Cuvinte alese și răzlețe…

Câteva microeseuri marca Stelian Gomboș


În loc de Prolog

A fi mărturisitor astăzi…

Întotdeauna a fost nevoie de propovaduitori veritabili si de mărturisitori autentici!…
Si astăzi este imperios necesar acest lucru căci „secerișul este mult iar seceratorii sunt putini”…
Da, mărturisitorul contemporan care, la scara mare, trebuie sa fie orice creștin, orice om botezat în numele Preasfintei Treimi, iar la scara (mai) redusa orice slujitor consacrat al Bisericii, al Sfantului Altar, trebuie sa aibă, vorba, cuvântul și, mai ales, fapta, la el, oriunde și oricând, în tot locul și în tot ceasul!…
Cuvântul mărturisitorului trebuie sa fie, totdeauna „dres cu sare”, sa fie, da – da și nu – nu, nimic mai mult, nimic altceva!…
Altfel spus, propovaduitorul contemporan trebuie ca, în duh, sincer, serios, asumat și responsabil, sa fie conștient de faptul ca expunerea, lucrarea, opinia, contribuția ori intervenția sa, misionara și apologetica, este sortita ori destinata pentru a ajuta sau nu, a aranja sau deranja, acomoda sau incomoda, a aduna sau, chiar, a risipi, cel puțin, pe moment sau, la prima strigare ca, adică, sigur, dezideratul, planul ori proiectul sau misionar, poate conține și niște riscuri, puține, multe, majore ori ba, însa, el, mărturisitorul, trebuie să-și continue, sa realizeze, sa împlinească și sa desăvârșească demersul sau apologetic, profetic și misionar, dincolo, deci, de orice obstacole, piedici ori ispite care-i vor veni în cale!…
Cu alte cuvinte, da, dincolo de toata secularizarea, dezorientarea, amestecul și confuzia cu care ne confruntam, suntem chemati la a da pilda cea bună, la a oferi marturia cea curata, adevărată, vrednica, vesnica și dreapta căci, altminteri, cine, dintre noi, se va rușina de Hristos și de Evanghelia Sa, va fi, rându-i rușinat, cu alte cuvinte, la rându-i si Domnul se va rușina de el inantea Tatălui Sau din Ceruri!…
Asadar, dincolo de orice risc, cenzurare, condiționăre sau constrângere, lucizi, raționali, cerebrali, documentati, fundamentati și argumentați fiind, trebuie sa scoatem lumina de sub obric, sa ne punem talanții în mișcare și în lucrare, sa-i activam, sa-i înmulțim și să-i cultivam și, astfel, sa mărturisim, cu timp si fara timp, pe Hristos Domnul, în orice context sau împrejurare, desigur, după buna si sfânta randuiala a Bisericii, in duh de ascultare, consultare, sfătuire și binecuvântare!…
Asadar, dispunând de toate acestea și multe alte virtuti și calități, inerente și indispensabile unui mărturisitor zdravan, în și din vremurile noastre, atât de pestrițe și de tulburi, pentru atingerea, corecta, maxima și deplina a scopului specific mărturisirii, el, apologetul de astăzi, mai trebuie sa aibă și sa cultive încă o calitate: strategia, altfel demersul sau, altminteri bine intenționat, poate fi sortit eșecului și, prin urmare, ar fi mare păcat de un asemenea rezultat și insucces!…
Insa, plini de curaj, caci, da este nevoie de un curaj al mărturisirii, al unei mărturisiri asumate și responsabile, noi, mărturisitorii din acest veac, ne punem toată încrederea și nadejdea în Dumnezeu care, „toate le poate celui ce crede în El” și, care, ne-a asigurat ca „tot ce este cu neputința la oameni este cu putință la Dumnezeu”!…
Si, cel puțin, în viziunea și opinia mea, ii mai trebuie ceva marturisitorului contemporan: sa fie sincer, ne ipocrit și nefatarnic și sa facă totul (doar) spre slava lui Dumnezeu nu spre slava noastra, cea lumeasca și omeneasca căci, altminteri, „zadarnica este credinta noastra, zadarnica și (toată) propovăduirea noastra”, cu alte cuvinte, sa nu fim tentați a sluji la doi domni căci asa ceva este, realmente, imposibil, adică, orice mărturisitor trebuie sa ia aminte carui-i domn i se închina și pe care anume îl slujește sau cinstește, spre a nu ajunge ori a nu se afla în amarnica înșelare ori cumplita amăgire cate va duce, absolut sigur, la o dureroasa dezamăgire!…
Drept, urmare, daca vom mărturisi împreună cu Domnul și (numai) pentru Domnul, atunci, ai Domnului vom fi și, vom rămâne, totdeauna, acum și pururea și în vecii vecilor! Amin!…


A fi teolog si mărturisitor astăzi…

Da, chiar asa, teolog inseamna cuvantator cu si despre Dumnezeu!…
Altfel spus, teologia este stiinta stiintelor, stiinta convorbirii cu Dumnezeu prin rugaciune si a vorbirii despre El prin propovaduire si marturisire!…
Si, in acest context, vreau sa remarc si sa recunosc faptul ca, intotdeauna a fost nevoie de teologi sau propovaduitori veritabili si de mărturisitori autentici!…
Si astăzi este imperios necesar acest lucru căci „secerișul este mult iar seceratorii sunt putini”…
Da, teologul, mărturisitorul contemporan care, la scara mare, trebuie sa fie orice creștin, orice om botezat în numele Preasfintei Treimi, iar la scara (mai) redusa orice persoana ori slujitor consacrat al Bisericii, al Sfantului Altar, trebuie sa aibă, vorba, cuvântul și, mai ales, fapta, la el, oriunde și oricând, în tot locul și în tot ceasul!…
Cuvântul teologului sau a mărturisitorului trebuie sa fie, totdeauna „dres cu sare”, sa fie, da – da și nu – nu, nimic mai mult, nimic altceva!…
Altfel spus, teologul sau a propovaduitorul contemporan trebuie ca, în duh, sincer, serios, asumat și responsabil, sa fie conștient de faptul ca expunerea, lucrarea, opinia, contribuția ori intervenția sa, teologica, misionara și apologetica, este sortita ori destinata pentru a ajuta sau nu, a aranja sau deranja, acomoda sau incomoda, a aduna sau, chiar, a risipi, cel puțin, pe moment sau, la prima strigare ca, adică, sigur, dezideratul, planul ori proiectul sau misionar, poate conține și niște riscuri, puține, multe, majore ori ba, însa, el, teologul/mărturisitorul, trebuie să-și continue, sa realizeze, sa împlinească și sa desăvârșească demersul sau apologetic, profetic și misionar, dincolo, deci, de orice obstacole, piedici ori ispite care-i vor veni în cale!…
Cu alte cuvinte, da, dincolo de toata secularizarea, dezorientarea, amestecul și confuzia cu care ne confruntam, suntem chemati la a da pilda cea bună, la a oferi marturia cea curata, adevărată, vrednica, vesnica și dreapta căci, altminteri, cine, dintre noi, se va rușina de Hristos și de Evanghelia Sa, va fi, rându-i rușinat, cu alte cuvinte, la rându-i si Domnul se va rușina de el inantea Tatălui Sau din Ceruri!…
Asadar, dincolo de orice risc, cenzurare, condiționăre sau constrângere, lucizi, raționali, cerebrali, documentati, fundamentati și argumentați fiind, trebuie sa scoatem lumina de sub obroc, sa ne punem talanții în mișcare și în lucrare, sa-i activam, sa-i înmulțim și să-i cultivam și, astfel, sa mărturisim, cu timp si fara timp, pe Hristos Domnul, în orice context sau împrejurare, desigur, după buna si sfânta randuiala a Bisericii, in duh de ascultare, consultare, sfătuire și binecuvântare!…
Asadar, dispunând de toate acestea și multe alte virtuti și calități, inerente și indispensabile unui teolog ori mărturisitor zdravan, în și din vremurile noastre, atât de pestrițe și de tulburi, pentru atingerea, corecta, maxima și deplina a scopului specific mărturisirii, el, teologul sau apologetul de astăzi, mai trebuie sa aibă și sa cultive încă o calitate: strategia, altfel demersul sau, altminteri bine intenționat, poate fi sortit eșecului și, prin urmare, ar fi mare păcat de un asemenea rezultat și insucces!…
Insa, plini de curaj, caci, da este nevoie de un curaj al mărturisirii, al unei propovaduiri asumate și responsabile, noi, teologii si mărturisitorii din acest veac, ne punem toată încrederea și nadejdea în Dumnezeu care, „toate le poate celui ce crede în El” și, care, ne-a asigurat ca „tot ce este cu neputința la oameni este cu putință la Dumnezeu”!…
Si, cel puțin, în viziunea și opinia mea, ii mai trebuie ceva teologului sau marturisitorului contemporan:
sa fie sincer, neipocrit și nefatarnic și sa facă totul (doar) spre slava lui Dumnezeu nu spre slava noastra, cea lumeasca și omeneasca căci, altminteri, „zadarnica este credinta noastra, zadarnica și (toată) propovăduirea noastra”, cu alte cuvinte, sa nu fim tentați a sluji la doi domni căci asa ceva este, realmente, imposibil, adică, orice teolog ori mărturisitor trebuie sa ia aminte carui-i domn i se închina și pe care anume îl slujește sau cinstește, spre a nu ajunge ori a nu se afla în amarnica înșelare ori cumplita amăgire cate va duce, absolut sigur, la o dureroasa dezamăgire!…
Drept, urmare, daca vom mărturisi împreună cu Domnul și (numai) pentru Domnul, atunci, ai Domnului vom fi și, vom rămâne, totdeauna, acum și pururea și în vecii vecilor! Amin!…
Bucuresti – 30.01.2024 –
Sf. Trei Ierarhi – Ocrotitorii Teologiei si a tuturor Scolilor de Teologie


Slujitorii Sfintelor Altare…

Eu, unul, in viata mea am intalnit si cunoscut foarte multi slujitori, frumosi, buni, cinstiti, sinceri, modesti, smeriti, discreti si cuminti, de la ierarhi pana la stareti, duhovnici, ieromonahi si preoti de miri, parohi ori ba, in fata carora, ma inclin, cu respect, pretuire, admiratie si recunostinta!…
Oameni, slujitori de toata isprava, vrednici, veritabili si autentici!…
Fara aere, fara pretentii, fara ifoase, fara orgolii, fara complicatii!…
Slujitori pe care, atunci cand te intalneai cu ei, aveai senzatia, ca te intersectezi, aievea, cu Duhul lui Dumnezeu, slujitori, duhovnicesti si pastorali, despre care s-a vorbit ori se aminteste sau pomeneste prea putin daca nu, mai deloc!…
Unii au trecut dincolo de pragul acestei lumi si vieti, altii sunt pensionari, altii sunt suferinzi, altii sunt, in continuare, evlaviosi sau ravnitori misionari!…
Acestia sunt, stimati domni politicali corect, slujitorii Bisericii, care si-au dus ori isi duc, in continuare, traiul cotidian, cu bune si cu rele, cu grele si usoare, asa, ca oricare dintre noi!…
Au, si ei, familii, sotii, copii, griji, probleme, greutati, bucurii, impliniri, necazuri, cheltuieli, credite, obligatii, rate ori datorii!…
I-am vazut plangand, i-am vazut razand, i-am vazut cum se roaga, cum se nevoiesc, cum traiesc, cum slujesc, cum postesc, cum se ostenesc!…
Despre acestia de ce nu vorbeste si nu scrie nimeni, nimic ori, sunt consemnati si pomeniti prea putin!…
Am participat la multe hirotonii, sfintiri, pensionari si chiar inmormantari de preoti si sacerdoti, i-am surprins in diferite stadii, situatii, imprejurari sau ipostaze si, credeti-ma ca, din toate am iesit sau plecat, impresionat, marcat, folosit si invatat!…
Si, sa stiti, oameni buni, ca acesti vrednici slujitori, laolalta sau dimpreuna cu Dumnezeu si cu poporul Sau dreptcredincios tin, apara si marturisesc Biserica!…
Restul, sunt vorbe, judecati, comentarii, acuzatii, barfe, ca stim ca nu stim, nu conteaza, la asa ceva ne pricepem cu totii!…
Da, intr-adevar, „ce cauti aceea gasesti!”
Eu, personal, ma simt raafatat de Dumnezeu si pentru faptul ca, am avut si, am, in continuare, privilegiul de a intalni si cunoaste slujitori, demni de pusi in rama sau, pe rana, altfel spus, adevarate icoane vii, de la care am invatat multe si, mai ales, am invatat ca, Dumnezeu da fiecaruia dupa inima sa, dupa sufletul si dupa cugetul lui!…
In alta ordine de idei, astazi, din nefericire, despre toate tagmele ori profesiile vocationale se vorbeste, prea putin de bine si prea mult de rau!…
Cine mai vorbeste, bunaora, despre educatorii, invatatorii si dascalii nostri de odinioara ori despre artistii de ieri si de alaltaieri!…
In sfarsit, mila lui Dumnezeu in toate!…
Eu atat vreau doar sa mai spun ca, noi, acest neam si popor, dispunem, inca, de un tezaur uman si de un patrimoniu sacerdotal, viu, nobil si binecuvantat, pe care, insa, il tratam, de cele mai multe ori, cu indiferenta, ignoranta si, chiar, aroganta!…
Dar, sa luam aminte ca, tare ma tem ca, intr-o buna zi nu o sa-i mai avem si, atunci, vom realiza si, chiar, regreta, caci, spre ce ori spre cine ne vom mai indrepta sau adresa noi, in momentele delicate sau dificile ale vietii?!…
Cu alte cuvinte, am intrebat, deunazi, un preot, septuagenar si, deci, pensionar, care crede sfintia sa ca, este marele nostru pacat, colectiv, contemporan?!…
Raspunsul: Ne folosim, unii pe altii si unii de altii, cat avem interes dupa care ne uitam si ne lepadam unii de altii sau unii pe altii ca si cum ori ca si cand nici macar nu am exista!…
Ce adevarat, din pacate, si ce trist, dureros si cutremurator!…
Si, inca ceva: Un parinte ieromonah, in varsta si intelept, mi-a spus, la un moment dat, asa: omul care il va uita pe binefacatorul lui si binele facut, lipsit fiind de recunostinta, va ajunge, exact, in acelasi loc, adica, va avea si el parte, intr-o buna zi, de mahnirea si (de) intristarea ori suferinta binefacatorului sau!…
Sa nu fie!…
Doamne miluieste!…


Slujitorii Sfintelor Altare…

Eu, unul, in viata mea am intalnit si cunoscut foarte multi slujitori, frumosi, buni, cinstiti, sinceri, modesti, smeriti, discreti si cuminti, de la ierarhi pana la stareti, duhovnici, ieromonahi si preoti de miri, parohi ori ba, in fata carora, ma inclin, cu respect, pretuire, admiratie si recunostinta!…
Oameni, slujitori de toata isprava, vrednici, veritabili si autentici!…
Fara aere, fara pretentii, fara ifoase, fara orgolii, fara complicatii!…
Slujitori pe care, atunci cand te intalneai cu ei, aveai senzatia, ca te intersectezi, aievea, cu Duhul lui Dumnezeu, slujitori, duhovnicesti si pastorali, despre care s-a vorbit ori se aminteste sau pomeneste prea putin daca nu, mai deloc!…
Unii au trecut dincolo de pragul acestei lumi si vieti, altii sunt pensionari, altii sunt suferinzi, altii sunt, in continuare, evlaviosi sau ravnitori misionari!…
Acestia sunt, stimati domni politicali corect, slujitorii Bisericii, care si-au dus ori isi duc, in continuare, traiul cotidian, cu bune si cu rele, cu grele si usoare, asa, ca oricare dintre noi!…
Au, si ei, familii, sotii, copii, griji, probleme, greutati, bucurii, impliniri, necazuri, cheltuieli, credite, obligatii, rate ori datorii!…
I-am vazut plangand, i-am vazut razand, i-am vazut cum se roaga, cum se nevoiesc, cum traiesc, cum slujesc, cum postesc, cum se ostenesc!…
Despre acestia de ce nu vorbeste si nu scrie nimeni, nimic ori, sunt consemnati si pomeniti prea putin!…
Am participat la multe hirotonii, sfintiri, pensionari si chiar inmormantari de preoti si sacerdoti, i-am surprins in diferite stadii, situatii, imprejurari sau ipostaze si, credeti-ma ca, din toate am iesit sau plecat, impresionat, marcat, folosit si invatat!…
Si, sa stiti, oameni buni, ca acesti vrednici slujitori, laolalta sau dimpreuna cu Dumnezeu si cu poporul Sau dreptcredincios tin, apara si marturisesc Biserica!…
Restul, sunt vorbe, judecati, comentarii, acuzatii, barfe, ca stim ca nu stim, nu conteaza, la asa ceva ne pricepem cu totii!…
Da, intr-adevar, „ce cauti aceea gasesti!”
Eu, personal, ma simt raafatat de Dumnezeu si pentru faptul ca, am avut si, am, in continuare, privilegiul de a intalni si cunoaste slujitori, demni de pusi in rama sau, pe rana, altfel spus, adevarate icoane vii, de la care am invatat multe si, mai ales, am invatat ca, Dumnezeu da fiecaruia dupa inima sa, dupa sufletul si dupa cugetul lui!…
In alta ordine de idei, astazi, din nefericire, despre toate tagmele ori profesiile vocationale se vorbeste, prea putin de bine si prea mult de rau!…
Cine mai vorbeste, bunaora, despre educatorii, invatatorii si dascalii nostri de odinioara ori despre artistii de ieri si de alaltaieri!…
In sfarsit, mila lui Dumnezeu in toate!…
Eu atat vreau doar sa mai spun ca, noi, acest neam si popor, dispunem, inca, de un tezaur uman si de un patrimoniu sacerdotal, viu, nobil si binecuvantat, pe care, insa, il tratam, de cele mai multe ori, cu indiferenta, ignoranta si, chiar, aroganta!…
Dar, sa luam aminte ca, tare ma tem ca, intr-o buna zi nu o sa-i mai avem si, atunci, vom realiza si, chiar, regreta, caci, spre ce ori spre cine ne vom mai indrepta sau adresa noi, in momentele delicate sau dificile ale vietii?!…
Cu alte cuvinte, am intrebat, deunazi, un preot, septuagenar si, deci, pensionar, care crede sfintia sa ca, este marele nostru pacat, colectiv, contemporan?!…
Raspunsul: Ne folosim, unii pe altii si unii de altii, cat avem interes dupa care ne uitam si ne lepadam unii de altii sau unii pe altii ca si cum ori ca si cand nici macar nu am exista!…
Ce adevarat, din pacate, si ce trist, dureros si cutremurator!…
Si, inca ceva: Un parinte ieromonah, in varsta si intelept, mi-a spus, la un moment dat, asa: omul care il va uita pe binefacatorul lui si binele facut, lipsit fiind de recunostinta, va ajunge, exact, in acelasi loc, adica, va avea si el parte, intr-o buna zi, de mahnirea si (de) intristarea ori suferinta binefacatorului sau!…
Sa nu fie!…
Doamne miluieste!…
Altfel spus, pe tot parcursul vieții mele, în diferite momente, ocazii, ipostaze și împrejurări, mi-a fost și, îmi este dat, în continuare, sa întâlnesc și sa cunosc foarte mulți slujitori, diaconi, preoți, episcopi, monahi și monahii, deosebiți, impecabili și incontestabili, care și-au făcut ori își fac datoria, acolo unde Dumnezeu i-a așezat și rânduit pe fiecare!…
Slujitori, cuminti și discreți, care, mai ales, la tara, unde condițiile sunt mult mai dificile, se străduiesc să-și împlinească, serios, asumat și responsabil, toate activitățile și obligațiile pastoral – misionare și, totodată, sa-și asigure, cu demnitate și onestitate, traiul cotidian și viata zilnica, în condițiile în care, și ei, sunt oameni, sub vremi ca, oricare dintre noi, cu bune și cu rele, cu soții și cu copii, cu familii și datorii, cu necazuri și bucurii!…
Da, într-adevăr, cei mai mulți dintre ei, practic, majoritatea, își vad de treaba lor, de viata și de misiunea lor, fac lucruri frumoase, demne de toata lauda, aprecierea și prețuirea și, realizează toate acestea într-un mod discret dar concret, fără sa (se) afișeze, ori sa epateze nu, ci, dimpotrivă, fac, totul, cuminte, cumpătat, măsurat și echilibrat, fără ostentație sau aere de vedeta!…
Da, eu, unul, în fata acestora, a tuturor acestora, ma înclin, cu recunostinta, gratitudine și admiratie si, ma rog lui Dumnezeu sa le facă, tuturor, parte, de sfânta, adevărata și dreapta lui rasplata!…
Altfel spus, ii respect și cinstesc, în mod deosebit, pe toți slujitorii devotați, loiali, fideli, veritabili si autentici, care slujesc, neintrerupt și neincetat, Domnului și omului!…
M-aș bucura sa știu ca, toți acești slujitori frumosi și vrednici au încrederea, convingerea și nadejdea ca, indiferent de incercarile și (de) greutatile acestei vieți, scopul, ținta, izbăvirea, scăparea, apărarea, sfințirea, mantuirea și binecuvantarea noastra, a tuturor, este și, rămâne, numai, la Dumnezeu Preabunul, Preasfantul și Preamilostivul!…
Asadar, pe cinstitii și sfințiții slujitori raposati, Dumnezeu să-i odihneasca și sa-i mântuiască iar, pe cei încă rămași, în aceasta viata, pe acest pământ, Dumnezeu să-i întărească și să-i izbăvească, de toata cursa, ispita, boala, rautatea și neputința acestei lumi și acestui veac, trecător și pacatos! Amin!…


Colegii mei – Sfintitii slujitori ai altarelor…

Ca absolvent al Facultatii de Teologie, in urma cu 22 de ani, la Oradea, de unde si sunt de loc, va dati seama ca am multi colegi si colege, ei sfintiti iararhi si preoti slujitori iar ele vrednice profesoare si asistente sociale, sotii, preotese si mame!…
Sa stiti ca, ma gandesc, cu mult drag, la ei, la toti, fiindca, toti sunt, si acum sau, mai ales, acum, vrednici, destoinici, loiali, fideli, frumosi, harnici, darnici, dinamici si binecuvantati vietuitori, truditori si slujitori!…
Si, sa stiti ca toti, au facut si fac, in continuare, treaba foarte buna, veritabila si autentica, acolo, unde, Dumnezeu si Viata i-a purtat pe fiecare dintre ei, ca, de altfel, si pe mine, nevrednicul!…
De, aceea, acum, la ceas de sfanta si binecuvantata sarbatoare de iarna, iubitii mei frati si colegi, amici, prieteni sau cunoscuti, va doresc, tuturor, in mod sincer si din suflet ca, in anul 2024, sa intrati/sa pasiti si, sa umblati cu: binecuvantare de la Dumnezeu, recunostinta de la semeni, pretuire de la apropiati, admiratie de la cunoscuti, apreciere de la colegi, stima de la vecini, mangaiere de la frati si/sau surori, bucurie de la copii, veselie de la spirit, rabdare de la parinti, iubire si dragoste de la familie, intelegere de la amici, sinceritate de la prieteni, ingaduinta de la varstnici, respect de la tineri, sanatate si putere de la trup, har si intelepciune de la duh!…
Dumnezeu sa ne poarte de grija si sa ne ajute, tuturor, in continuare, in tot lucrul cel bun! Amin!…
La multi, buni, sanatosi, voiosi, frumosi si binecuvantati ani!…


Vocatia…

Chemarea launtrica a omului spre implinirea unui anumit lucru se numeste vocatie!…
Mare lucru este sa stii raspunde acestei invitatii interioare si, practic, sa realizezi care este vocatia/chemarea ta!…
Acestei poftiri este foarte bine daca reusim sa-i dam curs si crezare, adica, atentia cuvenita si potrivita!…
Este extraordinar cand omul achezeaza vocatiei sale si, mai ales, o implineste, o inmulteste si o cultiva pe ea!…
Asa, bunaoara, avem de-a face cu vocatia spre o anumita activitate profesionala ori spre una intelectuala, culturala, morala sau spirituala!…
Dincolo de toate acestea si multe altele, noi, crestinii, suntem poftiti sa raspundem, concret si punctual, vocatiei de crestini, asa dupa cum au raspuns Apostolii chemarii Domnului, devenind, astfel, Ucenicii Lui, caci El, din simpli pescari i-a transormat/convertit in pescari de oameni!…
Ideal ar fi ca (si) noi sa (re)actionam potrivit vocatiei/chemarii noastre, fie ca ne referim la zona profesionala si publica fie la cea personala si privata/particulara a vietii noastre!…
Altminteri, ignorarea sau tratarea cu superficialitate a propriei noastre vocatii (ne) poate duce spre rateuri, esecuri, greseli si, chiar, sentimentul inutilitatii, care este unul, fatal, foarte apasator si, deci, negativ!…
Atunci cand nu (ne) (re)cunoastem chemarea/vocatia este important ca, in genunchi, la rugaciune fiind, sa cerem ajutorul lui Dumnezeu fiindca stim ca, de fapt, nu noi il cautam si il gasim pe El ci, invers, El a facut si face acest lucru!…


Misiune si apostolat…

Urmandu-l pe Mantuitorul nostru Iisus Hristos si pe Sfintii Sai Ucenici si Apostoli, toti crestinii suntem chemati sa facem misiune adica fiecare dreptslavitor crestin are vocatia propovaduirii si a marturisirii, desigur, la nivelul, putinta si masura lui!…
Odata cu infierea noastra in Biserica Lui Hristos prin Sfantul Botez avem menirea de a-L sluji pe El, in tot locul si in tot ceasul, mai ales, prin viata, pilda si exemplul nostru personal!…
Formele de misiune si apostolat sunt multiple si diverse asa incat, fiecare dintre noi, potrivit darurilor primite, ne putem manifesta ca apologeti ai lui Dumnezeu, in Biserica Lui Cea Sfanta, in forme variate, prin cultivarea talantilor oferiti noua!…
Mai mult decat atat, misiunea noastra, ca ucenici si apostoli ai Domnului, trebuie sa fie una asumata, serioasa, responsabila, consistenta si eficienta caci „secerisul este mult iar seceratorii sunt putini” si numai cei vrednici de roada vor primi cununa biruintei!…
Si, mai trebuie ceva: sa implinim/sa realizam misiunea/apostolatul in duh de rugaciune, smerenie si ascultare, fara comentarii si carcoteala, fiindca Biserica suntem/o formam si o alcatuim noi toti si ca, de la fiecare dintre noi, Hristos Judecatorul ne va cere socoteala, pe buna dreptate!…
Asadar, haideti sa incercam sa fim noi, misionari veritabili si apostoli autentici si, vom vedea cu totii, ca una-i sa criticam de pe margine si alta-i sa fim in mijlocul actiunii, acolo unde se cere mintea, dragostea si inima noastra!



