească, durerea celor care mor?

Și sufletele sparte-n țăndări, fatal, ale părinților?

Și cine va răspunde oare, când cei mici, de-un an sau cinci,

Vor întreba plângând în hohot: „Noi de ce nu avem părinți?”

 

Noi nu suntem naivi, nici vorbă, și nici nu vrem să fim din nou „golani”

Să folosim mai multă-nțelepciune, nu ca acum treizeci de ani.

Nu mai vrem morți, nu mai vrem crime, nici pensiile nesimțite…

Am vrea să fim tratați ca oameni și nu asemeni unor vite.

 

 

DOR ABSOLUT

 

Sunt doruri absolute-n noi, ce nu se vindecă vreodată,

Plecați suntem, străini suntem, de tot, în lumea asta toată

Iar uneori când e prea greu sa mai dăm piept cu omenirea

Pierduți în timp, la rădăcini, ne căutăm avid copilăria.

 

Și nu e om să nu respire mirosul florilor de măr

În amintiri,  cu bucurie, în brațele bunicilor.

Plecat-am mulți în locuri neștiute, sperând că ne va fi mai bine

Ș-acum tânjim să ne reîntoarcem… la rădăcinile divine.

 

Înstrăinarea de familii ne-a propulsat alert in lume

Și ne trezim că suntem azi niste copaci fără pădure

Niște hoinari, urmărind vise ce stau să nu se împlinească,

Și să se-ntoarcă înapoi, e tot ce pot să-și mai dorească.

 

Cu ochii minții, îi vad pe-ai mei, pe toți cei dragi din Bucovina

Și orice gând, în orice zi, mă duce-acolo-ntruna-ntruna…

Și aș lua întâiul tren, sau ultimul, sau desculț drumul,

Și-as alerga fără regret, din toți, să-l văd macar pe unul…

 

Ce viață! Ce copilarie! Ce dascăli, ce colegi, prieteni,

Ce păduri verzi, ce obiceiuri, ce chipuri blânde aveam alături!

Și îmi e clar că-ntotdeauna, unde prin lume-ai să pășești,

Nimic nu vei iubi mai mult, decât locul din care esti!

 

 

MIELUL DE SACRIFICIU

 

Când e nevoie de schimbare și presiunea socială

Scandează of-ul sus și tare, pe cine bagi la-naintare?

La-naintare-s băgați mieii, ce n-au voința să adere

La combinații de culise, ori la comploturile mizere.

 

Iar un refuz lovește orgolii la farfaonii cu putere

Și slabi cum sunt, bolnavi la suflet, te vând pe vise efemere,

Din care ei trag mari speranțe că vor ieși curați la plată,

Că nimeni nu va ști vreodată,  ce au făcut, ce vor sa facă…

 

Dar ce nu știu acești apostoli care plătesc bir pe prostie,

E că mereu deasupra lor, un șef mai mare o să fie.

Care exact la fel ca dânșii, doar cu un dram mai mult putere,

Vor decima-n timp de restriște, călăul mielului ce piere.

 

Românul e-nvățat din timpuri, străvechi, ca cele de-alta dată

Să-l vândă pe treizeci de-arginți pe cel ce-i drept; nu-i prima dată…

Cum Decebal, ultimul rege, de-o vitejie, de grandoare,

S-a-mpotrivit puterii lumii prin atitudini sfidătoare,

Vândut de-un nobil dac, Bicilis, cohortelor invadatoare.

Viteazul rege pierde lupta, iar Dacia, cu anii, moare

Iar trădătorului urmează, să i se-închidă-n zorii vieții sorții,

Pierzând copii, și ochi și suflet, sperând să-l ia îngerul morții.

 

Dar voi, conducători nemernici, când țara cere socoteală,

Nu-i mai tranșați în carne vie pe cei ce-s necuprinși de boală…

„Boala Puterii”, spun desigur, din a Palatului mare-ncăpere,

Căci până la final nimeni nu știe… cine rezistă, cine piere!

 

 

SIMPLU SUFLET

 

Avem castele pe Pământ dar nici un loc sigur in ceruri

Mizăm pe faimă și pe bani, nicicând pe suflet, pe-adevăruri

Înaintăm pe câmp de luptă călcând cadavrele la alții

Uitând să ne introspectăm, să ne iubim, să fim ca frații…

 

Și hoinărim prin întuneric, să ne găsim cândva menirea

Căci fiecare dintre noi, percepe altfel nemurirea

Iar sufletul, eternul suflet, ce n-are loc în prima bancă

Pășește-agale, resemnat, sperând parcă la altă dată

 

Mai trece-un an, mai pierzi o luptă, însă câștigul e mai mare

Când înțelegi ca n-ai nevoie de toate scoicile din mare

Și de tot aurul din mine, de-un trai de împărăteasă,

De mândrie, de faimă, sau de-o rochie frumoasă.

 

În sfârșit, după-o vreme, întelegi de ce te doare,

Și de ce nu te-mplinește o viață-ndestulătoare.

Înțelegi că la-nceputuri, ai trimis pe randul ultim

Tot ce trebuia sa fii, al tau suflet pur, sublim.

 

Pus în banca cea din urmă, ‘n colțul clasei, la perete,

De-atâta neîmplinire a-nceput și el să-nvețe.

Azi o carte, mâine-o carte, o-ntâmplare, o poveste

A ajuns un erudit, fără-a prinde chiar de veste….

–––––––––

Cristina HOROTAN

Sibiu, noiembrie 2020

Facebooktwitterby feather