Sfintenia…

Ne aflam in luna inchinata marilor sfinti, egipteni si sirieni, ai pustiei si Patericului!…
In alta ordine de idei, intr-o vreme si o lume a desacralizarii si secularizarii a vorbi despre sfant si sfintenie este o adevarata provocare!…
Da, greu si anevoios lucru este a mai crede, astazi, in sfant si in sfintenie!…
Si, totusi, exista sfinti si sfintenie si ei vor fi pana la sfarsitul veacurilor, fiind o roada a Duhului Sfant, un apanaj al Dumnezeirii si un atuu al omului imbisericit, ce are drept scop, sublim si primordial in viata aceasta, dobandirea celei viitoare si vesnice, plina de sfintenie si de lumina necreata, neinserata si neapusa a Sfintei Treimi!…
Omul care nu mai crede in sfinti si in sfintenie este insul fara norma spirituala, fara noima duhovniceasca, fara reper sacramental, fara Dumnezeu, fara El – Hristos, fara Biserica, adica fara nimic!…
Noi, crestinii si fiii, loiali si credinciosi ai Bisericii, trebuie sa ne raportam la Sinaxarul Ei ca la norma de conduita a noastra, acolo gasind, fiecare dintre noi, modelul, exemplul si pilda, demna de urmat si de cultivat!…
Sfintenia respira in viata Bisericii, in toata Scriptura si Evanghelia Ei, in toate Mineele si Proloagele literaturii bisericesti – patristice!…
Important este ca noi, cei conectati, mundan, off si online, sa-i cercetam, sa-i (re)cunoastem, sa-i urmam, sa-i iubim, sa-i respectam!…
Altfel spus, Biserica fara sfinti si sfintenie ar fi nelucratoare, stearpa, fara roada, har si Adevar!…
Biserica este cetatea plina de sfinti si de sfintenie, de parinti duhovnicesti si oameni imbunatatiti, bunaoara, de sfintii dintre/de langa noi!…


Sfintii si sfintenia…

Intr-o vreme si o lume a desacralizarii si secularizarii a vorbi despre sfant si sfintenie este o adevarata provocare, cu toate ca vorbim despre o paradigma speciala si despre o vocatie deosebita ori despre o ipostaza, fireasca si binecuvantata!…
Da, insa, greu si anevoios lucru este a mai crede, astazi, in sfant si in sfintenie!…
Si, totusi, exista sfinti si sfintenie si ei vor fi pana la sfarsitul veacurilor, fiind o roada a Duhului Sfant, un apanaj al Dumnezeirii si un atuu al omului imbisericit, ce are drept scop, sublim si primordial in viata aceasta, dobandirea celei viitoare si vesnice, plina de sfintenie si de lumina necreata, neinserata si neapusa a Sfintei Treimi!…
Omul care nu mai crede in sfinti si in sfintenie este insul fara norma spirituala, fara noima duhovniceasca, fara reper sacramental, fara Dumnezeu, fara El – Hristos, fara Biserica, adica fara nimic!…
Noi, crestinii si fiii, loiali si credinciosi ai Bisericii, trebuie sa ne raportam la Sinaxarul Ei ca la norma de conduita a noastra, acolo gasind, fiecare dintre noi, modelul, exemplul si pilda, demna de urmat si de cultivat!…
Sfintenia respira in viata Bisericii, in toata Scriptura si Evanghelia Ei, in toate Mineele si Proloagele literaturii bisericesti – patristice!…
Important este ca noi, cei conectati, mundan, off si online, sa-i cercetam, sa-i (re)cunoastem, sa-i urmam, sa-i iubim, sa-i respectam!…
Altfel spus, Biserica fara sfinti si sfintenie ar fi nelucratoare, stearpa, fara roada, har si Adevar!…
Biserica este cetatea plina de sfinti si de sfintenie, de parinti duhovnicesti si oameni imbunatatiti, bunaoara, de sfintii dintre/de langa noi!…


Sfinții Romani!…

In fiecare an, în Duminica a doua după Rusalii ii prăznuim, ii cinstim, ii evocam și invocam pe toți sfinții noștri romani, știuti și neștiuți, cunoscuți sau ne(re) cunoscuți inca!…
Si, sunt mulți sfinții noștri, și sunt minunati și deosebiți, datorita vieții lor exemplare, purtării lor pilduitoare, curajului lor apologetic și mărturisitor, zelului lor misionar, capacității lor de jertfa și de sacrificiu, demnității lor incontestabile, smereniei lor indiscutabile, nevoințelor nenumărate, rugăciunii lor imbelsugate, făpturii lor rodnice, puterii lor ascetice, faptului ca au vorbit prin tăcere, au rostit prin rugaciune si au cuvântat prin fapta!…
Viețile sfinților noștri, consemnate, între mulți alții, de vrednicii slujitori ai Bisericii, catedrei teologice și monahismului romanesc, Nestor Vornicescu Mitropolitul și Academicianul, Mircea Păcurariu Profesorul și Academicianul precum și Ioanichie Bălan Aghiograful și Arhimandritul, au descris și prezentat multe și diferite vieti și diverse chipuri de sfinti, începând de la cei daco – romani pana la cei contemporani, asa încât avem un calendar și un sinaxar romanesc remarcabil care, încă, (mai) așteaptă completarea și rotunjirea lor cu alte nume de vrednici, veritabili si autentici sfinti ai neamului nostru romanesc!…
Da, pe ei, pe toți, cu prinos de cinstire, evlavie, admiratie, respect și recunostinta, ii sărbătorim și prăznuim în aceasta Duminica Sfânta, căci ei toți sunt daruri, roade și lucrări, concrete, complete și desăvârșite ale Harului Duhului Sfant, care au viețuit în tot pământul poporului nostru drept slavitor creștin!…
Da, ei, astăzi, adică, altfel spus, și astăzi, sunt niște adevarate borne pe harta spiritualitatii nostre ortodoxe și românești, de netăgăduit, sunt niște pilde, repere și exemple, morale și duhovnicesti, de o importanta și de o rezonanta ori de o valoare inestimabile!…
Între altele, de ce ne impresionează ei, pe noi?!…
Pentru caracterul lor, pentru seriozitatea și sinceritatea lor, pentru neatarnarea lor decât, numai, de Dumnezeu, pentru cinstea, onestitatea și corectitudinea lor, pentru asumarea și responsabilitatea lor, pentru curajul și bărbăția lor, pentru cumințenia și simplitatea lor, pentru dragostea și atașamentul lor fata de valorile eterne și perene ale acestui neam și popor, pentru osteneala, abnegatia și râvna lor și, pentru multe alte calități, fapte, învățături, lucrări și virtuti!…
Da, cândva, tot pământul, toți munții noștri adăposteau o mulțime impresionanta de nevoitor, asceti și pustnici, de călugări și, oameni cu viata curata și sfânta!…
La noi, mănăstirile, schiturile, bisericile de mir, enorie sau parohie, orașele si satele noastre au fost pline cu și, de sfinti, după cum au fost și pușcăriile comuniste!…
De aceea, se cuvine să-i pomenim, sa ne rugam lor, sa le urmam credinta, sa le citim viețile, sa le purtam numele și, sa le preluam, sa le moștenim și sa le transmitem, mai departe, renumele, sa-i luam drept ocrotitori, îndrumători, formatori și calauzitori, spiritual – duhovnicesti, ai noștri, cu timp si fara timp, în tot locul și în tot ceasul, noi fiind apărători și mărturisitori ai lor, în aceste vremuri de volbura spirituala și confuzie ori polarizare sau dezorientare totala!…
Lor, așadar, li se cuvine toată cinstea, evlavia și pretuirea acum și pururea și, în vecii vecilor! Amin!…
Sfintilor ai lui Dumnezeu, rugati-va Lui pentru noi, păcătoșii, acum și, pururea și, în vecii vecilor! Amin!…
A fi ortodox astăzi…

A fi ortodox astazi, ca intotdeauna, inseamna sa-l urmezi pe Singurul Dumnezeu Adevarat – El fiind Adevarul Suprem care ne va face liberi!…
A fi ortodox inseamna sa te faci implinitor invataturii si vointei Sale Divine, asemanandu-te cu El si cu toti ucenicii si discipolii Sai, incepand de la Preacurata Sa Maica pana la ultimul Sfant al Bisericii!…
A fi ortodox (mai) inseamna a iubi semenul, fratele si pacatosul dar a dispretui pacatul, adica a-l aborda si trata cu mila pe omul neputincios si vulnerabil insa a-ti fi sila de patima!…
A fi ortodox inseamna a apara dreapta credinta, a propovadui, prin cuvant, exemplu si fapta, dreapta vietuire si a marturisi, corect, deplin, onest si complet Sfanta Scriptura si Sfanta Traditie a Bisericii caci „cerul si pamantul vor trece dar cuvintele Mele nu vor trece!”…
A fi ortodox inseamna a (te) lupta, permanent, cu tot raul acestui veac, ce se manifesta si lucreaza pretutindeni, in tot locul si in tot ceasul!…
A fi ortodox inseamna a-ti recunoaste si asuma, in mod responsabil, limitele, slabiciunile si neputintele tale, cautand/uramarind, cu timp si fara timp, trasformarea si convertirea lor in gesturi, fapte si virtuti bineplacute lui Dumnezeu!…
A fi ortodox inseamna a te (po)cai neintrerupt, a te smeri si a te ruga neincetat! A fi ortodox inseamna a calatori cu intrebarea, sfatul si binecuvantarea!…
Curand vom praznui Duminica Ortodoxiei!…
Dea Dumnezeu ca Ortodoxia noastra veritabila sa fie/sa devina Ortopraxie autentica in viata noastra!…


Rugaciunea…

Iata, suntem, acum, in anul omagial al rugaciunii si in cel comemorativ al Sfintilor isihasti Simeon Noul Teolog, Grigorie Palama si Paisie de la Neamt, proclamat, astfel, de catre Patriarhia Romana!…
Cu alte cuvinte, ne aflam in anul in care, mai mult ca altadata, vom intelege, realiza ori constientiza, insemnatatea si importanta rugaciunii in viata noastra, a Bisericii si a crestinului!…
Vom observa si constata, deci, ca rugaciunea trebuie rostita si cultivata, oriunde si oricand, in tot locul si in tot ceasul, cu timp si fara timp, implinind, astfel, indemnul paulin de a ne ruga neincetat precum si povata sfintilor parinti isihasti de a rosti rugaciunea de toata vremea!…
Caci, da, convorbirea sau dialogul, permanent, cu Dumnezeu, ne ajuta, ne scoate, ne salveaza, ne apara, in toata vremea, de toate cursele, incercarile, ispitele, obstacolele si zadarniciile acestei lumi si acestui veac, ne lumineaza, ne calauzeste si ne fortifica, sufleteste, spiritual si duhovniceste, ne ajuta sa traversam si sa gestionam, asa cum trebuie, orice situatie, dilema ori problema a noastra!…
De ce?
Fiindca, ea ne tine in legatura neintrerupta cu Dumnezeu Preabunul, care, El, Singur, ne mai poate scapa, apara ori salva din toate, sau, oricum, din cele mai multe dintre necuratiile si netrebniciile acestei lumi si acestui veac, atat de inselator!…
Da, altfel spus, rugaciunea rostita, in orice imprejurare sau context, ne aseaza sau reaseaza in matca ori matricea noastra fireasca si normala!…
Drept urmare, in continuarea si in cheia celor afirmate mai sus, voi accentua putin, rolul, locul si rostul ori valoarea rugaciunii neincetate, adica, a rugaciunii inimii, din perspectiva, bunaoara, a unuia dintre cei trei corifei isihasti, proclamati si pomeniti pe parcursul acestui an – 2022 – Sf. Ier. Grigorie Palama!…


Rugăciunea neincetata sau, de toata vremea…

In fiecare an, in data de 14 noiembrie cat si in a doua duminica din Sfantul si Marele Post al Pastilor, il pomenim pe unul dintre marii sfinti, ierarhi si teologi ori parinti ai Bisericii – pe Sfantul Grigorie Palama – unul dintre fondatorii, pionerii, precursorii si promotorii de vaza ai Isihasmului (ai curentului isihast) – la baza/temelia sau in fruntea caruia sta rugaciunea mintii/inimii: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul/pacatoasa!”
Da, minunata, superba si deosebita rugaciune, pe cat de scurta pe atat de intensa, concisa si (de) eficienta!…
Drept urmare, impartasind indemnul paulin de „a ne ruga neincetat” eu unul, cred si sustin cu toata convingerea ca, daca am rosti aceasta rugaciune cat mai des posibil, oriunde si oricand, in tot locul si in tot ceasul, alta ar fi fata lumii, mersul lucrurilor, cursul vremii sau, mai ales, al vremurilor fiindca, indeosebi, alta ar fi starea si purtarea noastra, personala, launtrica, interioara, fizica, psihica, morala, spiritual – duhovniceasca, trupeasca si sufleteasca!…
Da, chiar asa, am fi mai putin nervosi, mai putin stresati, mai putin irascibili ori anxiosi iar, in schimb, am fi mult mai intelegatori, ingaduitori, rabdatori si, chiar, afectuosi si omenosi!…
Prin urmare, eu unul, in acord fiind cu Sfintii Parinti ai Bisericii, cu Sfintii Parinti isihasti si cu Parintii nostri Duhovnicesti, va incurajez si, deci, ma incurajez, deopotriva, sa (ne) lipim mintea, cugetul si duhul nostru de Dumnezeu, Care, „toate le poate celui ce crede in El” si, se roaga, neincetat/neintrerupt si permanent, Lui!…
Asadar, insotirea noastra cu rugaciunea de toata vremea inseamna, de fapt, unirea noastra cu Dumnezeu – Iisus Hristos – Domnul si Omul – „Calea, Adevarul si Viata” iar, in acest context, rugaciunea „Doamne Iisuse…” este un instrument veritabil si un mijloc autentic catre desavarsirea si (in)spre sfintirea sau mantuirea noastra!…
„Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul”! Amin!…


Pocainta,

In Post, indeosebi sau, mai ales, dupa aceea, pocainta trebuie sa fie, in fiecare din noi, o stare de Har si de Adevar!…
Pocainta trebuie sa fie plansul, suspinul si regretul nostru sincer pentru toata mania noastra pricinuita lui Dumnezeu si pentru toata mahnirea provocata fratelui nostru!…
Pocainta, in Taina Sfintei Spovedanii, trebuie sa fie marturisirea si cainta noastra autentica, pentru toata greseala realizata, pentru pacatul savarsit si pentru toata patima, alimentata ori hranita de mandria, vanitatea si nechibzuinta sau necugetarea noastra!…
Pocainta trebuie sa fie cercetarea si indreptarea noastra veritabila, decizia si hotararea noastra, ferma si radicala, de a pune inceput bun vietii, prin convertirea si metanoizarea purtarii si vietuirii noastre, ajungand a fi potrivnici pacatului, dusmani viciului, vrasmasi patimii si prieteni virtutii si randuielii celei bineplacute lui Dumnezeu!…
Pocainta trebuie sa fie strapungerea inimii in plansul cel duhovnicesc, in baia lacrimilor celui de-al doilea Botez care ne spala pe noi de toata rautatea (re)curatind haina noastra pentru a o (re)face luminoasa si plina de Duh Sfant si (de) Binecuvantare!…
Pocainta trebuie sa aduca tamaduire duhului, sanatate mintii si maingaierea cea fara de rautate, orgoliu sau mandrie, sufletului nostru cel coplesit/afectat de murdaria si rautatea acestui veac!…
In metania, inchinaciunea si rugaciunea cea neincetata a Pocaintei noi trebuie sa aflam alinare si vindecare!…
Miluieste-ma Dumnezeule, miluieste-ma!…


De vrei să te mântuieşti cu postirea să călătoreşti!…

Curând vom intra în Sfântul şi Marele Post. De fapt, am (şi) intrat, deja, în perioada bisericească a Triodului!…
Subiectul postului ori tema postirii este des discutată, frecvent dezbătută şi temeinic analizată;
De ce?
Fiindcă postul face parte integrantă, indispensabilă, din viaţa spiritual – duhovnicească a oricărui creştin, veritabil şi autentic!…
În fond, chiar aşa, ce este postul, ce este postirea?
Postul este un mijloc spiritual, o treapă, o etapă, un urcuş duhovnicesc ce realizează un început dar trebuie să asigure o continuitate, o permanenţă, în viaţa noastră, zilnică, cotidiană!…
Practic, postul sau, mai ales, postirea, înseamnă: a ierta acolo unde te-ai mâniat, a iubi acolo unde ai urât, a ajuta acolo unde ai fost indiferent, a sprijini acolo unde ai fost insensibil, a asculta acolo unde ai fost surd şi arogant, a cerceta acolo unde ai fost ignorant, a te (po)căi acolo unde ai păcătuit, a-ţi cere iertare acolo unde ai greşit, a îmbărbăta acolo unde ai descurajat, a compătimi acolo unde ai criticat, a îngădui acolo unde ai judecat, a vindeca şi tămădui acolo unde ai asuprit, a mărturisi adevărul acolo unde ai propovăduit minciuna, a fi sincer acolo unde ai fost ipocrit, a încuraja acolo unde ai ridiculizat, a fi blând acolo unde ai fost aspru, a fi deschis acolo unde ai fost ironic, a face bine acolo unde ai făcut rău, a face milostenie acolo unde ai fost lacom şi zgârcit, a plânge cu cel ce plânge, a te ruga cu cel ce se roagă, a te bucura cu cel ce se bucură; într-un cuvânt: a-ţi (re)veni în propria şi autentica ta fire!…
Postul şi postirea trebuie, neaparat, musai, să schimbe, să transforme ceva, esenţial şi fundamental, în viaţa noastră, mai mult decât atât: să convertească firea, fiinţa şi persoana noastră cea (de)căzută, alterată de păcat şi afectată ori copleşită de patimi, transfigurând, deci, viaţa noastră pământească şi vremelnică, supusă, fragilităţii, vulnerabilităţii, eroziunii, slăbiciunii, corupţiei spirituale şi păcatului, într-una cerească şi veşnică, încă de aici şi de acum, lipsită de coroziune şi patimă, boală, suferinţă, neputinţă sau moarte!…
Postul (mai) înseamnă a face (foarte) mult bine şi a face (foarte) puţin rău, mai corect spus: deloc!…
Ca atare, postul sau postirea înseamnă să te rogi mai mult, să te aduni şi să te concentrezi mai mult şi să te risipeşti mult mai puţin; cu alte cuvinte, înseamnă introspecţie, reflecţie şi meditaţie, interiorizare mai multă şi, mai profundă şi, exteriorizare mult mai puţină ori mai sumară!…
Altfel spus, postul/postirea trebuie să ajute la adunarea minţii şi la risipirea păcatelor şi a patimilor, la consolidarea înfrânării şi la cultivarea virtuţii!…
Postul trebuie să înmulţească faptele milei trupeşti şi ale milei sufleteşti, să rodească îmbogăţirea şi înavuţirea în cele duhovniceşti, dumnezeieşti, eterne şi veşnice!…
Postul, aşadar, ne poate ajuta la a deveni: din răi – buni, din avari şi lacomi – milostivi, din aprigi răzbunători – sinceri iertători, din necinstiţi – corecţi şi oneşti, din mândri – smeriţi, din orgolioşi – modeşti, din nedrepţi – cinstiţi şi înţelegători, din egoişti – altruişti, din împietriţi – sensibili şi delicaţi, din neoameni – oameni; căci, altminteri: „omul poate fi sau deveni, mare, mic sau, de nimic”!…
Prin urmare, de vrei să te mântuieşti, cu postirea să călătoreşti, căci, atunci, nu ai să greşeşti şi, nici nu ai să păcătuieşti ori să pătimeşti!…
Dumnezeu să ne ajute, tuturor, în continuare, numai, în tot lucrul cel bun! Amin!…


Rabdarea…

Una dintre virtutile de capatai ale omului, ale crestinului este sau, ar trebui sa fie, rabdarea!…
De mare calitate dispune persoana care stie sa o cultive, in tot locul si in tot ceasul, cu toate ca nu este ceva usor insa este foarte folositor, atat pentru cel in cauza cat si pentru cei din jurul sau!…
Da, frumos si binecuvantat este a sti/a putea sa te stapanesti in toate, adica sa fii tu stapan pe orice situatie iar nu stapanit de ea, caci omul rabdator este unul masurat, cumpatat, calculat si echilibrat, in orice imprejurare sau context!…
A avea rabdare inseamna a avea o anumita asezare, pace, cumintenie si randuiala interioara/disciplina launtrica!…
Deci, in clipele grele, delicate ori sensibile ale vietii, rabdarea il poate ajuta pe om in luarea unei decizii corecte, inspirate si eficiente!…
Marele Duhovnic – Parintele Ilie Cleopa spunea ca, pentru mantuire, omului ii trebuie multa/indelunga rabdare! Iar Parintele Teofil Paraian, la un moment dat, a spus ca, pentru dobandirea desavarsirii, omului ii sunt necesare trei lucruri:
1. Sa-si cunoasca locul si rostul
2. Sa-si implineasca datoriile/obligatiile pe care le are si,
3. Sa aiba rabdare!
Dumnezeu sa ne ajute ca, niciodata, sa nu (re)actionam impulsiv si agresiv ori violent ci, intotdeauna, cu liniste, calm si rabdare; adica sa facem ceea ce trebuie si suntem datori sa realizam, fara a fi/deveni, vreodata, bizari, derizorii sau penibili!…
Asadar, de vrei sa te mantuiesti cu rabdarea sa te insotesti!…


Iertarea…

De la un capăt la altul al Sfintei Scripturi, atât în Vechiul cât, mai ales, în Noul Testament, atât în învățătura dumnezeiasca a Mântuitorului și Iertatorului a toate cât și în învățătura ucenicilor, discipolilor și slujitorilor Sai, se vorbește, cu asupra de masura, despre iertare!…
De ce?
Fiindcă este, de departe, una din condițiile, clauzele și criteriile esențiale, fundamentale și, indispensabile, mantuirii neamului omenesc!…
Insa, totusi, greu lucru, dar, ce-i drept, nu imposibil, ni se cere: sa iertatam, tuturor, totul și, toate, pentru Inviere!…
De multe ori, insa, ne vine sa zicem: Domnule, cere-mi, orice în schimb dar, sa-l iert, nu pot, nu vreau, nu sunt în stare!…
Sau, bine, hai, fie, îl iert dar, nu îl uit adică, practic, mai mult nu-l iert decât iert!…
In pofida tuturor acestor motive, invocate, fie pe drept fie nu, suntem chemați, îndemnați, încurajați și, imbarbatati, sa iertam, sa lasam toate în urma, sa punem, început nou, început bun, fiind degajati și detașați de toata aceasta sarcina, apăsătoare, a neiertarii!…
De ce?
Fiindcă, „nimic necurat nu va putea întra în Imparatia lui Dumnezeu” Or, mania, dușmănia și, neiertarea, este un păcat foarte greu, o patima cumplita!…
Asadar, în contrapartida, trebuie sa inmultim, sa cultivam virtutea iubirii, dincolo de orice efort, jertfa, piedica sau obstacol căci, altminteri, nici noi nu ne vom (putea) invrednici de iertarea lui Dumnezeu, fără de care nu avem cum sa ajungem în Imparatia cea Cereasca și Vesnica a Preasfintei Treimi!…
Da, veți zice ca, este ușor de zis dar greu de făcut și, da, asa este, însă cu Dumnezeu, cu purtarea Lui de grija, cea iubitoare și proniatoare, cu Harul Divin și (cu) Binecuvantarea Dumnezeiasca toate sunt cu putinta celui ce crede și se însoțește cu El!…
Numai zic cata încărcătură negativa și nefasta aduce, produce mania și razbunarea și, în schimb, cata pace, liniște, armonie și așezare provoacă și genereaza iertarea și netinerea de minte a râului!…
Cu alte cuvinte, deci, suntem invitați și poftiți sa ne despovaram de toata greutatea și sarcina maniei, a cugetării celor rele în inimile noastre, a vanitatii, urii și (a) razbunarii!…
Sa nu fie!…
Prin urmare, de vrem sa ne însoțim și, mai cu seama, sa ne invesnicim cu Dumnezeul cel Adevărat, atunci sa ne lasam biruiti de virtutea iertarii, a milei și (a) rabdarii, a lasarii întregului moloz și balastru sufletesc în urma noastră și, astfel, sa biruim, sa învingem, în dragoste, fratietate și comuniune!…
Asa sa ne ajute Dumnezeu – Multmilostivul și, Indelungrabdatorul, Căruia sa ne rugam, cu toată seriozitatea, asumarea și sinceritatea, sa ne ierte noua păcatele și fărădelegile noastre precum și noi iertam semenilor și fraților noștri toată greșeala, neputința, slăbiciunea și vulnerabilitatea ori fragilitatea lor! Amin!…
Dumnezeu sa ne ierte!…


Dreptatea…

In lumea nostra, contemporana, a fi cinstit, onest și drept este o mare si adevărată provocare!…
Într-o lume a minciunii, ipocriziei, speculatiei, înșelătoriei și manipulării, de tot felul, a te pastra demn, principialist și imparțial sau obiectiv constituie un adevărat act de curaj, pot spune de, curata nebunie!…
Si, totusi, este posibil, greu dar, subliniez, nu imposibil!…
Toată cinstea, respectul, pretuirea, aprecierea și admirația pentru oamenii cinstiți, corecți, onești și drepti!…
Chiar dacă, poate sunt luați de naivi ori de fraieri, chiar dacă, pe moment, probabil, pierd, în timp, insa, vor câștiga, vor avea numai de câștigat!…
Si, mai mult decât atât, sa înțelegem ca, muritori, perisabili și vulnerabili ce duntem, ca, este bine sa cautam dreptatea lui Dumnezeu, cea cereasca și vesnica iar nu dreptatea noastra, cea lumeasca, vremelnica și trecatoare, sa implinim, adică, voia lui Dumnezeu nu voia noastra proprie, căci, iată, unde am ajuns ori ajungem atunci când ne facem, singuri, dreptate și ne cultivam voia noastra proprie!…
Vedem cata inechitate sociala și discriminare comunitara este în lume, cata mizerie, boala, slăbiciune și neputința se instalează peste tot!…
Cu alte cuvinte, fără a fi patetic, sceptic, pesimist sau prapastios, este bine dacă noi (ne) cautam dreptatea la Dumnezeul dreptății și al adevărului, la Dumnezeul judecătii celei curate, obiective și imparțiale, la Dumnezeul care are puterea, calitatea și capacitatea reasezarii și restabilirii tuturor lucrurilor în făgașul lor firesc și în matca lor naturala, reala și adevărată!…
In alta ordine de idei, (re)simțim, deseori, un sentiment de consternare, indignare și revolta atunci când vedem atâta dreptate pe acest pamant și, bine înțeles, este indicat și recomandat, sa nu ne resemnam doar și sa stam cu mâinile în san, altfel spus, sa asistam ca niște neputincioși ci, sa (ne) implinim toată datoria, fata de Dumnezeu și fata de aproapele, fratele ori semenul nostru dar, cu multa chibzuinta, luciditate, echilibru și discernământ ori (cu) dreapta socoteala!…
Altfel spus, sa ne achitam, elegant și onorabil, de orice sarcina, obligație sau datorie a noastră, în duhul, cel veritabil și autentic, al dreptății, cinstei, onestității și corectitudinii, altminteri, cu durere dar, și cu dragoste, înțelegere și mila fata de omul contemporan, cel, atât de, năpăstuit, din toate părțile!…
Prin urmare, sa ne rugam lui Dumnezeu sa ne păzească, sa ne apere și sa ne izbăvească de toata rautatea, nedreptatea, perfidia și meschinaria acestui veac, cautand, mai întâi, Imparatia lui Dumnezeu și dreptatea Lui, bine știind ca, „toate celelalte (ni) se vor adăuga noua!”…
Asadar, da, știm, recunoaștem și ajungem la observația și concluzia ca „înaintea Ta, Doamne, dreptii, ca soarele vor lumina și, mai ales, vor străluci!”…


Judecata…

Fragmentul scripturistic/ evanghelic de la Sf. Ap. Matei: 25, 31-46, citit/ lecturat, anual, in Duminica Infricosatoarei Judecati, ne arata, clar si limpede, Cine este Judecatorul nostru, Suprem si, mai ales, care sunt criteriile potrivit carora va avea loc evaluarea/judecarea noastra, din perspectiva spiritual – duhovniceasca!
Aceste criterii de evaluare constituie, practic, faptele milei trupesti si sufletesti, fiind, deci, singurele clauze/norme dupa care vom fi noi judecati, de catre Singurul nostru Judecator – Iisus Hristos, caci „toata judecata a dat-o Dumnezeu – Tatal Fiului!”
Aceste conditii pun/scot in evidenta umanitatea ori neumanitatea noastra, (ne)asumarea, (ne)seriozitatea ori (ne)sinceritatea noastra, in relatie cu Dumnezeu si in raporturile noastre cu semenii nostri!
Altfel spus, criteriile in cauza sunt foarte precis/corect stabilite, fara echivoc, de catre Judecatorul a toate!
„Adevarat zic voua, daca ati facut sau nu unuia dintre fratii Mei mai mici, Mie mi-ati sau nu mi-ati facut!”
Scurt si cuprinzator, caci „cel va face si va invata, acela mare se va chema in Imparatia lui Dumnezeu!”
Asadar, dupa fapta si (ras)plata!
Atat si, nimic mai mult, nimic altceva!
Sa ne ajute Dumnezeu sa ne implinim datoria noastra de a face, evident, ceea ce trebuie, fiindca singurul crestin veritabil si autentic este doar cel ce faptuieste iar nu cel ce vorbeste si, unul ca acesta, va trece, cu bine, de judecata, de la moarte la viata, de pe pamant la cer!

Dreapta socoteala…

Mare lucru este sa reusesti sa fii un om echilibrat, calculat, cumpatat si masurat in toate!…
Sa ierti si sa (si) uiti greselile comise de semenul si aproapele tau la adresa ta!…
De asemenea, sa intelegi ca, atunci cand este laudat, apreciat si admirat un om prea mult/prea tare, este doar un om iar, atunci cand altul este subestimat, criticat, judecat ori denigrat, este si el un om!…
Totodata, deosebit lucru este sa stii/sa reusesti sa aplici masura in toate!…
Nici prea mult nici foarte putin ci, totul, cu dreapta socotinta!…
Mare virtute este dreapta socoteala, pe care, cu greu o dobandesti si, usor o poti pierde daca nu esti atent la intretinerea, consolidarea si cultivarea ei!…
Da, mult si mare efort trebuie depus intru dobandirea si inmultirea ei!…
Si, mai este ceva, destul de greu dar, nu imposibil: sa iertam, oameni buni si, sa uitam toata greseala, slabiciunea si neputinta fratelui nostru!…
Cu toate ca, cerem si promitem acest fapt inclusiv in Rugaciunea Domneasca – Tatal nostru, cu multa dificultate reusim sa implinim acest lucru, datorita mandriei, vanitatii si orgoliului nostru!…
Si, totusi, sa nu desnadajduim, binestiind ca Domnul Dumnezeu este indelungiertator, indelungrabdator si multmilostiv iar El ne indeamna/incurajeaza sa iertam tuturor, totul, pentru Inviere!…
Asadar, sa fim „intelepti ca serpii si blanzi ca porumbeii” aplicand masura/dreapta socoteala in toate!…
Doamne, ajuta-ne, tuturor, in continuare, in tot lucrul cel bun! Amin!…


Echilibrul…

Mare lucru este sa dispui și sa cultivi, ca om, aceasta frumoasa calitate și binecuvântată virtute a echilibrului!…
Sa fii un om așezat, calculat, cumpătat, moderat și măsurat în toate!…
Sa știi când trebuie sa vorbești și când trebuie sa taci, unde sa (re)acționezi și unde sa astepti, cum sa te implici și, cum sa te explici, când sa fii rezervat, prudent și precaut și când sa fii prezent, concret și eficient și, multe altele!…
Altfel spus, omul echilibrat este cel care aplica masura în toate, cel care duce lucrul început, la bun sfârșit, pana la capat, cel care are răbdare, cel care nu vorbește neîntrebat, nu acționează doar sa se afle în treaba, adică, nesolicitat și, asa mai departe!…
Cu alte cuvinte, omul echilibrat este cel care, în viata, știe și când sa apese pe accelerație dar și când sa pună frână, stop sau, pauza!…
Asadar, virtutea echilibrului – care este o adevărată arta pentru cel ce o împlinește și înmulțește, este pentru o asemenea persoana, modul sau de viata, felul sau de a trai, viețui și, conviețui, iar un om ca acesta este cel care raspandeste in jurul sau, multa luciditate, pace, liniste, așezare, discernământ și dreapta socoteala, onesta chibzuinta și eleganta purtare precum și nobila raportare și, brilianta comportare!…
Intr-o lume ca aceasta, plina de zgomot, stres, gălăgie și agitatie, nervi și iritare, un om echilibrat este precum o lumina în mijlocul nopții, o licărire în străfundul întunericului!…
Eu, unul, întotdeauna am stimat, apreciat și admirat omul echilibrat, așezat, bine ancorat și corect articulat în principii de viata, sanatoase, veritabile, autentice și perene, in rânduieli nobile, netrecătoare și, neperisabile, valoroase, adevarate și eterne!…
In concluzie, lângă un om echilibrat îți este mai mare dragul sa fii și sa stai pe când, lângă unul veșnic zbuciumat, aflat în continua deraiere, deviere și, derapaj, exagerat și abuziv, irascibil și permanent rebel ori pus pe harta, îți vine să tot pleci, de-a dreptul sa, tot fugi!…
In încheiere voi mai remarca ori sublinia faptul ca, pentru a fi, pentru a deveni o persoana echilibrata și, pilduitoare, în acest sens, trebuie sa vezi, sa știi ce duhuri te cercetează ori te (în)locuiesc, adică sa știi, foarte precis, cui te închini dacă, te închini!…
Ma veți întreba, poate, care ar fi câteva din „simptomele” omului echilibrat?!…
Pai, toate cele enunțate, enumerate mai sus și, încă, multe altele, cum ar fi, de exemplu:
– sa te rogi Domnului
– sa te dedici omului
– sa te înclini pomului adica: sa iubești, sa prețuiești, sa daruiesti și, sa împlinești!…
Iar eu, personal, aici și acum, ma înclin în fata omului care, îl are pe Dumnezeu de Tata, Biserica de Mama și, semenul, aproapele lui de frate!…
Si, încă ceva: omul echilibrat tace și face, tace când face și, mai mult decât atât, tace și, după ce face!…


Intelepciunea de a fi intelept…

Intotdeauna am apreciat, in mod deosebit, oamenii inteligenti dar oamenii intelepti m-au coplesit de-a dreptul si ma misca, in special, in continuare!…
Altfel spus, ma refer la omul cuminte, matur, echilibrat care stie, oriunde si oricand, in orice imprejurari sau conjuncturi, sa gestioneze orice situatie, sa ofere solutii la orice probleme, sa depaseasca orice piedica sau obstacol, sa le primeasca, cu multa demnitate si cumintenie, si pe cele bune si pe cele rele, sa relationeze, sa interactioneze, sa socializeze in orice imprejurare, sa stie reactiona si vorbi, cu oricine in orice context, sa stie sa se raporteze, la Dumnezeu, la semenii sai si la el insusi, in orice mod ori situatie, sa fie un om asezat, calculat, moderat, masurat si cumpatat, atat in vorbirea cat si in purtarea sa, sa fie elegant, politicos si manierat in comportamenul sau, sa fie rabdator, bonom, generos si iertator, cu alte cuvinte, sa fie echilibrat in tot locul si in tot ceasul!…
Caci da, cel putin, in viziunea si opinia mea, echilibrul sta in foarte stransa legatura cu intelepciunea si invers!…
Da, cu adevarat, mare lucru este sa dispui și sa cultivi, ca om, aceasta frumoasa calitate și binecuvântată virtute a intelepciunii si a echilibrului!…
Sa fii un om așezat, calculat, cumpătat, moderat și măsurat în toate!…
Sa știi când trebuie sa vorbești și când trebuie sa taci, unde sa (re)acționezi și unde sa astepti, cum sa te implici și, cum sa te explici, când sa fii rezervat, prudent și precaut și când sa fii prezent, concret și eficient și, multe altele!…
Altfel spus, omul intelept si echilibrat este cel care aplica masura în toate, cel care duce lucrul început, la bun sfârșit, pana la capat, cel care are răbdare, cel care nu vorbește neîntrebat, nu acționează doar sa se afle în treaba, adică, nesolicitat și, asa mai departe!…
Cu alte cuvinte, omul intelept, echilibrat, este cel care, în viata, știe și când sa apese pe accelerație dar și când sa pună frână, stop sau, pauza!…
Asadar, virtutea echilibrului – care este o adevărată arta pentru cel ce o împlinește și înmulțește, este pentru o asemenea persoana, modul sau de viata, felul sau de a trai, viețui și, conviețui, iar un om ca acesta este cel care raspandeste in jurul sau, multa luciditate, pace, liniste, așezare, discernământ și dreapta socoteala, onesta chibzuinta și eleganta purtare precum și nobila raportare și, brilianta comportare!…
Intr-o lume ca aceasta, plina de zgomot, stres, gălăgie și agitatie, nervi și iritare, un om intelept sau echilibrat este precum o lumina în mijlocul nopții, o licărire în străfundul întunericului!…
Eu, unul, dupa cum am mai spus, întotdeauna am stimat, apreciat și admirat omul intelept, echilibrat, așezat, bine ancorat și corect articulat în principii de viata, sanatoase, veritabile, autentice și perene, in rânduieli nobile, netrecătoare și, neperisabile, valoroase, adevarate și eterne!…
In concluzie, lângă un om echilibrat îți este mai mare dragul sa fii și sa stai pe când, lângă unul veșnic zbuciumat, aflat în continua deraiere, deviere și, derapaj, exagerat și abuziv, irascibil și permanent rebel ori pus pe harta, îți vine să tot pleci, de-a dreptul sa, tot fugi!…
In încheiere voi mai remarca ori sublinia faptul ca, pentru a fi, pentru a deveni o persoana inteleapta, echilibrata și, pilduitoare, în acest sens, trebuie sa vezi, sa știi ce duhuri te cercetează ori te (în)locuiesc, adică sa știi, foarte precis, cui te închini dacă, te închini!…
Ma veți întreba, poate, care ar fi câteva din „simptomele” omului intelept si echilibrat?!…
Pai, toate cele enunțate, enumerate mai sus și, încă, multe altele, cum ar fi, de exemplu:
– sa te rogi Domnului
– sa te dedici omului
– sa te înclini pomului adica: sa iubești, sa prețuiești, sa daruiesti și, sa împlinești!…
Iar eu, personal, aici și acum, ma înclin în fata omului care, îl are pe Dumnezeu de Tata, Biserica de Mama și, semenul, aproapele lui de frate!…
Si, încă ceva: omul intelept sau echilibrat tace și face, tace când face și, mai mult decât atât, tace și, după ce face!…


Intelepciunea…

Da, intr-adevar, mare lucru este sa fii intelept si, sa traiesti ori sa te afli intre asemenea oameni!…
Oamemeni maturi, echilibrati, calculati, masurati si cumpatati!…
Oameni profunzi, nesuperficiali, care nu se grabesc ci, inainte (se) gandesc si chibzuiesc, cerceteaza, analizeaza, se documenteaza, verifica iar nu critica, ajusteaza iar nu amendeaza, evalueaza iar nu sanctioneaza si, asa mai departe!…
Da, intotdeauna, te poti folosi de un asemenea om, care cultiva valoarea, atitudinea axiologica, principiile sanatoase si comportamentul elegant, demn, nobil, ireprosabil si impecabil, altfel zis, un om, posibil si inteligent dar, mai ales, intelept, cuminte si asezat, cu discernamant si dreapta socoteala, un om discret dar concret, sincer si deschis, fara viclesug, fatarnicie ori ipocrizie!…
Da, cand avem de-a face cu o asemenea persoana apoi sa avem mare grija de ea, ca nu-i de gasit ori de intalnit chiar la tot pasul!…
Caci, ce mult te poate ajuta o asemenea fiinta omeneasca, ba, mai mult, te poate salva, remarca, recupera sau rascumpara, ceea ce, chiar nu este, deloc, putin lucru!…
Eu, unul, am intalnit si cunoscut cativa oameni intelepti in viata mea si, va rog sa ma credeti pe cuvant, ca, mi-a fost de mare folos, interactiunea si intrevederea cu ei!…
Da, chiar asa, intr-o lume a inteligentei, de toate felurile, inclusiv artificiala, intr-o era a supraestimarilor si suprasolicitarilor de tot felul, intelepciunea este si trebuie sa ramana o calitate sau o virtute incontestabila si insurmontabila, o borna valorica, principiala sau axiologica, de netagaduit, binestiind ca omul intelept intotdeauna va sti, cu multa luciditate, maturitate si experienta, cum sa depaseasca, sa traverseze ori sa gestioneze orice fel de problema, obstacol, incercare sau dificultate caci, va fi, neincetat si neintrerupt, un om inspirat, cu un profund simt al prezentei, atentiei si realitatii, condus, povatuit ori calauzit de cele mai bune, veritabile sau autentice sentimente, invataturi, simtaminte, reguli, legi sau norme de conduita, de viata ori de vietuire, sanatoase, frumoase, luminoase sau radioase!…
Cu alte cuvinte, intelepciunea este destul de rara care insa trebuie cultivata extrem de des, cu toate ca nu este deloc usor asa ceva dar nici imposibil!…
Altfel spus, pentru acest lucru este nevoie de efort, jertfa si osteneala, aducatoare de roade, de rezultate si de foloase, spirituale, morale si duhovnicesti!…
Sa ne ajute Dunnezeu Atotinteleptul sa dobandim si sa cultivam virtutea intelepciunii, binestiind ca, adevarata intelepciune, cu adevarat (de la) Dumnezeu este!…


Biserica – Bastionul Cetatii…

Bastionul – „Cetatea pe care nici portile iadului nu o vor birui!”, in pofida faptului ca sunt multi aceia care sapa la temelia Ei, sta in picioare fiindca Domnul si Stapanul Ei este Iisus Hristos – Fiul lui Dumnezeu!…
Dincolo de fragilitatea acestui veac si de vulnerabilitatea acestei lumi Biserica ramane treaza, vie si veghetoare, prin si in Ea binecuvantadu-ne Hristos cu darurile Sale cele bogate!…
Dincolo de toate cele efemere ale acestui pamant Biserica ne duce, ne indreapta si ne inalta catre ceruri, fiind institutia care creaza comuniunea, aduce cuminecarea si formeaza comunitatea, perena/eterna a fiilor, membrilor si slujitorilor Ei!…
Asadar, dincolo de (ne)vrednicia sau netrebnicia noastra, a slujitorilor, aflati deoparte sau de cealalta a catapetesmei, Biserica isi duce, la bun sfarsit, pana la capat, cu fidelitate si loiailitate, sincera si autentica, misiunea Ei, sacramentala,
pastorala, propovaduitoare si marturisitoare, ramanand, in continuare, pana la sfarsitul veacurilor, farul calauzitor, corabia ce ne (con)duce la limanul vietii celei vesnice si bastionul cetatii – care, de multe ori, datorita ispitelor, incercarilor si rautatilor acestui veac, se afla in deriva, luata/asediata fiind, prin surprindere, fiind, deci, insuficient pregatita!…
Prin urmare, noi, locuitorii acestei cetati, sa luam aminte: ca cine slujeste Biserica fiu al lui Dumnezeu devine iar cine o necinsteste pe Ea, fiu al pierzarii/pierzaniei ajunge!…


Neputința…

Omul, ca urmare a pacatului, coruptiei spirituale si a diferitelor boli ori slabiciuni, are parte de foarte multe neputinte, care, insa, pot fi depasite si gestionate, din perspectiva duhovniceasca, dar, cu o singura conditie: anume, sa le identificam, sa le diagnosticam, sa le recunoastem, sa le asumam, intr-un mod sincer, profund, serios si responsabil!…
Altfel spus, sa ne rugam, neincetat, Preabunului si Preamilostivului nostru Dumnezeu, sa inlature/sa indeparteze de la noi, toata neputinta, boala, slabiciunea, fragilitatea, sensibilitatea si vulnerabilitatea, devenenind, astfel, din nou, sanatosi, capabili, puternici si liberi!…
Cu alte cuvinte, sa ne vindece de neputinta de a nu putea iubi, de a nu putea produce/genera/raspandi bucurie, prospetime, inspiratie, energie, pace si lumina, de a nu ne putea cai si pocai, de a nu putea fi uniti, sinceri, corecti, demni, drepti, onesti, neipocriti si nefatarnici, de a nu putea sta, drepti si verticali, in picioare, de a nu putea sta, smeriti, in genunchi, de a nu putea spune un cuvant bun, un buna ziua, un te rog sa ma ierti si un multumesc frumos, de a nu putea fi, pur si simplu, OM!…
Sa ne rugam Lui, asadar, sa iesim, biruitori/invingatori, din neputinta de a fi inutili, inerti, alterati, imposibili, incapabili si, deci, neputinciosi, caci, toata neputinta aduce boala si pacat iar „plata pacatului este moartea!…”
„Dumnezeule, milostiveste-te spre mine, bolnavul, pacatosul si neputinciosul, amin!”…


Boala si neputinta…

Din mila lui Dumnezeu si din sfanta randuiala a Bisericii ne aflam, acum, in anul omagial dedicat ingrijirii bolnavilor si in cel comemorativ inchinat sfintilor doctori si tamaduitori fara de arginti, de ieri si de astazi!…
Probabil, ca si dumneavoastra, mie mi-a fost dat, de multe ori, sa merg la capataiul, la patul de suferinta ori de spital al multor bolnavi, cunoscuti, rudenii sau prieteni, pentru a-i vizita, cerceta, consola, imbarbata, mangaia si incuraja!…
Intotdeauna, am fost extrem de marcat de toate aceste intalniri sau interactiuni, care, sincer vorbind, m-au afectat sau marcat foarte mult, foarte tare!…
De ce?…
Pentru ca, am vazut, de fiecare data, cat de puternica, impresionanta si cutremuratoare poate fi boala si neputinta!…
Caci, am vazut oameni mari care au ajuns mici, oameni tari care au devenit slabi, oameni sanatosi care au devenit bolnavi, oameni puternici care au devenit neputinciosi!…
Si, atunci, m-am intrebat, ce este omul sau, ce poate ajunge sau deveni omul?!…
De aceea, mare lucru este sa ne rugam pentru sanatatea si insanatosirea noastra, pentru vindecarea si tamaduirea noastra, trupeasca si sufleteasca!…
Si, mai mult decat atat, m-am gandit ce important este sa (re)actionam profilactic si preventiv altfel spus sa preintampinam si sa ne ferim de caderea in boala, trupeasca ori sufleteasca, in pacat, viciu sau patima pentru a nu ajunge la, (de)cadere, suferinta si neputinta!…
Caci, altminteri, ce este boala, ce este neputinta?!…
Asadar, omul, ca urmare a pacatului, coruptiei spirituale si a diferitelor boli ori slabiciuni, are parte de foarte multe boli si neputinte, care, insa, pot fi depasite si gestionate, din perspectiva duhovniceasca, dar, cu o singura conditie: anume, sa le identificam, sa le diagnosticam, sa le recunoastem, sa le asumam, intr-un mod sincer, profund, serios si responsabil!…
Altfel spus, sa ne rugam, neincetat, Preabunului si Preamilostivului nostru Dumnezeu, sa inlature/sa indeparteze de la noi, toata neputinta, boala, slabiciunea, fragilitatea, sensibilitatea si vulnerabilitatea, devenenind, astfel, din nou, sanatosi, capabili, puternici si liberi!…
Cu alte cuvinte, sa ne vindece de boala, de neputinta de a nu putea iubi, de a nu putea produce/genera/raspandi bucurie, prospetime, inspiratie, energie, pace si lumina, de a nu ne putea cai si pocai, de a nu putea fi uniti, sinceri, corecti, demni, drepti, onesti, neipocriti si nefatarnici, de a nu putea sta, drepti si verticali, in picioare, de a nu putea sta, smeriti, in genunchi, de a nu putea spune un cuvant bun, un buna ziua, un te rog sa ma ierti si un multumesc frumos, de a nu putea fi, pur si simplu, OM!…
Prin urmare, da, sa ne rugam Lui, sa iesim, biruitori/invingatori, din neputinta, boala ori slabiciunea de a fi inutili, inerti, alterati, imposibili, incapabili si, deci, bolnavi si neputinciosi, fiindca, toata neputinta aduce boala si pacat iar „plata pacatului este boala si, in cele din urma, moartea!…”
„Dumnezeule, milostiveste-te spre mine, bolnavul, pacatosul si neputinciosul si ma vindeca ori (ma) tamaduieste pe mine de toata boala, suferinta, slabiciunea si neputinta mea, amin!”…


A fi decent, astăzi…

Ce inseamna, astazi, a fi decent, m-a intebat, cineva, deunazi?!…
Si i-am raspuns astfel: Eu consider ca, astazi, a fi decent inseamna a-I multumi lui Dumnezeu, pentru tot si pentru toate, a multumi, cu recunostinta, tuturor semenilor tai; a sti sa te porti/sa te comporti, cu eleganta, noblete sufleteasca, condescendenta si mult bin simt; a sti cand si unde sa spui da sau cand si unde sa spui nu; a sti, a (re)cunoste, ce trebuie, cand/unde si pe cine trebuie; a sti sa te raportezi, permanent, la Dumnezeu, la Biserica lui cea Sfanta si la un sistem autentic de principii si de valori; a sti sa nu exagerezi si sa nu abuzezi; a sti cand/unde sa te retragi si cand/unde sa te implici, sa te impui ori sa te expui; a sti cand/unde sa accepti si cand/unde sa refuzi, insa politicos; a sti sa spui ce gandesti si a sti sa faci ce vorbesti; a-ti fi gandul cuvant, vorba fapta si fapta raspundere, seriozitate si responsabilitate!…
Cu alte cuvinte: a fi tu insuti, simplu si corect, si la vorba si la port; asumat, si la gandire si la sfatuire; substantial, si la vorbire dar, mai ales, la faptuire!…
Si, inca ceva, pe langa multe altele: sa fii discret dar concret, bland dar ferm, intelegator dar exigent, generos dar precaut sau prudent, delicat dar apasat, indulgent dar consistent!…
Sa te porti precum ti-e vorba, sa vorbesti precum ti-e portul, fara alte complicatii!…
Atat si, nimic mai mult sau, mai bine zis, nimic altceva!…
Doamne ajuta!


Bunul simt astăzi…

Intr-o lume a tupeului, a nonsalantei, dezinvolturii si indrasnelii, este mare, curat si rar lucru sa (mai) dispui de bunul simt – calitate/virtute care te aduce sau te tine cu picioarele pe pamant, care-ti atrage atentia cu privire la locul, rolul si rostul tau!…
Bunul simt arata buna crestere, instructie si educatie a omului, arata ca el are cei sapte ani de acasa, mai arata ca, tot el, uzeaza dreapta socoteala si masura in toate!…
Bunul simt te face sa regreti greselile savarsite, sa incerci, hotarat, sa pui inceput bun vietuirii tale, sa-ti ceri iertare atunci cand este cazul, sa repari fapta sau eroarea, acolo unde este vorba de asa ceva!…
Bunul simt te pune in genunchi in fata icoanei, te aduce drept in fata semenului tau, te fixeaza inaintea vietii/personalitatii tale!…
Altfel spus, bunul simt te (re)aseaza pe calea cea buna, dreapta, autentica si corecta, ce te duce inspre Dumnezeu, catre semenii tai si spre tine insuti!…
Bunul simt te opreste unde este nevoie si te porneste doar cand este necesar!…
Asadar, intr-o lume a (ne)simtirii celei plina de sminteala, neranduiala si desertaciune, se cere sa cultivam simtirea cea adevarata a bunei purtari si a sincerei lucrari!…
Bunul simt aduce bunul (re)nume, atat in aceasta lume cat, mai ales, dincolo de hotarele ei!…
Prin urmare, sa fim foarte atenti la cum trecem si ne (pe)trecem in si prin aceasta lume!…
Doamne, ajuta-ne cu darul bunului simt, intr-o lume fara de simt!…


Eleganta…

Deunăzi am fost rugat de un tânăr sa ii explic ce înseamnă ori să-i spun ce înțeleg eu prin eleganta:
– Sa fii, întotdeauna, un cavaler, un gentil, un politicos, un bonom, un nobil!
– sa te îmbraci curat, îngrijit, încălțămintea să-ți strălucească de fiecare data!
– sa nu răspunzi pana nu ești întrebat, sa nu vorbești niciodată, înaintea ori peste altcineva, răstit ori pe ton ridicat!
– sa deschizi întotdeauna usa unei domnișoare sau doamne, eventual sa o poftești, sa o confuci și, sa închizi, apoi, ușa, fără sa o trântești, asa, ca să poți sa o deschizi și altădată!
– sa oferi locul sau scaunul unei domnișoare, doamne sau persoane mai în vârstă!
– sa nu fluieri, sa nu strigi, sa nu urli, mai ales în public ori pe strada!
– sa fii, întotdeauna, decent, atent și calculat ori cumpătat în orice loc, situație sau moment!
– sa nu fii, niciodată, vulgar, ironic, arogant, bădăran ori mitocan!
– sa-ți onorezi, întotdeauna, promisiunile sau obligațiile!
– sa acorzi, de fiecare data, prioritate sau întâietate situațiilor ori persoanelor care solicita ori reclama acest lucru!
Dar, nu sunt cam multe criterii, m-a interpelat adolescentul în cauza?!…
Nu, nu, dimpotrivă, sunt prea puține enumerate aici, căci, eleganta este un tot, un fapt rotund și desăvârșit care, presupune ca, trebuie sa te porți precum ți-e vorba și sa vorbești precum ți-e portul!…
Altminteri, mare și provocator lucru sa fii, astăzi, elegant, cavaler, plăcut, agreabil, chiar nobil și gentil insa nu imposibil!…
Ce persoana, ce personalitate îți inspira eleganta, ce aer, ce prestanta, ce demnitate, ce purtare, ireproșabilă, remarcabila și inconfundabila!…
Asa ca, merita, chiar merita sa fim eleganți, manierați, cavaleri și gentilomi, nu în mod ostentativ sau agresiv ci, în unul normal, natural și firesc!…
Bineinteies, în acest sens, ne poate ajuta foarte mult educația, inclusiv cei șapte ani de-acasă, dacă o avem, daca ii avem!…
Asadar, ea, eleganta, conferă o nota de identitate și distincție, aparte, speciala, deosebita!…
Mai mult decât atât, omul elegant, nobil și gentil, a fost, este și va rămâne, neintrerupt și neincetat, un OM, inclusiv în memoria și in constiinta posterității!…
Si, ar mai fi ceva: persoana eleganta este discreta dar, întotdeauna, concreta, este aerisita și proaspătă, este întotdeauna, numai ceea ce trebuie sa fie, oriunde și oricând, și, atât, nimic mai mult, nimic altceva!…


Sa fii om bun!…

Într-una din frumoasele dialoguri, de suflet, pe care le purtam cu bunica mea Ana, în urma cu, mai bine de treizeci de ani, am întrebat-o care este cea mai mare sau mai însemnată calitate ori virtute a omului?!…
Si, in toata simplitatea, sinceritatea dar și profunzimea gândirii ei, bunica mi-a răspuns, fără ezitare ori întârziere:
sa fii un om bun!…
Si, adică, bunica, cum sa fii om bun?
Sa ajuți pe orcine, sa ierți pe toată lumea, sa nu ții manie, zavistie ori supărare pe nimeni, cu nimeni!…
Da, asa gândea bunica mea, pentru care ma rog pana astăzi ca, Dumnezeu sa o ierte și sa o odihnească în pace și, referitor la care, abia în ziua înmormântării ei am înțeles cel mai bine, ce înseamnă a fi bun, când, pe o vreme geroasa, în plina iarna de faurar 1990, a participat, la prohodirea ei, aproape tot satul, și i-am auzit pe mulți consăteni spunând: Dumnezeu sa o ierte ca a fost un om tare bun!…
In alta ordine de idei, eu unul, nu am auzit-o, niciodată, vorbind pe cineva de rau sau certându-se cu cineva, nu, dimpotrivă, am găsit-o, întotdeauna, cu o vorba calda și cu o inima bună!…
Cu alte cuvinte, eu am tot spus ca, primul sfant cu care am luat eu contact, real și aievea, a fost bunica mea, după care, desigur, am întâlnit și cunoscut mulți oameni, buni, deosebiți și cu viata sfânta, veritabila și autentica!…
Acum, eu, nepotul, unul dintre nepoți, nu ma pot lauda ca am fost ori ca sunt un om bun insa, permanent, am admirat omul bun, am apreciat bunatatea umana care, încearca, se străduiește sa urmeze bunatatea cea dumnezeiasca, adevărată, vesnica, desăvârșită și sfânta!…
Mulți dintre cei plecați, deja, dintre noi, sunt regretați de către noi, cei inca ramasi aici, între alte calități, pentru virtutea bunatatii, atât de îndrăgita și de recomandata și de sfintii și părinții Bisericii, care ne indeamna către netinerea și nepomenirea râului, arătându-ne ce mare dar este capacitatea iertarii și a nerăzbunării, cautand a nu (ne) face noi singuri, lege, ordine sau dreptate ci a-l lasa pe Dumnezeul dreptății, al iertarii și al rabdarii, sa reaseze buna randuiala și sa restabilesca lucrurile, în ordinea lor fireasca si in forma lor corecta, onesta, cinstita și obiectiva sau imparțiala!…
Da, cu adevărat, greu lucru este însă nu imposibil ca, într-o lume plina de rautate, ura și meschinarie, noi sa rămânem pururea buni, iertatori, rabdatori și îngăduitori!…
Dar, credeți-mă sincer ca, și dacă incercam și, chiar, reusim acest lucru, rezultatele și roadele nu vor întârzia sa apară și, mai mult decât atât, vor fi la masura și înălțimea cuvenite!…
Am văzut, întâlnit și cunoscut și eu mulți oameni buni, plini de pace, armonie, lumina, seninătate și așezare după cum am cunoscut și viceversa!…
Da, de multe ori îmi aduc aminte de chipul senin, blând, venerabil, radios și luminos al bunicii mele care, spunea, precum odinioară Sfântul Mitropolit Andrei Saguna, „nu va sfaditi cu nimeni, aveți-va bine cu toată lumea!”
Si, credeți-mă, numai gândul la aceasta încercată femeie, ma ajuta, ma face sa fiu, și eu, măcar, puțin, mai bun!…
Dar, trebuie sa mai completez cu ceva: mi-am dat seama ca poți fi (mai) bun dacă, între alte fapte bune, te (și) rogi ori nonagenara Ana, nu adormea seara pana nu își zicea, în soapta și pe de rost, rugăciunile, după cum ne indemna și pe noi, fiii și nepoții ei!…
Apropoo, nu am văzut, încă, un calendar al bunicilor, sa știți ca ar merita sa fie editat unul care, cred ca ar fi unul, cu adevărat, delicat și sensibil, peren și sacru!…
Altfel spus, da, într-adevăr, cine nu are un bătrân, un bunic, acasă, sa-l procure, cât mai repede posibil!…
Câștigul este, poate fi, unul inestimabil!…
Eu, personal, ma înclin în fata senectuții și, mai ales, înaintea bunicilor și, îndeosebi, în fata oamenilor buni căci, da, trebuie sa fim buni după cum și Dumnezeu, bun este, în frunte cu Iisus Hristos Domnul nostru – Pastorul Cel Bun!…


Curajul…

Intotdeauna am apreciat/admirat omul curajos, demn, corect, onest, sincer, serios, asumat si responsabil, care a avut taria de caracter de a (re)cunoaste unde sau cand a gresit, de a avea capacitatea/puterea de a regreta si de a-si cere iertare, atat de la Dunnezeu cat si de la semenii sai!…
Da, a avea curaj inseamna a-ti (re)cunoaste, atunci cand este cazul, neputinta, nestiinta, necredinta, slabiciunea, fragilitatea si vulnerabilitatea insa si, acolo unde se impune, a-ti dovedi fermitatea, hotararea, determinarea, statornicia si stabilitatea!…
A avea curaj inseamna a raspunde cand esti intrebat, a (re)actiona cand esti solicitat sau cand esti convins de acest lucru, adica, a spune da cand este da si a spune nu cand este nu!…
A avea curaj inseamna a-ti asuma rolul, locul, rostul si identitatea ta, fara complexe, invidie sau frustrari!…
A avea curaj inseamna a fi omul potrivit, de-a dreptul providential, la locul si la timpul potrivit!…
A avea curaj inseamna a fi principial, drept, sobru, adevarat si autentic, potrivnic lasitatii, ipocriziei, fatarniciei, linguselii, smecheriei si vicleniei acestui veac plin de rautate si de stricaciune!…
A avea curaj inseamna a-ti asuma caderea dar, mai ales, a-ti gestiona ridicarea/invierea ta!…
Altfel spus, a avea curaj inseamna a sta/a fi in genunchi dar nu ingenunchiat, a fi certat/mustrat dar nu jignit ori calomniat, a fi indreptat/corijat dar nu mintit, judecat sau nedreptatit!…
Omul curajos spune doar atat: Da, Doamne!…


Un gand despre (ne)garbovire si desgarbovire…

Astazi, in duminica a 27 a dupa Rusalii, Doctorul sufletelor si al trupurilor noastre – Mantuitorul Iisus Hristos, a vindecat-o, de boala garbovirii, pe femeia ce era cuprinsa/stapanita de aceasta neputinta de 18 ani!…
Totul, realizat, atat pentru folosul ei, imediat si concret, cat si spre bucuria unora si indignarea altora, care au invocat tot felul de chestiuni de ordin procedural/legalist, fiindca minunea in cauza a fost savarsita in „Ziua sambetei” (a sabatului)!…
Dincolo de faptul ca evenimentul in sine a mai demonstrat/confirmat, inca odata, dumnezeirea/mesianitatea Fiului Domnului si (a) Omului, si a tamaduit o fiica a poporului lui Israel, bolnava de 18 ani, nu de 18 luni sau 18 zile, episodul/fragmentul scripturistic, consemnat de Ucenicul – Doctorul – Sf. Ap. si Ev. Luca, probeaza adevarul sau realitatea ca, noi, in Biserica, acolo unde ne vom (re)intalni cu Domnul, avem posibilitatea, sansa si ocazia, speciala, deosebita si binecuvantata, de a (ne) salva de garbovirea noastra sufleteasca, spirituala sau dubovniceasca, adica, de orice natura ar fi ea, ridicandu-ne/indreptandu-ne, in picioare, in pozitie verticala, dreapta, spre a scapa de orice greutate ori povara, ce ne apasa, inrobeste, afecteaza si copleseste, atintindu-ne, chipul, restabilit/restaurat, de la sau, din pamant, (in)spre, catre sau, la cer, acolo unde este Stapanul nostru, al cerului si (al) pamantului – Iisus Hristos – Calea, Adevarul si Viata!…
Asadar, sa ne rugam Izbavitorului nostru sa ne ajute sa ne putem (re)capata/(re)dobandi demnitatea initiala, libertatea originala si independenta ori autonomia primara!…
Prin urmare, sa ne rugam Lui, sa ne ajute sa (ne) debarasam/detasam de orice cocoasa ori garbovenie care sta si apasa asupra noastra, fiind in spinarea si pe spatele nostru si constituind, astfel, o greutate si o povara, uneori, imposibil de a (mai) fi purtata si asumata!…
Chiar daca, unii, ca in Pericopa evanghelica de astazi, vor fi deranjati si scandalizati de tamaduirea, vindecarea ori insanatosirea noastra, invocand tot felul de motive, argumente sau pretexte, de „corectitudine ori legalitate” dar, sa ignoram, sa depasim un obstacol ca acesta, binestiind ca Tamaduitorul nostru transcende orice regula sau principiu de acest fel!…
Doamne Iisuse Hristoase – Dumnezeul nostru, ajuta-ne pe noi, intru vindecarea/tamaduirea si desgarbovirea sau despovararea noastra! Amin!…


Întâlnirea dintre Iisus Hristos și „Zaheul” din mine, din noi…

Anual, în duminica a 32 a după Rusalii, în contextul scripturistic/evanghelic de Sf. Ap. Luca, la cap. 19, vers. 1-10, ne (re)întâlnim cu Mântuitorul nostru Iisus Hristos și cu Zaheu – Vameșul (șef al) ținutului Ierihonului!…
O (re)întâlnire, o (re)vedere, plina de sensibilitate și delicatețe, ce împlinește curiozitatea vameșului din sicomor și desavarseste lucrarea mântuitoare al lui Hristos, Care a adus binecuvantarea/mantuirea (și) în casa Zaheului caci „și el este fiu al lui Avram iar Fiul Omului a venit sa-l caute și sa-l mântuiască pe cel pierdut”!…
Altfel spus, în episodul biblic de fata, curiozitatea vameșului se întâlnește cu dragostea lui Hristos, ospitalitatea lui cu bunătatea mesianica, (po)căința omului cu iertarea Domnului, sinceritatea Zaheului cu noblețea Mântuitorului, milostenia/filantropia imbogatitului cu generozitatea Bogatului Stăpân a toate, dreptatea creaturii cu cinstea, onestitatea și mila Creatorului, murmurul, plin de obida și indignare, al concetatenilor cu îngăduința si căldura milostiva a Părintelui!…
Într-un cuvânt, Domnul (re)vine sa ne (re)întâlnească pe noi, pe toți, vrand a se așeza în camera tainica a launtrului, adancului sufletului nostru, adică în odaia cea mai de preț, a mintii și inimii noastre!…
Si El face toate acestea în contextul agapei euharistice, când (ni) se daruieste noua spre mâncare și bautură, pe care, dacă îl vom manca și îl vom bea nu vom mai flamanzi și inseta în veac!…
Așadar, Învățătorul face toate acestea, căutând-ne, întâlnindu-se și salvandu-ne/mântui du-ne pe noi, pe toți, fiii cei pierduți ai acestui veac, inselator, păcătos și pătimaș!…
Numai sa dorim noi să-l întâlnim, măcar și din curiozitate, sa fim, altminteri, atenți, receptivi și deschisi, atunci când aflam ca vine, ca, practic, se afla, în proximitatea noastră, să-l primim, deci, cu bucurie și cu dragoste, fără murmur ori scuze, texte și pretexte, comentarii sau cartire ci,să-l întâmpină, sa-îmbrățișam, să-i împărtășim dorința si dragostea, voința și demersul Lui, unul restaurator, ziditor, folositor și, de viata nascator!…
Prin urmare, sa ne suim/sa ne înaltăm (și) noi, în duhul, cugetul și rațiunea ori gandirea noastră, spre a-l percepe, sesiza, vedea, înțelege și simți, pe El – Care, „pentru noi toți și pentru a noastră mantuire”, a venit, a trecut, pe acolo, defapt, (chiar) pe aici!…
Si când s-a întâmplat ori se întâmplă aceasta?…
Astăzi, chiar acum, caci El, da, este prezent, aici și acum, pentru noi, pentru mine, fiul ce pierdut, „Zaheul” Stelian, pe care-l vrea recuperat și salvat, vindecat și, mai ales, mântuit!…
Doamne Iisuse Hristoase, te rog, vino și, nu mai pleca! Amin!…


Între vameș și fariseu…

In fiecare an, odata cu începerea perioadei bisericesti a Triodului, în Duminica a 33 a după Rusalii, ascultam, cu mare atenție și cu multa luare aminte, pericopa scripturistica/evanghelica de la Sf. Ap. si Ev. Luca, cap. 18, vers. 10 – 14, care (ne) prezintă, ne relatează pilda/parabola Vameșului și (a) Fariseului!…
O parabola cu multiple și nenumărate valente moral – spirituale și cu o bogata sau generoasa încărcătură duhovniceasca!…
Nu este, aici și acum, locul sa dezvoltam prea multe ci, as retine și sublinia doar câteva referințe morale!…
In primul rand, vreau sa va spun ca, în viziunea, aprecierea și admirația mea încap ambii protagoniști ai parabolei de fata!…
De ce?
Pentru ca, noi, oamenii, ne putem regăsi în amândoi, atât în vameș cât și fariseu, adică, în felul/modul lor de a fi, de a reacționa, de a se comporta și raporta!…
Numai ca, doar unul, adică vameșul, „s-a intors mai îndreptat la casa lui!…”
De ce?
Fiindcă, potrivit cuvântului hristic, caci, Însuși Hristos Domnul ne propovaduiste și împărtășește aceasta pilda, „cel ce se înaltă pe sine se va smeri, iar cel ce se smerește pe sine se va inalta!…” (Lc. 18, 13 – 14) ori vameșul, neindraznind să-și ridice nici măcar privirea din pământ, acolo, în spatele templului, unde, cu reala sfiala, se așezase, se bătea cu pumnul în piept, rostind cuvintele Psalmistului David de la începutul Psalmului 50, „Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului!…”
Aici este cheia: (po)căința lui, în stare de regret sincer, de umilință concreta și (de) smerenie adâncă, însoțite de plânsul profund al (re)intoarcerii!…
Practic, în aceste doua concluzii divine sta toată ecuația și formula acestei superbe parabole!…
Dar, ziceam că-i stimez, totuși, pe amândoi, ca, adică, cel puțin eu, ma reflectez în ambii actori ai parabolei!…
Si, întreb, din nou: de ce?
Pentru ca, ambii au calități și virtuti incontestabile!…
Cu alte cuvinte, bunăoară, (de) la fariseu pot remarca și învață din corectitudinea, pricipialitatea, legalitatea și onestitatea lui!…
Omul avea ori cultiva simțul datoriei și al lucrului realizat, cap – coada, după reguli, set de valori și principii cât se poate de corecte, de sănătoase și, de concrete!…
Altfel spus, „împlinea toate cele ale legii” fapt demn de toată cinstea si consideratia, lauda și pretuirea!…
Cați dintre noi pot pretinde ori se pot lauda cu asa ceva?!…
Fariseul din Evanghelie se ruga, postea, dădea zeciuiala, etc.!…
Unde a gresit el, insa: atunci când, cu aer de dispreț, mândrie, orgoliu și aroganta, în fata templului, a început sa vorbească cu glas autoritar și plin de emfaza, sa se bata, și el, cu pumnul în piept, dar, din cu totul alt motiv, și, cu aer de superioritate, sa se compare cu ceilalți, ba, mai mult, cu un aer disprețuitor, sa se distanțeze, diferențieze și (sa se) deosebească, net de, „acest vameș” – funcționar al Statului de ocupație Roman, cu atribuții de agent/preceptor fiscal, responsabil cu strângerea dărilor, a taxelor și impozitelor, de la populația inrobita, lucru pe care-l împlineau, din rațiuni economice și interes financiar, cu mult sârg, râvnă și zel, mai bine spus, cu asupra de măsură, peste măsură, spre indignarea, stupoarea și blamarea concetățenilor și conationilor sai, caci, ei ajungeau, bogati si îmbogățiți, peste noapte, pe spinarea acestora!…
Si, totuși, în pofida acestui fapt, adică în (tot) acest context, aparent, total nefavorabil, de ce a coborât, s-a întors mai îndreptat, la casa lui, acesta din urma?!…
Fiindcă, asemenea colegului sau: Zaheu Vameșul, acesta și-a plâns păcatele lui cu amar, s-a căit și pocăit, în stare/duh de rugăciune, umilință și sinceritate, punând, între alții, fără sa știe ori sa vrea, bazele rugăciunii mintii și (a) inimii: „Doamne Iisuse Hristose, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul!”…
Prin urmare, de la vameș învăț (po)căința lui sincera, veritabila și autentica, determinarea lui, concreta și, se vede, eficienta, de a pune început bun vieții sale, aflându-se, aici și acum, în adâncă părere de rău pentru faptele și păcatele săvârșite dar si într-o stare de har și (de) convertire, indubitabile, excepționale și unice!…
Asadar, în fariseu, ma vad, eu, acela: pretențiosul, prețiosul, mândrul, corectul, dreptul și, atotsuficientul, plin de sine și de verva iar în vameș ma regăsesc, în starea mea de cădere și decadere, precum fiul risipitor dar și de căutare, cercetare și intalnire cu Dumnezeu, în Duh, Har și Adevăr, atunci când, în plânsul duhovnicesc al spovedaniei, mărturisirii și (po)caintei, îmi cer, sincer, iertare și dezlegare, pentru toate păcatele și patimile mele, intorcandu-ma, astfel, (mai) îndreptat la casa mea, care este, defapt, (și) Casa Tatălui Meu – Cel plin de Viata, Cereasca și Vesnica!…
Miluiește-mă, pe mine, Dumnezeule, miluiește-mă! Amin!…


Fiul risipitor…

In fiecare an, în a doua duminica a Triodului și a treizeci și patra după Rusalii, Biserica noastră îl pomenește și evoca, la loc de cinste și de frunte, pe fiul risipitor, dar, nu risipit, pe cel care a plecat dar s-a întors, căci, „mort a fost și a înviat, pierdut a fost și s-a aflat”, altfel spus, pe cel care a fost rebel dar s-a domolit și potolit, a fost îndrăzneț și arțăgos dar s-a liniștit și cumințit, a fost potrivnic dar s-a supus, a fost rătăcit dar s-a intors, a fost păcătos dar s-a pocăit, a fost greșit dar s-a îndreptat, a fost semeț dar s-a smerit, a fost risipitor dar s-a adunat!…
Da, astfel, Biserica îl pomenește pe cel căzut și, decăzut dar, care, s-a ridicat și s-a salvat, răscumpărat și mântuit, prin regret sincer, adâncă părere de rău, fiind hotărât și determinat a pune început, nou și bun, vieții sale, asumându-și, la modul cel mai sincer, serios și responsabil, (toate) greselile și păcatele comise, realizând ca „a(m) greșit la cer și inaintea Ta”, adică înaintea Tatălui sau și, al nostru!…
Si, iată ca Dumnezeu – Tatăl cel bun, blând, mult milostiv, iertător și indelung răbdător îl primește și îl reaseaza în starea, ipostaza și condiția lui cea dintâi, cea originara, cea de fiu, nu de argat, cea în care l-a și ne-a creat, cea de fii ai Sai, fericiți, desăvârșiți, mântuiți și veșnici!…
De ce, dar, a făcut Dumnezeu toate acestea, venind, cu multa dragoste și (ne)răbdare, în întâmpinarea fiului Sau cel mic ?!…
Pentru ca dragostea Sa părintească iarta, uita și trece cu vederea toate fărădelegile noastre, mai ales atunci când fiul/fiii, recunosc, regreta și deplâng starea lor deplorabila în care au ajuns și, aceasta, numai din cauza lor!…
Si, atunci, în (tot) acest context, în deplina cunoștință de cauza și desăvârșită libertate, decizionala, noi – fiii cei rătăciți și rătăcitori, cei risipiți și risipitori, nu trebuie sa facem altceva decât sa ne asumam tot acest trecut al nostru și, pe cale de consecință, sa adoptam hotararea de a (ne) cere iertare, de a ne așeza, în genunchi, la Sfânta și sfintita/sfintitoarea rugaciune, cu alte cuvinte de a (ne) plânge și, deplânge, sincer, viata și purtarea noastră, precara și vrednica de mila, silă și dispreț, caci am ajuns sa „mâncăm din roscovele porcilor!”
Iar convertirea noastră, dincolo de (toate) comentariile, criticile, observațiile sau reproșurile unora dintre „fratii noștri mai mari”, va fi una sortita reușitei și succesului, fiindca vom fi reabilitati și invitați ori poftiți la masa și ospățul cel împărătesc sau regal, organizat în cinstea noastră, adică, la banchetul euharistic al Sfintei Liturghii, unde vom fi împodobiți „cu haina cea dintâi, cea de toată cinstea” iar, „vițelul cel gras”, sacrificat pentru noi toti, este Însuși Domnul si Mantuitorul nostru Iisus Hristos – „Mielul lui Dumnezeu Cel ce ridica (toate) păcatele lumii”, Care vine, se ofera/se daruieste, în stare de jertfa nesangeroasa, spre mâncare și bautură, „pentru noi și pentru a noastră mantuire”, pe care „dacă Îl vom manca și Îl vom bea nu vom mai flamanzi și nu vom mai inseta în veac!”
Prin urmare, haideți sa „gustam și sa vedem cât de Bun este Domnul”, Care se așează, pentru noi, drept garant și implinitor al iertării, reabilitării, sfințirii și mântuirii noastre, chiar dacă „fratele mai mare” care, nu înțelegea ca „toate ale Mele ale tale sunt, pururea”, nu vedea (nu vede) cu ochi buni toată aceasta întoarcere și bucurie/veselie, adevărată, sincera și necondiționată, a Tatălui pentru fiul care s-a întors, de la moarte la Viata, de la minciuna la Adevăr, de la pacat/patima la Virtute, de la robie la Libertate, de la întuneric și Lumina, adică la Dumnezeu – Tatăl, Creatorul, Stăpânul și Domnul, Cel ce este „Lumina lumii, Calea, Adevarul și Viata”, „Adevărul care ne (va) face liberi” și, „Lumina cea adevărată” pe care daca, noi, toți, o vom urma nu vom mai umbla și rătăci, niciodată, în întuneric!…
Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, Lumina cea neapusa, vesnica și neinserata, Care luminezi pe tot omul aflat în căutarea Ta, lumineaza-ne și pe noi cei care încă mai perenigram și orbecaim în „îndepărtate tari străine” , la mare distanta de Tine, aflându-ne încă, rătăcitori și risipitori, confuzi și dezorientați dar având dorința, foamea de si după Tine, bine știind ca, numai, Tu, Singur, ești și, deci, (ne) poți hrăni cu mâncarea cea adevărată și adapa cu Apa cea Vie, a Împărăției Tale celei Cerești și Veșnice! Amin!…


Crucea…

Motto: „Crucii tale ne închinăm Hristoase și Sfânta Invierea Ta o lăudăm și o slăvim!” (Tropar)
Ziua de 14 Septembrie a fiecarui an este dedicata si închinată Sfintei și de Viata Datatatoarei Cruci, lemnul de supliciu și ocară pe care s-a răstignit Mântuitorul lumii, transformând-o în obiect Sfant si sfintitor, tămăduitor și mântuitor!…
De aceea, ne închinăm în numele, cu semnul Sfintei Cruci, de aceea o purtam și o așezăm peste tot, de aceea ii acordam cinstea și venerarea cuvenite!…
Duhovniceste vorbind, fiecare dintre noi avem crucea noastra, mai mica sau mai mare, mai grea sau mai ușoară, pe care trebuie, suntem îndemnați, sa o purtam cu multa cinste și demnitate și sa ne-o asumam cu multa seriozitate, sinceritate și responsabilitate!…
Unii au crucea suferinței și a neputinței, alții sărăciei și umilinței, alții a fragilității, sensibilității și vulnerabilității, alții a despărțirii de cei dragi, a văduvei sau divorțului si, asa mai departe!…
Toți, pana la unul, trebuie sa înțelegem, sa tratam și abordam, corect și complet, sensul și rostul asumării crucii noastre in viata creștină și spirituala, veritabila și autentica!…
Altfel spus, sa înțelegem rolul ei duhovnicesc, preventiv si profilactic, educativ și pedagogic, al indreptatiti, întoarcerii și revenirii noastre la viata cea fireasca și normala, cea departe de păcat sau patima și aproape de Dumnezeu, fiind și rămânând, neintrerupt și neincetat, în comuniune cu El!…
Da, veți zice: ușor de zis dar greu de făcut, de realizat, de împlinit!…
Adevărat, dar nu imposibil, cata vreme ii cerem ajutorul Domnului nostru Iisus Hristos – Calea, Adevarul și Vista!…
Cu alte cuvinte, cu El, în și, prin El, toate le putem desăvârși, altminteri, „Fără Mine nu puteți face nimic!”…
Aceasta afirmație, concluzie și constatare trebuie sa fie, pentru noi, creștinii, principiu normativ de viata sau, în viata!…
Si, mai trebuie sa facem, sa adăugăm (încă) ceva: „sa ne purtam sarcinile unii altora ca, astfel, sa ajungem, invingatori/biruitori, cu toții, Care, toate le poate, celui ce crede (cu adevărat) în El!…
Căci, „Ce este cu neputință la oameni este cu putință la Dumnezeu!”…
Asadar, „Gustați și vedeți ca bun este Domnul!”…
Prin urmare, „Cel ce vrea sa vina după Mine, sa se lepede de sine, să-și ia crucea sa și, să-mi urmeze Mi-e!” Amin!…


De vrei să te mântuieşti cu postirea să călătoreşti!…

Curând vom intra în Sfântul şi Marele Post. De fapt, am (şi) intrat, deja, în perioada bisericească a Triodului!…
Subiectul postului ori tema postirii este des discutată, frecvent dezbătută şi temeinic analizată;
De ce?
Fiindcă postul face parte integrantă, indispensabilă, din viaţa spiritual – duhovnicească a oricărui creştin, veritabil şi autentic!…
În fond, chiar aşa, ce este postul, ce este postirea?
Postul este un mijloc spiritual, o treapă, o etapă, un urcuş duhovnicesc ce realizează un început dar trebuie să asigure o continuitate, o permanenţă, în viaţa noastră, zilnică, cotidiană!…
Practic, postul sau, mai ales, postirea, înseamnă: a ierta acolo unde te-ai mâniat, a iubi acolo unde ai urât, a ajuta acolo unde ai fost indiferent, a sprijini acolo unde ai fost insensibil, a asculta acolo unde ai fost surd şi arogant, a cerceta acolo unde ai fost ignorant, a te (po)căi acolo unde ai păcătuit, a-ţi cere iertare acolo unde ai greşit, a îmbărbăta acolo unde ai descurajat, a compătimi acolo unde ai criticat, a îngădui acolo unde ai judecat, a vindeca şi tămădui acolo unde ai asuprit, a mărturisi adevărul acolo unde ai propovăduit minciuna, a fi sincer acolo unde ai fost ipocrit, a încuraja acolo unde ai ridiculizat, a fi blând acolo unde ai fost aspru, a fi deschis acolo unde ai fost ironic, a face bine acolo unde ai făcut rău, a face milostenie acolo unde ai fost lacom şi zgârcit, a plânge cu cel ce plânge, a te ruga cu cel ce se roagă, a te bucura cu cel ce se bucură; într-un cuvânt: a-ţi (re)veni în propria şi autentica ta fire!…
Postul şi postirea trebuie, neaparat, musai, să schimbe, să transforme ceva, esenţial şi fundamental, în viaţa noastră, mai mult decât atât: să convertească firea, fiinţa şi persoana noastră cea (de)căzută, alterată de păcat şi afectată ori copleşită de patimi, transfigurând, deci, viaţa noastră pământească şi vremelnică, supusă, fragilităţii, vulnerabilităţii, eroziunii, slăbiciunii, corupţiei spirituale şi păcatului, într-una cerească şi veşnică, încă de aici şi de acum, lipsită de coroziune şi patimă, boală, suferinţă, neputinţă sau moarte!…
Postul (mai) înseamnă a face (foarte) mult bine şi a face (foarte) puţin rău, mai corect spus: deloc!…
Ca atare, postul sau postirea înseamnă să te rogi mai mult, să te aduni şi să te concentrezi mai mult şi să te risipeşti mult mai puţin; cu alte cuvinte, înseamnă introspecţie, reflecţie şi meditaţie, interiorizare mai multă şi, mai profundă şi, exteriorizare mult mai puţină ori mai sumară!…
Altfel spus, postul/postirea trebuie să ajute la adunarea minţii şi la risipirea păcatelor şi a patimilor, la consolidarea înfrânării şi la cultivarea virtuţii!…
Postul trebuie să înmulţească faptele milei trupeşti şi ale milei sufleteşti, să rodească îmbogăţirea şi înavuţirea în cele duhovniceşti, dumnezeieşti, eterne şi veşnice!…
Postul, aşadar, ne poate ajuta la a deveni: din răi – buni, din avari şi lacomi – milostivi, din aprigi răzbunători – sinceri iertători, din necinstiţi – corecţi şi oneşti, din mândri – smeriţi, din orgolioşi – modeşti, din nedrepţi – cinstiţi şi înţelegători, din egoişti – altruişti, din împietriţi – sensibili şi delicaţi, din neoameni – oameni; căci, altminteri: „omul poate fi sau deveni, mare, mic sau, de nimic”!…
Prin urmare, de vrei să te mântuieşti, cu postirea să călătoreşti, căci, atunci, nu ai să greşeşti şi, nici nu ai să păcătuieşti ori să pătimeşti!…
Dumnezeu să ne ajute, tuturor, în continuare, numai, în tot lucrul cel bun! Amin!…


Moartea…

Da, poate fi puțin straniu, dacă nu altfel, probabil puțin spus, sa scriu, înainte de moarte, pana nu am scris, încă, despre viata!…
Si, totusi, poate un argument ar fi acesta ca, acum, ne aflam în postul Adormirii Maicii Domnului!…
Si, da, cred ca poate fi o justificare!…
Si, altul, dacă mai este, care ar mai fi?!…
Acela ca, moartea, încă mai reușește sa ne pună, serios, pe gânduri, cel puțin pe mine!…
Fiecare participare la fiecare slujba a înmormântării și prohodirii, cel puțin, pentru mine, este o adevărată școală de, filozofie și, mai ales, de viata de, adevărată Viata!…
In alta ordine de idei, moartea poate fi, cel puțin, în opinia și viziunea mea, de mai multe feluri: moarte clinica sau cerebrala, moartea fizica sau trupeasca, moartea spirituala, sufletească sau duhovniceasca, moartea vesnica!…
Apropoo, și divorțul este o moarte și, încă, ce moarte!…
Dincolo, insa, de toate acestea noi, oamenii, mai cu seama noi, creștinii, trebuie sa conștientizăm faptul ca, în fond și la urma urmei, numai prin aceasta moarte, naturala, fireasca, dacă o putem numi astfel, putem ajunge la viata, cum spuneam, la autentica Viata!…
Atlfel spus, aceasta moarte, care este, de fapt, un prag, un paste adică, o trecere, ajungem „de la moarte la viata, de pe pământ la cer, acolo, unde nu este nici durere, nici intristare, nici suspin ci, viata fără de sfârșit” adică, nevulnerabila, nedegradabila, neperisabila ori eterna, netrecatoare sau nedeteriorabila!…
Cu o condiție, insa: sa știm cum sa traim viata de aici și de acum, ca să o meritam, cu prisosință, pe cea de atunci și, de acolo, din Imparatia cea Cereasca și Vesnica, a Preasfintei Treimi!…
Da, într-adevăr, este foarte trist și, extrem de dureros, când (ne) moare cineva, îndeosebi, cineva, drag și apropiat, fiindcă ne este greu sa înțelegem niște lucruri, niște realități, sa înțelegem, de fapt, Adevarul – Care ne (va) face liberi, cu atât mai mult cu cât este vorba de un sfârșit pământesc spontan și tragic, cu alte cuvinte, de o moarte napraznica, pe, nepusa masa, neașteptată și, evident, nedorita!…
Cața tristețe, cata durere, indignare și supărare, cât plâns, zbucium și regret!…
Si, totusi, dincolo de toate, moartea, acest moment și eveniment, odată și odată, iminent și ptevizibil, care, deci, ar trebui sa ne pună pe noi, pe toți, pe gânduri, aduce și produce, pe lângă multe altele, ceva, cu totul, deosebit și special: realizam faptul, foarte adevărat ca, în fata ei și, practic, în fata lui Dumnezeu, toți suntem egali, ca nu avem nimic, nici de pierdut dar nici de câștigat, în aceasta lume, pe fata acestui pământ, decât: multumirea spirituala și împăcarea sufletească ca nu am facut umbra pământului, chiar degeaba și, încă ceva, practic, cel mai important și mai esențial: mantuirea, desăvârșirea și invesnicirea noastra cu Dumnezeu, in Imparatia Tatalui și al Fiului și al Duhului Sfant!…
Restul: doar umbra, iluzie, deziluzie, amăgire, dezamăgire și, vis care, trece ca fumul și, se topește ca ceara la fata focului!…
„Hristos a înviat din morți, cu moartea pe moarte călcând și, celor din morminte viata daruindu-le! Amin!…”


Nu va temeți!…

Da, astfel, ne îndeamnă Mantuitorul nostru, zicand: „Nu va temeți, Eu am biruit lumea!”
Iar dacă El a biruit-o, noi, fiii, ucenicii și urmașii Sai, avem nădejdea și încredințarea ca o vom învinge și noi, pe ea, pe, lumea bolii, a suferinței, a neputinței, a vulnerabilității, a slăbiciunii, a ispitei, încercării, a păcatului, a patimii și, în cele din urma, a morții!…
Dar, pentru acest lucru trebuie, neapărat, sa ne ținem de El, sa ne raportam Lui, sa ne rugam Lui, sa împlinim voința Lui, sa ne asumam și însușim învățătura Sa căci, numai El, ne poate izbăvi și apară de toate cursele, ispitele, obstacolele, răutățile și bolile acestui veac!…
Suntem, în aceste momente, foarte tulburati, speriați, înfricoșati, deprimați și disperați, din cauza celor ce se întâmplă sau, ar putea sa ni se întâmple, în continuare!…
Suntem invadați, asediati și bulversați de știrile, informațiile și comentariile ce reflecta starea de fapt a pandemiei corona virus (covid 19) situație care se schimba de la o ora la alta!…
Drept urmare, suntem îndemnați sa fim prudenți, precauți și, profilactici și, pe buna dreptate!…
Da, este foarte bine, asa trebuie sa facem!…
Dar, dincolo de toate acestea, de toate aceste ordine, dispoziții, restricții și masuri, altminteri, justificabile, haideți sa ne punem, cu toții, în genunchi, la rugăciune, haideți sa abordam tot acest fenomen ca pe o clipa, providentiala, veritabila și autentica, ce poate produce ori genera trezirea noastra, schimbarea noastra, întoarcerea nostra, pocainta și convertirea noastră, revenirea noastra, din nori, cu picioarele pe pământ!…
Între altele, suntem acum, in ipostaza în care trebuie sa realizam faptul ca acest flagel, deja, generează și, va genera, tot mai mari, mai acute și mai nefaste consecințe, sub toate aspectele, în toate planurile, în plan uman, economic și social, de aceea, noi suntem poftiți acum, la multă luciditate, la sincer realism și, la adevărată, resetare, restartare și, recalibrare!…
Asadar, conștientizând, faptul ca, de aici încolo, ori, după diminuarea sau stoparea acestui cumplit virus, lumea, oamenii, societatea, adică noi toți, nu vor mai fi, nu vom mai fi sau arata la fel, prin urmare, haideți sa (re)devenim ceea ce trebuia sa fim, deja: oameni, sinceri, corecți, onești, milostivi, nefatarnici, neipocriți, chibzuiți, cinstiți, drepți, serioși și adevărați!…
Sa fim, noi insine, ținându-ne de poala Domnului, a Celui Care ne-a liniștit, încurajat și aparat, atunci când ne-a adresat și, ne, adresează, neîncetat și neintrerupt cuvântul și indemnul hristic, mântuitor și salvator, de, a nu ne teme, de nimeni și de nimic, căci, „Eu, pururea sunt cu voi, pana la sfârșitul veacurilor!” Amin!…
Si, încă ceva: dincolo de toata izolarea și distanțarea impuse și auto impuse, sa ne aflam, în solidaritate și fratietate cu, cei care, sunt permanent singuri, nu doar acum, cu bătrânii și bolnavii, care sunt atât de expuși acum, și, sa credem, cu tărie și convingere ca Biserica, Sfânta Liturghie alături de celalte slujbe, taine și ierurgii bisericesti, postul și rugăciunea, toate aceste instrumente și mijloace, sfintitoare, vindecătoare, tămăduitoare, și, îndeosebi, mântuitoare, își au (re)sursa și izvorul în Iisus Hristos – Domnul si Stăpânul a toată faptura, Cel ce este, ieri, azi și, în veci, Același, adică, Doctorul trupurilor și sufletelor noastre și care (ne) aduce alinare, noua și tuturor bolilor, suferințelor și neputintele noastre, trupești, sufletești și, duhovnicești!…
Dumnezeu sa ne ajute!…
Dumnezeu sa ne apere!…
Dumnezeu sa ne ocrotească!…
Dumnezeu sa ne poarte, tuturor, de grija, acum și, pururea și, în vecii vecilor! Amin!…


Vremuri de incercare și de tulburare…

Întotdeauna au fost vremuri grele și dificile, pline de obstacole și piedici, deosebirea, diferența, insa, fata de cele de acum, o face faptul ca, oamenii erau altfel!…
Nu, ca nu ar fi fost și atunci oameni dezorientați, confuzi ori copleșiți, insa erau, totusi, mult mai mulți cei, mult mai cerebrali și mai sănătoși, în gândire, faptuire și vorbire!…
In sfârșit!…
Revenind, ziceam ca trăim vremuri, clipe și momente pline de incercare, tensiune, presiune și tulburare dacă nu, chiar pline de sminteala!…
Si asta, în toate domeniile, pe toate planurile, în toate structurile și straturile sociale!…
Ei si, în acest context, ce este de făcut?
In opinia și (în) viziunea mea, cred ca în primul rand ar trebui sa ne întoarcem, cu adevărat, fata către Dumnezeu ca, în fond, la El ne este toată salvarea, scăparea, izbăvirea, apărarea și, practic, mantuirea!…
Apoi, fiecare dintre noi, acolo unde suntem puși și așezați, sa ne facem treaba, sa ne implinim atribuțiile, obligațiile adică, toată datoria!…
Apoi, sa avem relații, drepte, cinstite, corecte și oneste cu toată lumea, fără falsitati, malitiozitati, perfidie ori pretiozitati!…
Apoi, sa ne recunoaștem limitele, posibilitățile, calitățile și capacitățile și, sa nu ne erijam in mai mult decat suntem ori putem sa facem, sa ducem, sa gestionam ori sa realizam!…
Altfel spus, sa nu ne amestecam acolo unde nu este treaba noastră!…
Cam greu cu asta ca, de, noi avem pretenția ca, le știm și putem pe toate!…
Mare inselare, mare amăgire care va duce, sigur, la aspra dezamăgire!…
Apoi, bine ar fi dacă nu am (mai) marginaliza, trata de sus, cu dispreț, izola sau nedreptăți pe nimeni, pe, absolut, nimeni, căci greu păcat și cumplita patima este fărădelegea și nedreptatea, oricare ar fi ea sau ele!…
Mare lucru dar și mare plata ca, de, după fapta și rasplata!…
Cred ca știm cu toții ca, unele dintre cele mai grele sentimente și apăsătoare stări sunt cele ale: mahnirii, dezamăgirii, inutilității, izolării, disperării și, nu în ultimul rand, al deznadejdii!…
Ar mai fi ceva: sa cinstim, sa respectam, sa apreciem, chiar sa admiram și, sa pretuim munca fiecăruia, contribuția și implicarea fiecăruia, gestul, locul, rolul, rostul și efortul fiecăruia, activitatea și importanta fiecăruia!…
Iarăși, tare greu insa, totusi, nu imposibil, mai ales într-o vreme a concurentei acerbe și competiției feroce, a carierismului și a cultului propriei imagini și a cultivării propriei personalități!…
Si, încă ceva, haideti sa ieșim, cu toții, din ipocrizie, fățărnicie, vanitate, mandrie, mediocritate, impostura, orgoliu și, nu în ultimul rand, superficialitate!…
Si, ar mai fi ceva: haideti sa ne punem, cu toții, pe rugaciune, post și fapte bune, pe acțiuni concrete și activități solidare nu solitare, altruiste nu egoiste!…
Ei, conform, umilei mele păreri sau opinii, consider ca, după împlinirea, sincera, serioasa, asumata și responsabila, a acestora și a, încă multora asemănătoare, vom putea spune ca, vedem luminița de la capătul tunelului, bine știind ca Lumina lumii care luminează, în întuneric și, tuturor, este (numai) Iisus Hristos, ca adică, am văzut limanul și biruinta!…
In alta ordine de idei eu, personal, pledez pentru discernământ, dreapta socoteala, echilibru, luciditate, prudenta și precauție ca, altminteri, sa nu uitam ca, este, sus, Unul Dumnezeu!…
Aaaa, și, poate ca, ar mai fi ceva: în loc sa ne (tot) plangem haideti sa ne cercetam, în detaliu și cu amănuntul chiar, în loc sa ne lamentam și sa ne resemnam haideti sa ne mobilizam, în loc sa ne blocam, împiedicăm ori poticnim haideti sa ne organizam, în loc sa ne judecam mai bine haideti sa ne ajutam, reciproc, în loc sa ne prefacem haideti sa recunoaștem, sa ne (po)caim, în loc sa ne bârfim mai bine sa ne revenim, în loc sa ne răzbunam mai bine sa ne iertam, în loc sa ne înjuram mai bine sa ne binecuvântam, în loc sa ne calomniem mai bine sa ne lăudăm, în loc sa comentam mai bine sa (re)actionam și, tot asa, multe altele, mai departe!…
Cu alte cuvinte, deci, sa înțelegem ca, vremurile (mai) sunt și după noi, după mintea, inima, cugetul și sufletul nostru, al fiecăruia dintre noi!…
Va să zică, dacă le dorim a fi altfel, întâi de toate, sa fim noi, altfel!…
Doamne Dumnezeule – Stăpânul Cerului și al Pământului dar și al tuturor vremurilor, ajuta-ne noua sa ne întoarcem la vremea, purtarea, viețuirea și trăirea cea dintâi, cea bineplacute, Ție și noua! Amin!…


Vederea…

Unul dintre cele mai insemnate daruri pe care ni l-a oferit Creatorul este lumina ochilor nostri – vederea!…
Duminica a 6 a dupa Sfintele Pasti ne relateaza intreaga scena a vindecarii orbului din nastere!…
Mare lucru sa vezi, sa ai parte, atat de lumina/vederea trupeasca cat si de cea sufleteasca, spirituala, rationala, morala si duhovniceasca caci, multi, sarmanii „ochi au si nu vad!…”
In acest context, raspunsul hristic dat fariseilor care erau cu El si care l-au intrebat: „Oare si noi suntem orbi?” este extrem de elocvent: fiindca „Iisus le-a zis lor: daca ati fi orbi n-ati avea pacat. Dar, acum ziceti, noi vedm. De aceea pacatul ramane asupra voastra!” (Ioan 9, 40-41).
Doamne miluieste!…
Sa nu fie!…
Cat de graitoare si, pline de avertisment, sunt aceste cuvinte ale Domnului care, suna ca o sentinta!…
Caci da, ignoranta, nepriceperea, nestiinta, superficialitatea, dezinformarea, manipularea si orbirea, de toate felurile, este, se afla, din pacate, peste tot, oriunde si oricand!…
Exceptand pe cei care sunt nevazatori, orbi, sau nepriceputi ori nestiutori, fara voia lor, noi, restul, ce facem, cum stam, cum ne aflam, in acest sens?!…
Sau, mai bine zis, de ce stam, de ce nu luam masuri si atitudine, de ce ne complacem in tot felul de urmari, productii sau consecinte ale orbirii, indeosebi, intelectuale, culturale, sociale, sufletesti, morale, spirituale sau duhovnicesti?!…
Ce sau, pe cine, mai asteptam?!…
Omul, sarmanul, care se compromite intr-o atare situatie, este lipsit de orice vlaga, energie, putere, capacitate, echilibru, intelepciune sau discernamant, este, dragul de el, privat de unul dintre cele mai insemnate, mari, frumoase si binecuvantate daruri dumnezeiesti: VEDEREA!…
De ce?…
Si, fiindca, orbirea (con)duce la boala, slabiciune si neputinta, de orice natura ar fi ea, la intuneric, pacat, viciu, patima si, in cele din urma, la moarte, sufleteasca, duhovniceasca si, chiar, vesnica!…
Doamne fereste!…
Drept urmare, suntem chemati, cu totii, la desteptare, desmortire, la (re)dobandirea Luminii si a Vederii!…
Deoarece, Dumnezeu este Lumina lumii, este Lumina cea Adevarata, care lumineaza pe tot omul ce fuge de sau, din ori, de la intuneric, este Viata, Intelepciunea si Cunoasterea, noastra, a tuturor!…
Asadar, altfel spus, vai de cel care umbla in intuneric si in umbra mortii, care persista in orbirea sufleteasca, sau, de orice fel, cu propria lui voie si dorinta!…
De aceea, se cuvine a ne ajuta, unii pe altii, intr-u dobandirea si castigarea vederii si luminii celei ce, a stat ascunsa sub obroc ori a fost pierduta, aiurea caci, noi, pretindem ca vedem si, atunci cand, de fapt, ne inselam, ne amagim ca vedem dar, concret si practic, nu vedem sau, percem, ceva, insa doar, in umbra, in besna si in ceata!…
Va sa zica, mare atentie, sa nu ne amagim, sa nu ne inselam caci, orice amagire (va) duce la dezamagire!…
Prin urmare, se cuvine sa spunem si, mai ales, sa facem exact ca, Mantuitorul: „Trebuie sa fac, pana este ziua, lucrarile Celui ce M-a trimis pe Mine, ca vine noaptea, cand nimeni nu mai poate sa lucreze!” (Ioan 9, 4).
Cu alte cuvinte, in fond si la urma urmei, nu, numai ca, trebuie sa ne trezim, sa ne revenim ci, mai mult decat atat, sa facem acest lucru, la timp, pana nu este tardiv ori, prea tarziu!…
Si, inca ceva: dupa vederea si intalnirea cu Hristos, sa marturisim si noi, precum odinioara, orbul din nastere, cred Doamne si, sa ne inchinam Lui, ca unui Biruitor al mortii, Domn al Luminii, Stapan al Vietii si, Mare Imparat a toata lumea! Amin!…


Dregatorul bogat – pazirea poruncilor…

„Invatatorule bun, ce sa fac ca sa mostenesc viata cea vesnica?…” (Luc. 18, 18)
Da, aceasta intrebare existentiala, i-a fost adresata Mantuitorului de catre dregatorul bogat, (de) astazi, in duminica a 30 a dupa Rusalii!…
O intrebare, cu adevarat existentiala si plina de miez, continut si substanta!…
Caci, el tanarul/dregatorul bogat, stiutor/implinitor al poruncilor „inca din frageda pruncie” cauta si se cauta, obsrva si constata ca, in pofida faptului ca avea tot ce-i trebuie si inca pe deasupra, totusi, „inca una ii mai lipseste”: detasarea de toate cele pamantesti, lumesti si vremelnice si alipirea, integral nu partial, de Dumnezeu – Stapanul a toate, Lumina cea neapusa/neinserata si Izvorul vietii celei vesnice!…
Da, protagonistul Evangheliei de astazi era constient de valoarea/importanta vietii, a vietii celei vesnice care, insa, nu poate fi dobandita oricum ci, numai prin desprinderea noastra de toata stricaciunea lumii acesteia si de toata perisabilitatea acestui veac, trecator si efemer!…
Prin urmare, noi, trebuie sa ne punem intrebari, serioase, profunde, existentiale, cautand raspunsurile acolo unde trebuie; raspunsul Cel Adevarat, Mantuitor si Vesnic fiind (numai) Domnul nostru Iisus Hristos – Calea, Adevarul si Viata!…
Asadar, tare bine, folositor si sanatos ar fi daca noi am pretui viata, atat cea pamanteasca cat, mai ales, cea cereasca, netrecatoare si vesnica!…
Altfel spus, cata vreme vom sti sa-l pretuim, pe Dumnezeu si pe om, vom ajunge sa cinstim (si) Viata si, Lumina, care ne va scoate si izbavi, din moartea si (din) intunericul „cel mai dinafara, acolo unde este plangerea si scrasnirea dintilor!”…
Da, vom spune ca este greu, ca este dificil sa pretuim si sa castigam, cu adevarat, Viata cea autentica si vesnica dar, sa retinem faptul ca, nu este imposibil fiindca „ce este cu neputinta la oameni este cu putinta la Dumnezeu!…” (Luc. 18, 24).
Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu – Bunule milostiv, si adevarat, ajuta-mi mie, nevrednicului si pacatosului, sa te intalnesc, sa te (re)cunosc si sa te urmez, ajungand, astfel, impreuna cu Tine, in Viata cea Vesnica a Imparatiei Preasfintei Treimi, a Tatalui si Fiului si Duhului Sfant! Amin!…


Invierea…

Sunt multe clipe, momente și evenimente însemnate în istoria lumii, in istoria umanității insa, cel mai important, de departe, este cel al Invierii Domnului nostru Iisus Hristos!…
Asadar, Invierea Lui este, cu adevărat, cel mai deosebit eveniment în istoria Creștinismului fiindcă este, între multe altele, sursa și resursa Invierii noastre, a întâlnirii noastre, cu Dumnezeu, cu semenii noștri și cu noi înșine, este praznicul aducător și generator de multa bucurie și (de) sincera fericire!…
Altfel spus, Invierea Domnului provoacă Invierea omului, Invierea Mântuitorului aduce, în lume, invierea lumii, Invierea noastra, a oamenilor, invierea sufletelor, cugetelor, inimilor, minților și a trupurilor noastre!…
Invierea lui Hristos este dătătoare sau nascatoare a Invierii noastre trupești, sufletești, spirituale și duhovnicesti, vremelnice dar, mai ales, veșnice!…
Invierea Mântuitorului izvorăște invierea și izbăvirea noastra din păcat, viciu, patima și boala, din amorțire și din nesimțire, din lene și trandavie, din intristare și suspinare, din egoism si frustrare, din marginalizare și izolare, din comoditate, orgoliu și slava deșartă, din amăgire și dezamăgire si, din multe alte stări, ipostaze, împrejurări și situații total nefavorabile, defavorabile și absolut distructive în viata omului, în sine sau în special și în cea a umanității întregi, în general!…
De aceea, așteptăm, cu atâta bucurie, nerăbdare, nădejde, credinta si speranta, evenimentul și sărbătoarea Invierii Hristice fiindcă, odată cu Invierea Fiului lui Dumnezeu, inviaza totul, în noi și în preajma ori, în jurul nostru, inclusiv natura înconjurătoare, pe lângă natura umana, cea copleșită de multe griji, afectata de multe gânduri, invadata de multe neputinte, acaparata de nenumărate slabiciuni, posedata de multe păcate și asediata de multe patimi!…
In viata noastra avem ocazii, prilejuri și sanse minunate, extraordinare și, chiar, excepționale, în care ne întâlnim cu Invierea, atunci când ieșim ori scăpăm dintr-o boala cumplita, dintr-un accident grav, dintr-o încercare sensibila, dintr-o situație fragila, vulnerabila ori delicata, când, practic, ne aflam în fata unei descoperiri speciale și revelații deosebite!…
Asa cum moartea, ca fenomen real, poate fi de natura fizica, psihica, morala și spirituala, vremelnica dar, din păcate, și vesnica, tot astfel și Invierea, ca fenomen unic, real, adevărat și incontestabil dacă nu, chiar și inconfundabil, este, poate fi de natura fizica, psihica, trupeasca, sufletească, morala, spirituala sau duhovniceasca!…
Cu alte cuvinte, Domnul nostru cel răstignit dar, mai ales, Înviat, ne daruieste multe ocazii și ne oferă diverse prilejuri, toate binecuvantate, de întoarcere și revenire la viata, la, adevărată Viata, cea vesnica, veritabila și autentica!…
In fond și, la urma urmei, Invierea nu este altceva decât trecerea noastra de la moarte la Viata, de pe pământ la Cer!…
Prin urmare, Dumnezeu sa ne ajute ca Invierea Lui sa fie și Invierea noastra, Invierea Domnului, a Fiului Omului sa fie (și) Invierea omului, ca Invierea Mântuitorului sa fie și invierea neamului și al poporului, totdeauna, acum și pururea și, în vecii vecilor! Amin!…
Hristos a Inviat!


Credinta…

In fiecare an, in Duminica Tomii, a doua dupa Sfintele Pasti, vorbim despre credinta sau necredinta, despre dilema sau indoiala, despre cercetare, demonstrare, iscodire sau curiozitate!…
Iar concluzia noastra este clara, simpla si absolut certa: Toma a avut credinta nu necredinta, el a vrut doar sa se (si) incredinteze de realitatea existentei, a prezentei, mai bine spus, a Invierii Domnului, Invatatorului, Mantuitorului si Dumnezeului sau si al nostru!…
Altfel spus, problema credintei, a lipsei ori insuficientei acesteia, este la noi nu la el caci, astazi, empirici, secularizati, indoielnici si neincrezatori cum suntem ajungem la a ne lipsi total de credinta, de adevarata credinta!…
Asadar, insuficienta noastra rationala, lipsa de implicare a noastra, din perspectiva apologetica, marturisitoare si misionara, ar trebui sa fie un veritabil semnal de alarma si, deci, sa ne trezeasca din toata aceasta lentoare axiologica, amorteala spirituala, dezorientarea duhovniceasca si ameteala morala!…
Nu mai vorbim de lasitatea noastra caracteriala, de lipsa noastra de ravna, palpabila, daca vreti, insa corecta, concreta si completa, spre a (ne) acoperi putina noastra credinta cu fapte, adevarate, nu false nici fatarnice sau ipocrite!…
Da, astazi am avea mare nevoie de „Toma” de zelul sau apostolic si de motivatia ori determinarea sa plina de sinceritate, devotament si jertfa, de luciditatea, discernamantul, seriozitatea, perseverenta si tenacitatea lui, in cele ale credintei, de loialitatea si fidelitatea lui curata/reala fata de „Domnul meu si Dumnezeul meu!”…
Hristos a Inviat!



Nu am om!…

Anual, în duminica a 4 a după Sfintele Paști, se citește, la momentul potrivit din cadrul Sfintei Liturghii, pericopa evanghelica de la Sf. Ap. și Ev. Ioan, cap. 5, vers.1 – 15, în care (ne) este relatatata ori prezentata minunea vindecării slabanogului de la scaldatoarea ierusalimiteana Vitezda, de către Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Căruia, ca și în alte împrejurări, i s-a făcut mila de paraliticul care, de 38 de ani încerca să ajungă primul după „tulburarea apei de către un înger, trimis, al Domnului, pentru a se face sănătos” insa el nu reușea acest lucru deoarece un alt bolnav i-o lua înainte!…
De ce?!
Fiindcă, el nu avea om care sa îl ajute, care sa îl ducă, sa îl arunce în scaldatoare!…
Da, era singur, nu avea pe nimeni lângă el, cu el, care sa îl insoteasca, sa îl asiste!…
Era, care va sa zică, un om singur, izolat, marginalizat, social, comunional și comunitar, în pofida faptului ca, era, ca trăia, de fapt, nu în pustie ci, în obște, fiindcă acolo, în preajma lui, era mulțime de oameni, bolnavi și sănătoși, deopotriva!…
Da, însă, iată ca, rasplata rabdarii și așteptării sale indelungate a fost realizata si împlinită de către Însuși Domnul Care, l-a cercetat și, îndeosebi, l-a vindecat ori tămăduit!…
Prin urmare, da, de cercetarea oamenilor ne putem lipsi, chiar ne vom lipsi, la un moment dat, trăind sentimentul unei adânci sau profunde părăsiri și abandonari!…
Ca, asa suntem noi, oamenii, părăsim și, suntem părăsiți, abandonam și, suntem abandonați, din păcate!…
Important insa, este ca, Dumnezeu sa nu ne paraseasca, sa nu ne abandoneze ci, mai mult decât atât, sa beneficiem, din plin, de cercetarea, tămăduirea și vindecarea Lui, oriunde, oricând și, de orice boala, suferinta, slăbiciune ori neputință, sufletească ori trupeasca!…
Da, de multe ori, nu avem om, dar, neîncetat și, neintrerupt, să-l avem pe Dumnezeu, in noi, lângă noi, de partea și, (de)asupra noastră!…
Si, atunci vom avea tot, absolut tot, pe Tatal, Domnul si Stăpânul, Mântuitorul, Doctorul și Salvatorul nostru, din orice paralizie ori încercare, deznadejde ori supărare!…
Da, în schimb, fara El, nu avem nimic chiar dacă avem, chiar dacă este toată lumea, toată mulțimea de oameni lângă noi, după cum se poate vedea atât de clar, de limpede (și) din acest fragment biblic, scripturistic sau evanghelic!…
Altfel spus, „dacă, Dumnezeu este cu mine, de cine și, de ce, ma voi teme?!”
De nimeni și de nimic!…
Altminteri, „blestemat este acela care își va pune nădejdea sa în om!”
Nu, doar în, Fiul Omului!…
Atât, nimic mai mult, nimic altceva!…
Ca, pe, om tocmai atunci nu îl ai când ar trebui sa îl ai, cel mai mult, cel mai adevărat!…
Degeaba îl (mai) ai înainte sau după, dacă nu este cu tine și, lângă tine, atunci când, realmente, ai atâta nevoie de el!…
Omul din Sfânta Evanghelie a așteptat, în acest sens, 38 de ani, adică, o viata de om!…
Si, in toată, intristarea și disperarea lui, iată, a venit, la el chiar, Nădejdea și, l-a mângâiat cu Harul Sau cel Tămăduitor și, de Viata Dătător ori, Făcător!…
Cu alte cuvinte, în toată solitaritatea lui, omul vindecat s-a bucurat de solidaritatea Hristica și (de) binecuvantarea divina!…
A tanjit după un gest și, in schimb, a dobândit totul, nu de la om ci, de la Cel Care este Totul în toate și, peste toate!…
Asadar, dincolo de Vitezda Cristelnitei Botezului Creștin de care ne-am bucurat cu toții, ma rog lui Dumnezeu sa avem parte în Taina Sfantului Maslu și, nu numai, (și) de vindecarea noastra trupeasca și de tămăduirea noastra spiritual-duhovniceasca, pentru a rămâne, apoi, permanent cu Domnul, lângă care nici nu mai am nevoie, nici nu ma mai interesează, nici nu mai am cum (re)simți faptul, trist și dureros ca, nu am om!…
Hristos a Inviat!
Cu moartea pe moarte călcând și, celor, din morminte (și fără de om) Viata daruindu-le! Amin!…


Veritabila evocare și autentica pomenire…

In fiecare an, la Moșii de Iarna, de Toamna și Moșii de Vara, în Sâmbăta Sfantului Teodor Tiron, a Floriilor sau a Rusaliilor, dreptslavitorii (dreptmaritorii) creștini își evoca și pomenesc, în rugăciuni, liturghii, panahide și parastase, strămoșii, moșii, parintii și înaintașii lor, în duh de sfânta recunostinta și onesta consideratie ori admiratie, fiindcă noi, rămânem, ne aflam în deplina comuniune și desăvârșită legatura cu toți ai noștri din neam, răposati și adormiți, care, pur și simplu, au mare nevoie de mijlocirea, pomenirea, invocarea și rugăciunea Bisericii!…
Mai sunt și dintre aceia care apreciază ca tot acest gest comunional nu este altceva decât un simplu produs al tradiției și al pietismului crestin sau religios ori, dați-mi voie sa (va) mărturisesc ca nu este doar atât ci, ca pomenirea repausatilor noștri face parte din randuiala și slujirea, sacramentala, cultica și liturgica, a Bisericii și ca, toate aceste rugăciuni și soroace de pomenire,
au un rol spiritual-duhovnicesc incontestabil, au o valoare morala speciala, fiindcă suntem îndemnați sa ne rugam unii pentru altii, trebuie sa ne purtam sarcinile, unii altora!…
Tot acest demers uman, omagial-comemorativ mai are și rostul de a-i ajuta pe copiii, nepoții și strănepoții lor și ai nostri, sa realizeze, sa conștientizeze relația și legatura lor cu bunicii și străbunicii lor, cine au fost ei, ce rol, importanta și (ce) rost au avut ei, atunci când au fost și trăit, în aceasta viata și lume, pe acest pământ!…
Adică, altfel spus, tot acest demers cultural și memorial contribuie și ajuta la reîmprospătarea, inviorarea și cultivarea memoriei, a memoriei sociale, istorice și colective, aducandu-ne, astfel, aminte, de mai marii și înaintașii noștri!…
Cu alte cuvinte, haideți sa nu ii uitam, pe ei, pe nici unul dintre ei!…
Căci, da, în alta ordine de idei, in lumea, civilizatia si mentalitatea, postmoderna, contemporana, functioneaza, intr-un mod foarte eficient, teoria sistemului potrivit careia orice piesa defecta, ineficienta ori lipsita de randament, trebuie, rapid si urgent inlocuita!…
Iar noi, oamenii, de cele mai multe ori, din pacate, operam/procedam, la fel, cu oamenii, colegii, vecinii, amicii, parintii, fratii si semenii nostri, in momentul in care au obosit, au „ruginit”, au iesit din uz sau la pensie ori din activitatea profesionala, curenta, zilnica sau cotidiana!…
Da, (re)actionam, intr-un mod lipsit de orice mila, pretuire, apreciere sau recunostinta, scuipandu-i ca pe o masea stricata!…
Nu vedeti cati oameni, sarmanii, sunt măcinați, aici, în aceasta viata și viețuire, de sentimentul inutilitatii, in conditiile in care, bunaoara, ne plangem de lipsa fortei de munca, calificata si necalificata, iar multi dintre semenii nostri, pregatiti si instruiti, zac, undeva, uitati de lume, ca vai de lume!…
In acest context, altfel spus, proverbul potrivit caruia „cine nu are un bătrân, un (stra)mos, un predecesor, un înaintaș, sa-si cumpere” observ și constat, cu durere și amărăciune ca si-a pierdut, demult, valoarea, semnificația si importanta!…
Ce-i si mai grav ca, in acelasi mod, ii uitam (si) pe eroii, invatatorii, slujitorii si indrumatorii nostri sau, ne (re)amintim de ei doar atunci cand nu mai sunt printre noi si le (re)simtim, acut, lipsa si prezenta, sau, cine știe, poate nici măcar atunci!…
In alt context, iată, suntem, deja, acum în cel de-al cincilea an, postcentenar!…
Unde sunt, bunăoară, in mintea, inima si sufletul nostru, toti acesti mari si vrednici realizatori ai evenimentului petrecut in urma cu un veac?!…
Sunt ei oare unde trebuie sa fie ori ba?!…
Dumnezeu sa ii ierte pe toți și sa ii odihnească!…
Vesnica sa le fie amintirea și pomenirea!…


Sa nu-i uitam!…

In lumea, civilizatia si mentalitatea, postmoderna, contemporana, functioneaza, intr-un mod foarte eficient, teoria sistemului potrivit careia orice piesa defecta, ineficienta ori lipsita de randament, trebuie, rapid si urgent inlocuita!…
Iar noi, oamenii, de cele mai multe ori, din pacate, operam/procedam, la fel, cu oamenii, colegii, vecinii, amicii, parintii, fratii si semenii nostri, in momentul in care au obosit, au „ruginit”, au iesit din uz sau la pensie ori din activitatea profesionala, curenta, zilnica sau cotidiana!…
Da, (re)actionam, intr-un mod lipsit de orice mila, pretuire, apreciere sau recunostinta, scuipandu-i ca pe o masea stricata!…
Nu vedeti cati oameni, sarmanii, sunt macinati de sentimentul inutilitatii, in conditiile in care, bunaoara, ne plangem de lipsa fortei de munca, calificata si necalificata, iar multi dintre semenii nostri, pregatiti si instruiti, zac, undeva, uitati de lume, ca vai de lume!…
In acest context, altfel spus, proverbul potrivit caruia „cine nu are un batran sa-si cumpere” si-a pierdut, demult, valoarea si importanta!…
Ce-i si mai grav ca, in acelasi mod, ii uitam (si) pe eroii, invatatorii, slujitorii si indrumatorii nostri sau, ne (re)amintim de ei doar atunci cand nu mai sunt printre noi si le (re)simtim, acut, lipsa si prezenta!…
Suntem, acum, in al treilea an după anul centenar!…
Unde sunt, in mintea, inima si sufletul nostru, toti acesti mari si vrednici realizatori ai evenimentului petrecut in urma cu un veac?!…
Sunt ei unde trebuie sa fie ori ba?!…


Ipocrizia…

Toate pacatele le-a amendat/sanctionat Hristos insa o aversiune mai ferma/mai categorica a avut, in mod special, fata de ipocrizie, mustrandu-i, fara tagada, pe farisei, spunand ca sunt „fatarnici, pui de naparci, plini de viclenie!”
Si da, pe masura ce-mi trece timpul si viata, incep sa-L inteleg si sa-L „aprob” tot mai mult pe Domnul (si) din acest punct de vedere!
De ce? Fiindca acest soi de oameni sunt foarte periculosi si premejdiosi, deoarece sunt cu minciuna, falsitatea si dedublarea la purtator, caci una gandesc alta zic si alta fac, lucrand(u-te) cand, unde si cum nici nu te gandeai/asteptai vreodata!
De aceea, dincolo de bunatatea ori naivitatea noastra, trebuie sa fim, cu adevarat, foarte vigilenti, prudenti si precauti, pentru a nu cadea in vreo cursa/capcana ori ispita de acest fel, ele fiind, in tot locul si in tot ceasul caci, de „diplomati” si „binevoitori” avem parte, la tot pasul, mai ales in lumea noastra contemporana, cand te poate trada/prada chiar „live” si „online”!
Atentie, asadar, le ce spune, dar, indeosebi, la ce face omul de langa tine caci, „prin faptele lor ii veti cunoaste pe ei!”
Nu uitati ca, potrivit Parintelui Teofil Paraian „vorba convinge dar fapta invinge”, si in bine si in rau!
Mare grija, deci, la anturajele, mediile si „prieteniile” in care ne miscam, fiindca „prieteniile rele strica obiceiurile bune”!
Fereste-ma Doamne, de ipocriti si de fatarnici ca, de ceilalti, voi incerca/voi reusi sa ma feresc (si) singur!


Cine arunca primul cu piatra?!…

Da, care oare, dintre noi, oamenii, este vrednic sa dea primul cu piatra ori sa arate cu degetul, in conditiile in care, Hristos a spus ca, cel fara de pata sa dea primul si, urmarea, toti acuzatorii, lasand pietrele jos, au plecat?!…
Insa noi, indrazneti fiind, improscam cu acuze, peste tot, caci, parsivi, lasi, trdatori si delatori suntem si (ne) intalnim la tot pasul!…
Suntem multi aceia care, precum papagalul de serviciu, ne grabim sa ne transformam in instante morale, avand pretentia ca „referinta”, „observatia” sau „informarea” noastra va restabili si indrepta toate lucrurile de pe fata pamantului!…
Si, uite asa, din cauza acestor fapte si actiuni, pline de zel, entuziam si elan, justitiar si salvator, vor ajunge altii, pe drept sau pe nedrept, pe/la margine, la periferie, caci vor fi izolati, sanctionati si amendati, fie in comunitate, fie la locul de munca fie, in orice alt loc, mediu sau adunare sociala!…
Si, apoi, probabil, distinsii „turnatori” cu manecile suflecate, plini de biruinta revolutionara, isi vor astepta, incantati de isprava lor, binemeritata (ras)plata!…
Si, ne mai miram de ce pleaca atatia oameni din tara, de ce promovam pe cine mai putem daca mai avem pe cine, de, iata, scade, stacheta, cantitatea si calitatea, in tot locul si in toate sectoarele sau domeniile de activitate!…
Da, la noi, inca mai functioneaza, puternic, deviza „lucreaza si vei fi lucrat!”…
O spun, cu amaraciune, din proprie experienta, fara a face nici pe victima nici pe eroul!…
Dumnezeu sa ne ierte, pe toti si, sa ne salveze, de aruncatorii, de pietre, grenade, ghiulele si fumigene, ca multi mai sunt!…


Aroganta, ignaranta si comportamentul bizar…

In multe situatii si in repetate randuri avem de-a face cu oameni ce se comporta bizar, aroganti si ignoranti!…
Oameni cu atitudini ciudate si comportament inexplicabil!…
Pretiosi, tafnosi si fitosi, arogantii, plini de ironie si sarcasm, au pretentia ca le stiu, cunosc si stapanesc pe toate! Ignorantii sunt cei care stiu desi nu stiu, fiind superficiali in verificare, argumentare, cercetare si documentare!…
Omul cu comportament bizar este cel care, te trezesti ca nu-ti mai raspunde la salut ori la telefon, cel care se (pre)face ca nu te mai stie, ca nu te mai (re)cunoaste!…
Toti acestia sunt persoane, in raport cu care, este indicat a nu fi, deloc, naiv, ba, mai mult, a fi precaut si prudent!…
Dincolo de lipsa lor de caracter sunt sau pot fi cat se poate de periculosi, periclitandu-ti statutul tau personal, social, profesional, intelectual si, chiar, moral!…
Adica, altfel spus: de omul care le stie pe toate este bine sa te feresti, de omul arogant si, de cel cu apucaturi bizare si inexplicabile, este bine sa te pui la adapost, tratandu-l cu respect, rabdare, intelegere, mila si compasiune dar si cu fermitate, dreptate si demnitate caci, altminteri, te poti afla in mare primejdie!…
Cu alte cuvinte, este bine venit, sa fii putin rezervat fata de omul care, nu intreaba, niciodata dar, intototdeauna raspunde, mai ales, neintrebat!…
Caci, „de vrei sa te mantuiesti cu intrebarea sa calatoresti”!…
Si, inca ceva: nu asteptati (ras)plata ori recunostinta de la omul cu atitudini bizare fiindca, unul ca acela, poate, oricand, sa nu mai priveasca inapoi, nici la stanga nici la dreapta ci, numai inainte, in dreptul, interesul si folosul sau, exclusiv si, exclusivist!…
In general, arogantul, ignorantul si omul cu comportament bizar au, cel putin, o trasatura, definitorie, comuna: se cred ca fac parte dintr-un corp de elita, dintr-o echipa „elitista”, ce face diferenta intre ei si, noi, comunii si, normalii!…
Ei nu asculta de nimeni si de nimic caci, in viziunea lor, considera ca nu au nevoie de asa ceva!…
Fereste-ma, Doamne, de destepti ca, de restul, ma feresc eu (si) singur!…


A pescui in ape tulburi…

Intotdeauna am apreciat dezbaterea, dialogul si discutiile pozitive, constructive si folositoare, in orice zona sau domeniu!…
Dar, de aici si pana la a-si da toata lumea sau oricine cu parerea, pe orice tema ori subiect, mi se pare exagerat, abuziv si deplasat!…
Dincolo, de a impartasi, cu tot interesul, dezbaterea publica sau in public, eu unul pledez pentru masura in toate, bunul simt, discernamantul si dreapta socoteala!…
Oameni buni, nu toti ne pricepem, la orice sau, nai bine zis, la toate!…
Ca, de aceea sunt specialisti si profesionisti in diferite domenii, in toate domeniile!…
Asadar, dincolo de iesirile noastre, in multe cazuri ori situatii, pline de amatorism, ca sa nu le spun altfel, haideti sa lasam specialistii sa vorbeasca, in orice domeniu, in toate domeniile, inclusiv in cel teologic, liturgic, canonic sau eclesiologic, ce ziceti, ce parere aveti?!…
Si, inca ceva: atunci cand ne pronuntam asupra unui aspect ori problema, fie ea de orice natura, sa o facem fara vanitati sau comportament venal, adica, asa, mai lucizi si mai cerebrali, mai la rece, cum ar spune unii, si, mai ales, in deplina cunostinta de cauza!…
Dumnezeu sa ne poarte de grija si sa ne ajute, tuturor, in continuare (numai) in tot lucrul cel bun! Amin!…


Sa nu (te) mahnesti!…

Unul dintre dificilele lucruri ce trebuie implinit, permanent, este sa nu mahnesti pe nimeni si sa nu te lasi prada acestei stari sufletesti cumplite!…
Intristarea/mahnirea poate produce foarte multa boala/suferinta trupeasca si sufleteasca!…
De aceea, si Hristos a fost foarte atent cu aceasta stare de fapt!…
Cunosc oameni, sarmanii care, mahniti fiind, pe drept dar, mai ales, pe nedrept, au suferit foarte mult ajungand, unii, chiar sa moara de inima rea, nestiind/nereusind sa depaseasca/sa gestioneze aceste situatii dureroase!…
Da, mahnirea duce la intristare, disperare, deznadejde, boala si, chiar, moarte!…
Sa nu fie una ca aceasta!…
Insa, vai de acela prin care vine sau care provoaca mahnirea, nedreptatind si calcand chiar peste cadavre, caci, cu greu pacat se incarca cel care pricinuieste suferinta unui semen si frate, unei familii, unei comunitati!…
Asadar, trebuie sa fim foarte prudenti la toate gesturile, activitatile, deciziile si actiunile noastre si, indeosebi, la modul in care ele si urmarile sau consecintele lor influenteaza, marcheaza ori amprenteaza viata si soarta fratelui/omului de langa noi!…
Sa nu uitam faptul ca, sufletul si constiinta noastra, chiar daca, la un moment dat, sunt amortite/ametite, dormitand, se vor trezi, totusi, intr-o buna zi si, atunci, vai noua, celor care „De Dumnezeu nu mai temem iar de oameni nu ne mai este rusine!”…
Sa nu uitam ca „Ce faci ti se va face!” Sa luam, sincer/serios, aminte ca „Cel care sapa groapa altuia va cadea el in ea!”…


Normalitatea…

A vorbi astazi despre normalitate presupune un act de curaj si, totodata, un risc destul de mare, fiindca traim intr-o lume a rasturnarii valorice si a inversarii axiologice, in care am ajuns sa spunem binelui rau si raului bine!…
A vorbi astazi despre normalitate cand nebunul te arata cu degetul, infractorul te trateaza ca pe un fraier, coruptul te asaza la marginea sociala a existentei iar recidivistul la periferia societatii, este ca si cum ai vorbi despre imperiul filozofilor si a inteleptilor intr-o lume a nebunilor!…
A fi sau, mai mult, a ramane normal intr-o lume ciudata inseamna a-ti (re)activa (re)sursele ereditare, genetice si identitare cele mai sanatoase, curate si autentice, preluate/mostenite, ca o adevarata zestre cultural – spirituala si educativ – duhovniceasca, de la inaintasii, parintii si (stra)mosii nostri, care au fost oameni cu frica de Dumnezeu si rusine fata de oaneni, cuminti, asezati, calculati si cumpatati, la care vorba era vorba sincera, cuvantul dat era cuvant asumat si fapta era una serioasa si responsabila!…
Unde (mai) sunt toti si toate acestea?!…
Or mai fi dar, stau, retrasi, modesti si discreti, in locul si rostul lor, acesta fiind un semn al normalitatii, bunei randuieli si adevaretei cuviinte!…
Dumnezeu, Biserica, lumea, societatea si familia ne cere sa fim oameni normali intr-o perioada a razvratirilor si rebeliunilor acestui veac, pentru a fi exemple, modele, pilde si repere pentru generatiile urmatoare/viitoare!…


Schimbarea…

Cel ce nu își schimba viata acela nu este vrednic de ea!…
Da, cuvântul acesta parintesc și paterical, categoric, sincer și, (cu) adevărat, trebuie sa ne pună, pe noi, pe fiacare în parte si pe toti laolaltă, pe gânduri fiindcă, da, atât în plan personal cât și în cel social, comunitar sau moral, este nevoie de schimbare, de modificare, de resetare și restartare!…
Căci, ce este altceva, convertirea, pocainta, reevaluarea, critica, selectiva și constructiva, decat o reala și profunda schimbare, adică, schimbarea cea mult necesara și foarte importanta, de-a dreptul esențială și, mai ales, vitala!…
Altfel spus, în orice plan, fizic, psihic, spiritual și moral, dacă nu iei decizia, radicala, veritabila și autentica, de a (te) schimba, nu faci nimic, dimpotrivă, ajungi în regres și involuție, cădere și, decădere, regres și, nu în ultimul rand, regret!…
Cu alte cuvinte, da, în viata fiecăruia dintre noi, este necesara, cel puțin o schimbare, una o hotărâre, sincera, corecta, onesta și completa, atunci când spui: gata, pana aici, asa nu se mai poate!…
Punct și, de la capăt!…
In acest context, eu unul, întotdeauna am apreciat și admirat oamenii care au avut capacitatea, determinarea și puterea de a (se) schimba, de a (se) transforma, de a (se) redescoperi, reporni, regăsi, reorienta, recalibra și reinventa!…
Desigur, nu este deloc ușor insa nu este imposibil!…
Cu Dumnezeu totul este cu putinta, celui ce crede și se însoțește cu El – Cel Care, prin Fiul Omului și al Domnului, a schimbat lumea, întreaga lume!…
Veți zice: da, mai ușor este sa schimbi lumea decât pe om!…
Iar, eu va voi raspunde: da, asa este, aveți mare dreptate dar, eu unul, nu urmăresc, nu vreau sa schimb pe nimeni, nu, ci, (numai) pe mine, fiind, practic, lucrul cel mai greu dar, repet, nu imposibil!…
Asadar, fiecare suntem chemați, îndemnați, încurajați și, datori, chiar, sa ne schimbam pe noi înșine, doar pe noi înșine, și, astfel, am realizat, am împlinit cel mai mare și mai important lucru!…
Prin urmare, eu personal, nu vreau sa-l schimb pe x, pe y sau pe z ci, doar, pe Stelian, numai pe el!…
Si, uitați ca, am ajuns la 46 de ani și, încă mai încerc fiindcă, încă, mai am foarte mult de lucru, cu mine însumi, (și) în acest sens!…
Altminteri, cum spuneam și adineauri, aduc cinste, lauda, respect, pretuire și consideratie tuturor celor care au reușit sa fie, sa rămână, sa devina, sa revină întru ale lor, în firea, în condiția și în starea cea dintâi, cea originala și originara!…
Dumnezeule Doamne, ajuta-mi, deci, (și) mie, sa fiu, sa (re)devin cel (pe) care l-ai plasmuit și plamadit Tu, încă dintr-u inceput! Amin!…


Gânduri răzlețe…

Inutilitatea…

Atunci când ești dat la o parte, izolat, tras pe linie moarta, tras pe tușă, marginalizat, simțindu-te, de prisos și periferic, nu înseamnă că, ești, ca ai devenit neapărat, un om inutil ci, mai degrabă ca, ești, ca ai devenit incomod, neinteresant și neimportant, ca, adică, undeva, cândva, ai deranjat sau ca, încă, mai deranjezi și, nu în ultimul rand, ca nu mai ești o persoana „profitabila”, „eficienta” și, „generoasa”!…

Regretul…

M-a întrebat un tânăr, deunăzi, dacă poți „gusta” iadul încă de aici, din aceasta viata pământească și, i-am răspuns ca: da, atunci regretele sunt nenumărate, constiinta te apasă, timpul se scurge, ireversibil iar rezultatele ori consecințele faptelor tale sunt, regretabile!…

Mahnirea…

Mahnirea și tristetea este atunci când, din pricina și din mulțimea norilor nu mai vezi soarele ori cerul senin, însorit, din cauza întunericului și a nopții nu mai vezi lumina, când, din pricina răcelii nu mai simți caldura, din cauza abandonului și a părăsirii, nu mai vezi atașamentul, din cauza disprețului nu mai vezi mila, din cauza ticăloșilor nu mai vezi oamenii frumosi, din cauza trădătorilor nu mai vezi prietenii, din cauza inamicilor nu mai vezi amicii, aliații ori, din cauza distantei nu mai simți apropierea!…

Ipocrizia…

Cea mai păcătoasă patima!…
Sa te ferească Dumnezeu de omul ipocrit ori fățarnic, unul ca acesta are, poarta, cu adevărat, neîncetat și neintrerupt, masca!…
Va să zică, omul duplicitar, care, una gandeste, alta zice si alta face este cel care te poate face, din om, neom, fiindu-i fapta, după chipul sau!…
Altfel spus, pe marea scena a lumii avem de-a face cu foarte mulți actori, care trăiesc „teatrul” ca pe un mod de a fi, ca pe un mod de viata!…
Ce este bine, insa ca, uneori, câteodată, unii dintre noi, din mila lui Dumnezeu, ii (mai) descoperim ca fiind de mana a doua, adică, un fel de SH!…
Un om ca acesta este în stare sa, te facă, atât din vorbe cât și din fapte!…
Mila lui Dumnezeu in tot și în toate!…


Sfaturi și cugetări răzlețe…

1. Omului ii poate fi greu în viata atunci când spune și pune punct și o ia de la capăt, într-un moment de schimbare, transformare și, cotitura!…
2. În viata, mare lucru este sa știi când, sa (te) pornești dar, mai ales, când sa te oprești!…
3. Instabilitatea, nestatornicia și necoerenta generează cele mai multe situații și clipe de neîncredere, teama, frica și suspiciune!…
4. Minunat lucru este sa știi și sa poți sa ierți după cum și, sa ai tăria de a recunoaște și capacitatea de a-ți cere iertare!…
5. Dialogul, dezbaterea și comunicarea sunt cele mai bune chei ale soluționării, gestionarii și depășirii unei probleme, indiferent de natura ei!…
6. În viata noastra, de cele mai multe ori nu facem decât sa plătim și, sa suferim, din cauza mandriei, maniei și vanitatii noastre, din cauza orgoliului nostru și, mai ales, din pricina pacatelor și patimilor noastre!…
7. Important lucru este sa realizam ca, la Dumnezeu – Domnul, ne este toată salvarea, scăparea, apărarea, ajutorul, izbăvirea, mantuirea și binecuvantarea noastra!…
8. Fără oamenii care ne-au făcut noua bine, noi, astăzi, nu am fi, deloc, bine și, totodată, nu am putea săvârși noi, binele!…
9. Omul care este, mereu, elegant, gentil, rafinat și nobil, nu are, niciodată, ce pierde pe când marlanul și mitocanul nu are, niciodată, ce câștiga!…
10. Omul iertator nu pierde nimic, omul răzbunător nu obține nimic!…
11. De careva categorii de oameni trebuie sa ne ferim, sa ne pazim: de înșelători, de amagitori, de trădători, de prădători, de lasi, de frustrati și de ipocriți sau fățarnici!…
Inselatorul ne va trăda, pradatorul ne va vinde, lasul ne va minți, Iselatorul ne va fura și specula iar ipocritul ne va barfi, judeca și invidia!…
12. Oamenii care, merg, în spatele nostru, cu privirea atintita înspre noi și cei care, în fata noastră fiind, privesc, lasă ochii în pământ, aceștia sa ne dea, întotdeauna, de gândit! Cei, din prima categorie, sunt cei care ne vânează iar, cei, din fata noastră, probabil, nu vor mai recunoaște ca, ne-au vânat ori, vândut!…
13. Eu propun sa fim diplomați cu prostul căci, este suficienta sinceritatea lui!…
14. În momentele de răscruce, cumpănă, necaz, dilema, boala ori strâmtoare, nu este cazul sa ne razbunam, și, mai ales, în nici într-un caz, asupra lui Dumnezeu, dimpotrivă, în loc sa ne smintim, îndepărtăm și instrainam de El, mai bine să-i recunoaștem incapacitatea și neputința noastra, sa-i recunoaștem pacatosenia noastra și, îndeosebi, sa-i declaram loialitatea, fidelitatea și credincioși noastra și, sa-i mărturisim atașamentul și apartenenta noastra, predând-i și predând-ne, Lui, într-u totul, adică, în tot și în toate!…
15. În viata, sa nu fim, niciodată, oameni de mana a doua fiindcă, astfel, riscam sa devenim, sa ajungem oameni, mici și, de nimic!…


Bucuria de a nu regreta absolut nimic!…

Da, cu adevarat, mare lucru este sa poti trai fara a avea regrete: regretul ca ai facut ori ca nu ai facut ceva!…
Sa poti dormi linistit ca ti-ai indeplinit toate datoriile si obligatiile, in tot locul si in tot ceasul, fata de toti si (fata) de toate!…
Altffel spus, sa ai constiinta impacata ca ai facut binele pe care il puteai face si (ca) ai refuzat sa faci raul pe care il puteai realiza!…
Asadar, da, astfel trebuie traita viata noastra ca, atunci, spre sfarsitul ori la apusul ei, sa nu avem regrete, cel putin nu mari si (nu) multe, sa nu avem constiinta incarcata/apasata de tot felul de greseli, pacate si patimi ci, sa mergem, senini si biruitori/invingatori catre Mantuitorul nostru Iisus Hristos – Domnul Vietii si al Slavei!…
Prin urmare, sa fim foarte atenti, precauti si prudenti, cu viata noastra si, mai ales, cu ce anume faptuim in ea caci, constiinta noastra personala este pururea vegheteoare si permanent treaza!…
Noi ne amagim cu faptul ca ea poate fi anesteziata sau adormita, exclus asemenea lucru, si, pe cale de consecinta, regretul si remuscarea ne vor urma si urmari, neincetat si neintrerupt, atunci cand faptele noastre vor reclama ori (ne vor) vadi acest lucru!…
Drept urmare, deosebit si minunat lucru este sa putem spune: nu regret nimic, din ce am facut ori din ce nu am facut, nu imi pare rau de absolut nimic, poate, numai de un singur fapt: ca nu am fost mai aproape de Domnul, Stapanul Cerului si al Pamantului, de El – Lumina lumii, pe care daca il vom urma vom invinge intunericul acestei lumi, ajungand, in acest mod, (numai) la El – Soarele Dreptatii si Lumina cea Neinserata si Neapusa a Veacului ce va sa vina, va sa fie!…
Doamne Iisuse Hristoase – Dumnezeule cel Adevarat si Vesnic, ajuta-mi ca, pentru mine, constiinta mea sa nu fie precum viermele cel neadormit ci, precum, farul cel calauzitor spre Soarele cel Izbavitor si Mantuitor! Amin!…


Constiinta…

Intai de toate primiti din partea mea urarea sincera de an nou, bun, rodnic si binecuvantat!
Cu ce gand am intrat eu in noul an bisericesc? Cu intentia vadita a schimbarii, reformarii si (re)activarii constiintei, proprii, evident!
Da, nu sunt cuvinte mari ci cuvinte asumate!
Consider ca este necesara abordarea, tratarea si (re)punerea in valoare a constiintei – una clara, treaza, veghetoare, sincera, curata, lucratoare, folositoare si ziditoare!
Da, anul 2024 imi doresc sa fie, cel putin in ce ma priveste, un an al propovaduirii, apologiei, misiunii si marturisirii, sincere, adevarate si autentice sau veritabile!
Insa, pentru aceasta este necesara/indispensabila o constiinta activa si dinamica, una care detesta duplicitatea, aroganta, ipocrizia si fatarnicia, una a calitatii nu neaparat a cantitatii!
Asadar, ma rog lui Dumnezeu pentru dobandirea, cultivarea si consolidarea unei constiinte, morale, spirituale, ecleziale si duhovnicesti, plina de continut, seva, verva si substanta!
Si, mai mult decat atat, ca o recomandare, poate ca ar trebui accesate si lecturate, in mod sustinut si eficient, invataturile, scrierile, tratatele, revistele ori studiile patristice si teologice, referitoare la aceasta virtute ori stare deosebita, fara de care nu cred ca poate exista sfintire, sfintenie, desavarsire si mantuire!
Dumnezeu sa ne fereasca de amortirea, adormirea sau inselarea si amagirea constiintei noastre si sa ne ajute sa dobandim constiinta cea dupa Hristos iar nu cea dupa aceasta lume!


Simplitatea…

Eu unul, mi-am propus ca din anul 2024, sa caut simplitatea, oriunde si oricand, altfel spus, sa cercetez oameni simpli dar profunzi, lucruri simple dar concrete, ipostaze simple dar aerisite, clare si limpezi, situatii/imprejurari simple dar pline de mesaj, talc si inteles!…
Cu alte cuvinte, vreau ca, de acum inainte, sa am de-a face cu simplitatea, firescul si normalitatea!…
Altminteri, lumea contemporana este suficient de complexa si (de) complicata, de sucita si de amestecata!…
Deci, in fond si, la urma urmei, ce inseamna a fi (un om) simplu, daca nu unul: elegant dar decent, discret dar concret, succint dar cuprinzator, generos dar chibzuit, natural dar cumpatat, optimist dar calculat, demn dar modest, bucuros dar atent, vesel dar precaut?!…
Asadar, imi doresc sa am de-a face cu oameni sinceri, aplicati si eficienti, care spun lucrurilor pe nume, evident, cu finete si delicatete, care detesta ipocrizia, minciuna, viclenia si fatarnicia!…
Adica, oameni de buna calitate si de bun gust, oameni, realisti si adevarati, in tot ce gandesc, vorbesc si (in)faptuiesc!…
Prin urmare, omul simplu, cu multa simplitate dar nu simplist, este cel care vorbeste cum ii este portul si se poarta dupa cum ii este vorba; omul care stie: unde, cand, cat, cum si ce sa zica ori, mai ales, sa nu zica/sa nu spuna; este omul manierat, dupa fapta, dupa vorba si dupa port, fara a fi plin de pretiozitate, malitiozitate, ironie sau aroganta, omul, sigur pe sine, care nu vrea pompa nici fast, nici publicitate, nici sa iasa in fata, in public sau, mai cu seama, in evidenta; omul care isi cunoaste, foarte bine, locul si rostul, valoarea si importanta!…
In concluzie, indeosebi, simplitatea il caracterizeaza/il definste pe omul care, realizeaza faptul ca, nimeni nu este de neinlocuit, decat, numai, in iconomia/pronia divina, potrivit Caruia am fost creati ca fiinte, personale, unice si irepetabile, in planul mantuirii si al vesniciei!…


Măicuța Domnului…

Stăpâna Cerului, Doamna pământului, Maica poporului, Ocrotitoarea Sfantului Munte Athos și, a celor mai multe biserici, mănăstiri și schituri din toată lumea creștină, este măicuța noastra dincolo de faptul ca este Maica Domnului, Pururea Fecioară Maria – Nascatoarea de Dumnezeu!…
De ce?
Pentru ca Ea este mijlocitoarea noastra înaintea Tronului Dumnezeiesc al Preasfintei Treimi, Ea (ne) duce rugăciunile noastre, apasarile, oftaturile noastre, bucuriile, problemele, framantarile și necazurile noastre înaintea Fiului Ei preaiubit, cerând, pentru noi, în dreptul și în numele nostru, alinare sufletească, mângâiere duhovniceasca, vindecare spirituala și tamaduire trupeasca, dezlegandu-se și dezlegandu-ne, astfel, toată boala și neputința din și în popor!…
Altfel spus, Măicuța Domnului, fata de care noi avem mare și deosebita evlavie, dintotdeauna, plânge cu cel ce plânge, rade cu cel ce râde, se roagă cu cel care se roagă, se bucura cu cel ce râde, se roagă pentru noi, plânge pentru noi, oftează pentru noi, ca, o adevărată, veritabila și autentica mama și maica ce (ne) este!…
De aceea și, încă, pentru multe alte motive, o iubim, o cinstim, o admiram, o veneam, o respectam și o pretuim pe Maica Domnului!…
De aceea, ii purtam numele, ii citim acatistele și paraclisele, ii cântăm imne de lauda, tropare și axioane, ii purtam în procesiuni și litanii sfintele și sfintitele ei icoane!…
Asadar, da, Maica Domnului ne ajuta, ne scăpa, ne salvează, ne izbăvește și ne apară, din și, de toata cursa, încercarea, ispita, boala, neputința, rautatea și patima acestei lumi!…
Prin urmare, într-adevăr, chiar se cuvine să-i acordam, în continuare, toată cinstea și cinstirea, toată aprecierea și admirația, toată evlavia, recunostinta și pretuirea noastra!…
Cu alte cuvinte, Măicuța Domnului este izbavitoarea noastra, mangaietoarea noastra, mijlocitoarea și apărătoarea noastra, care-și revarsă toată dragostea ei materna, sfintitoare și mântuitoare asupra noastră, motiv pentru care se cade sa ne bucuram și sa-i mulțumim lui Dumnezeu, pentru toată dăruirea și binecuvantarea Sa cea sfânta!…
Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu, miluiește-ne și mântuiește-ne pe noi! Amin!…
Ziua sfanta a duminicii…

Duminica – Ziua Domnului trebuie sau, cel putin, asa consider ca, ar trebui, sa aduca in viata personala a fiecaruia, in primul rand intalnirea noastra cu Dumnezeu, la Biserica, in cadrul Sfaintei Liturghii iar apoi sa aduca ori, sa produca inima blanda, fata senina, vorba calma si calda, purtare linistita, clipe de comuniune, la sfanta masa de pranz ori la cina, momente de reflectie, lectura si meditatie sau introspectie, ipostaze pline de buna dispozitie, bucurie si veselie, surprize placute, situatii nostime si inedite, pozitive si cate, multe altele!…
Da, poate ziua duminicii, de astazi sau, oricare alta, ne va ajuta sa intelegem cat este Dumnezeu de bun, bland, drept, cinstit, rabdator, milostiv, onest si corect cu noi!…
Da, corect, foarte corect si foarte atent la detaliile si nuantele din viata noastra, nu mai zic, la gandurile, intentiile, gesturile si faptele noastre!…
De aceea, este de recomandat sa nu-l (mai) judecam pe Dumnezeu, pentru deciziile si hatararile pe care le adopta, in ce ne priveste ci, incepand, poate (de) astazi, mai mult ca oricand, sa intelegem ca, ele nu sunt altceva decat rezultatatul, produsul, urmarea si consecinta, corecta, normala si fireasca a gandurilor, intentiilor, gesturilor si faptelor noastre caci „dupa fapta si rasplata” ori „ce semeni aceea culegi!”…
Asadar, ziua duminicii poate fi (si) ziua reculegerii noastre, ziua intoarcerii noastre, ziua convertirii si a pocaintei noastre!…
Altfel spus, Ziua Domnului poate fi ori deveni si, Ziua Omului, celui nou, infiat/afierosit in Dumnzeu – Tatal, Fiul si Duhul Sfant – Treimea cea de-o fiinta si nedespartita care, in aceste conditii, dupa toate acestea, ne (va) aduce, noua, desavarsirea, sfintirea si mantuirea noastra, trupeasca si, mai ales, sufleteasca! Amin!…
Duminica, sfanta, sfintitoare, rodnica si binecuvantata, tuturor!…


Sfanta Liturghie si Dumnezeiasca Euharistie – Masa celor „poftiti la Cina”…

La fiecare Sfanta Liturghie la care particip, intre altele, de fapt, la loc de frunte si de cinste, ma bucur de fiecare fiu/membru al Bisericii care se impartaseste cu „Cinstitul Trup si Scumpul Sange al Domnului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos” aflat in Sfantul Potir Euharistic!…
Caci da, „Trupul Meu daca il veti manca si Sangele Meu daca il veti bea nu veti mai flamanzi si inseta in veac ci, viata vesnica veti avea!”…
Altfel spus, ma bucur, sincer si, nespus de mult, de fiecare data, de fiecare copil ori adult/matur care „Cu frica de Dumnezeu, cu credinta si cu dragoste” se apropie de Mantuitorul Iisus Hristos aflat, in chip Euharistic, in Sfantul Potir, luandu-l pe Domnul nostru drept mancare si bautura, ca arvuna si merinde pentru drumul ce duce spre/catre viata cea vesnica!…
De aceea, este imperios necesar si, practic, atat de important a raspunde invitatiei Domnului de a veni/participa la Cina, evident, avand haina cea potrivita/adecvata, cea curata, curatata, luminoasa si luminata „de nunta”, iar acolo fiind, sa ne hranim din si, cu Domnul Slavei – „Painea care s-a coborat din cer”, cu multa sinceritate, smerenie, umilinta si evlavie!…
Asadar, hrana/impartasania cea euharistica trebuie sa constituie preocuparea noastra cea de toate zilele, pe care, sa ne rugam Mantuitorului, sa ne-o daruiasca noua, acum, astazi si, in toate zilele, pana la sfarsitul vietii noastre si, pana la sfarsitul veacurilor caci, atata vreme cat va mai fi Sfanta Liturghie si Dumnezeiasca Euharistie, aici, pe pamant, in acest veac, trecator, perisabil si vremelnic, va ma fi sansa, posibilitatea/oportunitatea de sfintire, desavarsire si mantuire, a noastra, a tuturor!…
Cu alte cuvinte, atunci cand Iisus Hristos, prin chemarea preotului – slujitor, ne adreseaza invitatia de a veni, la Cina, la Banchetul cel Euharistic, apoi, asa sa facem ca, „Trupul lui Hristos primind, izvorul cel fara de moarte sa gustam si viata cea fara de sfarsit sa dobandim, sa avem!”…
Prin urmare, de vrem sa ne mantuim cu Iisus Hristos – Domnul Cel Euharistic, sa ne hranim si, sa calatorim, de la tinerete pana la batranete! Amin!…


Sfantul Munte Athos…

Sfantul Munte Athos ramane, fara putinta de tagada, bastionul Ortodoxiei biruitoare, cetatea credintei celei invingatoare, adevarate si autentice, turnul de aparare al spiritualitatii noastre celei netrecatoare si vesnice!…
Manastirile, schiturile si chiliile athonite constituie punctele forte ale meterezei noastre duhovnicesti, nepieritoare si negraitoare!…
Parintii athoniti sunt tot atatea fortificatii ale rugaciunii, ascezei, infranarii, postirii, nevointei si ascultarii, neconditionate si a saraciei, de buna voie, intru cele pamantesti, vremelnice dar ale belsugului si bogatiei, intru cele ceresti, perene si vesnice!…
Intr-un cuvant, Athonul ramane stalpul si farul cel plin de lumina duhovniceasca, ascetica si mistica, necesara si indispensabila intru dobandirea vietii celei reale, adevarate, vesnice si autentice!….
Aghion Oros ramane, deci, reperul moral – spiritual al Bisericii noastre dreptslavitoare, indrumatorul si calauza veritabila a dreptmaritorilor nostri fii si crestini, seriosi, sinceri, asumati si responsabili!…
Asadar, parintii nostri aghioriti raman pildele si exemplele incontestabile si remarcabile pentru afirmarea, cultivarea, promovarea si consolidarea spiritualitatii noastre autentice, veridice, propovaduitoare si marturisitoare!…
De vreti sa va mantuiti la Athos sa calatoriti!…
Dumnezeu si Maica Domnului – Ocrotitoarea Sfantului Munte sa ne ajute, noua, tuturor, in continuare, in tot lucrul cel bun! Amin!…


Monahul…

Intotdeauna am iubit, admirat si stimat monahii si viata, vietuirea sau purtarea calugareasca!…
De mic copil am fost in pelerinaje la sfintele noastre manastiri si schituri, pe la vetrele noastre monahale, romanesti si athonite!…
Am intalnit, (re)cunoscut si pretuit foarte multi parinti (iero)monahi si calugarite, oameni deodebiti, veritabili si autentici, cu daruri si talanti nemaipomeniti!…
Scriu, acum, aceste modeste, nevrednice si umile randuri la adresa cinului monahal, caci, iata, s-au implinit, la 28.10.2019, 60 de ani de la emiterea odiosului/cumplitului decret 410/1959, care viza decimarea vietii si a tagmei calugaresti din tara noastra, aceasta „armata de geniu a Bisericii noastre” potrivit spuselor vrednicului Patriarh al BOR de atunci – Iustinian Marina!…
Dupa 1989 obstea monahala, romaneasca si dreptslavitoare, rugatoare si ascultatoare, a (re)inflorit, s-a dezvoltat, incat astazi avem de-a face cu o adevarata elita spiritual – duhovniceasca a Bisericii noastre, in conditiile in care, valul secularizarii si al noilor ideologii potrivnice au venit peste noi, peste toti, cler si popor, calugari si mireni!…
Acum, in acest context, m-as bucura tare mult daca monahii nostri ar fi cinstiti, de (catre) toata lumea asa, dupa cum merita si, dupa, cum se cuvine, caci, corpul monahal in interiorul trupului ecleziastic, a fost, intotdeauna, cu timp si fara timp, organismul din sau cu care Biserica a plecat la propovaduire si misiune, a pornit la lupta si, practic, a facut fata tuturor atacurilor, ispitelor si provocarilor acestui veac!…
Si, mai mult decat atat, as vrea sa nu-i mai judecam, nici pe ei, fiindca n-am fost si nu suntem in locul lor ci, sa ne rugam, cu ei si pentru ei, purtandu-ne „sarcinile unii altora” ca, astfel, sa ajungem, cu totii, biruitori/invingatori inaintea „Mielului lui Dumnezeu Care a ridicat toate pacatele lumii!”…
Din partea mea, primiti, va rog frumos, toata smerita dar sincera gratitudine, recunostinta si consideratie!…


Poporul lui Dumnezeu si pelerinajul…

Ma uitam, in toate zilele acestea, ce frumos se aseaza si sta in genunchi si rugaciune, poporul lui Dumnezeu cel dreptcredincios, in diferitele noastre asezaminte monahale, hramuri, praznice, sarbatori si locasuri bisericesti, cum ar fi, de pilda, la Iasi sau, acum, la Bucuresti, ascultand, sincer, cuminte si ingandurat, sfanta slujba si cuvantul cel de viata datator al Dumnezeului celui Viu, Vesnic si Preainalt!…
Uitandu-ma, in diferite momente si diverse locuri, la ei, dragii de ei, m-au miscat/impresionat si de aceasta data, cu fetele lor pline, fie de ganduri ori de bucurie, fie de tristete, intristare si ingrijorare, fie de lumina, bucurie, determinare si incurajare!…
Toti, cuminti si evlaviosi, stateau, cu credinta, cu nadejde si (cu) dragoste, incercand/indraznind a se apropia de Cel ce este Lumina lumii, Calea, Adevarul si Viata, cerandu-I Lui, fie ajutorul si binecuvantarea, fie luminarea, iertarea sau apararea!…
Da, toti acesti pelerini trebuie sa atraga cuiva atentia, cinstiti domni, caci, de luat aminte: nu ne putem bate joc, la nesfarsit, de acest popor, fiindca, inca, multi din cadrul lui, se roaga, si il au, drept, liman, alinare, pavaza si scut, pe Dumnezeu Atottiitorul, Proniatorul, Bunul, Milostovul dar, atentie, si Dreptul!…
Si, de asemenea, ei, pelerinii, se mai roaga cuiva: Maicii Domnului, Ingerilor si Sfintilor – aceasta veritabila ceata si autentica oaste a Dumnezeului Celui Adevarat, care ar trebui sa ne trezeasca si sa ne cutremure pe noi toti, (si pe) domniile voastre, indiferent, cine, unde sau de unde sunteti!…
Asadar, sa nu uitam ca, pana la urma, poporul acesta, pelerin pe fata acestui pamant, si-a gasit, intotdeauna, refugiul, eliberarea si salvarea la Dumnezeu!…
Cum, cred ca va fi, permanent, indiferent, de unii oameni sau (de) unele vremuri, care sunt deja sau vor fi/veni! Iar, cand se ajunge ori s-a ajuns aici, nu mai este de joaca fiindca, inseamna ca, a ajuns cutitul la os daca nu, chiar la maduva!…
Va sa zica, atentie la neatentie ca, „Vine ceasul si acum este!…”


Satul romanesc contemporan…

Viata rurala in Romania este plina de antinomii si aspecte contradictorii; traiesc in satele noastre romanesti saraci si bogati, tineri si batrani, cati au mai ramas, in tara sau in viata, preoti, invatatori (cati mai sunt) si primari, gospodari ori ba!…
Satul romanesc se confrunta, astazi, cu multe neajunsuri: scaderea demografica, exodul tinerilor, la oras sau, cei mai multi, peste hotare, batrani, singuri, bolnavi si neajutorati, lipsa cadrelor sanitare si a dispensarelor, inchiderea scolilor din lipsa copiilor si a familiilor tinere si multe altele; ce-i drept, mai sunt si lucruri bune: (re)venirea unora de la oras si intemeierea de gospodarii la tara, introducerea apei curente, a retelelor de canalizare, telefonie si internet, asfaltarea multor drumuri comunale, etc.
Vrem un barometru social – economic si spiritual in zona rurala?…
Vorbim cu preotul, invatatorul si primarul comunitatii noastre rurale!…
Restul, este teorie, acesti trei factori ne pot, oricand si oriunde, developa starea/situatia actuala a satului romanesc, deloc roza deloc neagra, acolo, intre, depinde, de gradul de acces sau izolare al asezarii rurale in cauza!…
Sa nu-i uitam pe cei din catunele romanesti, izolate; sa nu uitam ca, marile noastre sate sunt: in strainatate, in orase iar, foarte multe, poate cele mai multe, in cimitire!…
Altminteri, eu unul, ii felicit pe slujitorii nostri din bisericile/parohiile rurale, pe cadrele didactice sau medicale, atatea cate mai sunt acolo si pe primarii care depun efort, truda si suflet!…
Dincolo de idealizare, poezie si turism cultural – rural (care ar fi bine venit peste tot si nu doar ocazional), satul romanesc traieste, in cele mai multe cazuri, la limita supravietuirii, luptandu-se sa reziste, chiar daca, mergand pe ulitele lui, gasesti/intalnesti o casa locuita si alte trei goale, abandonate si parasite!…
Oricum ar fi, avem datoria de a vizita/cerceta satele noastre, macar si pentru radacinile/originile noastre!…


Care mai este zestrea, mostenirea si tezaurul nostru, astazi?!…

Asist, in toate aceste zile, la diferitele intalniri și tabere dedicate tinerilor, din tara precum și la activitățile, acțiunile, evenimentele, momentele și manifestările prilejuite de serbarea de la manastirea Putna – 150 si raman sincer/profund impresionat de frumusetea tinerilor nostri, de implicarea/organizarea responsabila, calda, iubitoare si parinteasca a Bisericii si de emotia, sfanta si binecuvantata ce izvoraste in cadrul, in timpul sau in urma tuturor acestor folositoare/ziditoare manifestari, momente si evenimente!…
Doar marsul pentru viata mai reuseste sa egaleze aceste frumoase initiative, toate realizate/desfasurate in cadrul si cu aportul concret, consistent, eficient si direct al Bisericii!…
Totodata, in asemenea clipe ma gandesc, mai ales acum, in acest an special – centenar, intrebandu-ma ce zestre, mostenire sau tezaur cultural, spiritual, duhovnicesc si national mai avem noi, astazi?!…
Si imi raspund: mai avem Biserica, credinta, spiritualitatea, cultura, familia, tinerii si copiii!…
Atat, ca restul, s-au cam dus!…
Prin urmare, fratilor, sa avem mare grija de toate acestea, tratandu-le/abordandu-le cu maxima atentie si generoasa responsabilitate caci, altminteri, daca se duc (si) acestea apoi ne-am dus si noi, ca neam, tara, natie, patrie si popor!…
Sa nu fie una ca aceasta!…
Asadar, Dumnezeu sa ne poarte de grija si sa ne ajute, noua tuturor, in continuare, in tot lucrul cel bun! Amin!…
Sincere felicitari organizatorilor si gazdelor, aleasa gratitudine voluntarilor precum si deosebita admiratie participantilor!…



ITO 2023 Timisoara…

Astazi incepe editia a saptea a Intalnirii Tineretului Ortodox (ITO), care se va desfasura, pe parcursul a patru zile, in perioada 31.08 – 03.09.2023, la Timisoara si la care vor participa peste 3500 de tineri din toata tara si din diaspora!…
Este un eveniment, national si international, ajuns, deja, la a saptea editie, organizat de catre Biserica Ortodoxa Romana (BOR) si, in cazul de fata, de catre Arhiepiscopia Timisoarei respectiv Mitropolia Banatului, in chiar anul 2023, cand municipiul Timisoara a fost declarat capitala cultural – europeana!…
Sigur, el trebuia organizat in anii trecuti insa, din cauza pandemiei si a efectelor sau consecintelor acesteia a trebuit sa fie amanat si reprogramat!…
Sloganul sub auspiciile caruia se desfasoara aceasta editie a ITO se regaseste in cuvantul hristic sau scripturistic de la Sf. Ap. si Ev. Ioan – 15, 14, in care Domnul si Mantuitorul nostru (ne) spune ca „Voi sunteti prietenii Mei”…
In acest context, in care, iata, asist, in toate aceste zile sau vremuri, la diferitele intalniri ITO din tara, iar acum, din Timisoara, si raman sincer/profund impresionat de frumusetea tinerilor nostri, de implicarea/organizarea responsabila, calda, iubitoare si parinteasca a Bisericii si de emotia, sfanta si binecuvantata ce izvoraste in cadrul, in timpul sau in urma tuturor acestor folositoare/ziditoare manifestari, momente si evenimente!…
Din ce stiu eu doar marsul pentru viata mai reuseste sa egaleze aceste frumoase initiative, toate realizate/desfasurate, dupa cum spuneam si mai sus, in cadrul si cu aportul concret, consistent, eficient si direct al Bisericii!…
Totodata, in asemenea clipe ma gandesc, mai ales acum, in acest an special, dedicat pastoratiei persoanelor varstnice, intrebandu-ma ce zestre, mostenire sau tezaur cultural, spiritual, duhovnicesc si national mai avem noi, astazi?!…
Si imi raspund: mai avem Biserica, credinta, spiritualitatea, cultura, familia, batranii, tinerii si copiii!…
Atat, ca restul, din pacate, s-au cam dus!…
Prin urmare, haideti sa avem mare grija de toate acestea, tratandu-le/abordandu-le cu maxima atentie si generoasa responsabilitate caci, altminteri, daca se duc (si) acestea apoi ne-am dus si noi, ca neam, tara, natie, patrie si popor!…
Sa nu fie una ca aceasta!…
Asadar, Dumnezeu sa ne poarte de grija si sa ne ajute, noua tuturor, in continuare, in tot lucrul cel bun! Amin!…
Sincere felicitari organizatorilor si gazdelor, aleasa gratitudine voluntarilor precum si deosebita admiratie participantilor!…
Dumnezeu sa ne poarte de grija si sa ne ajute, tuturor, in continuare, in tot lucrul cel bun! Amin!…


Ziua noastra Nationala…

In fiecare an, la 1 Decembrie, sarbatorim Ziua Nationala a Romaniei si, implicit, a tuturor romanilor!…
Anul acesta fiind dupa perioada pandemiei, se anunta si se arata a fi unul a multor si diferitelor momente, clipe sau evenimente aniversare!…
Toate bune pana aici fiindca, dincolo de frigul de afara si din (multe) case, dincolo de nesiguranta zilei noastre de maine, dincolo de incertitudinea viitorului apropiat, nu mai spun, indepartat, dincolo de toata dezbinarea, dezorientarea, risipirea si egoismul, din noi si, dintre noi, Ziua noastra Nationala ne (mai) aduce putina mangaiere, incurajare, alinare si speranta sau optimism!…
La acest lucru contribuie, din plin, preziua celei nationale, adica ziua de 30 Noiembrie, cand, anual, il sarbatorim pe Sf. Ap. Andrei – Apostolul Romaniei si al tuturor Romanilor, care si este, in acest sens ori context, Patronul nostru spiritual si Ocrotitorul nostru duhovnicesc!…
Asadar, in aceste, pana la urma, doua zile nationale romanesti, suntem chemati, mai mult ca altadata, sa ne rugam lui Dumnezeu cel Viu, Adevarat si Vesnic, sa ne poarte tututor de grija, sa ne apere, sa ne izbaveasca, sa ne ocroteasca, sa ne sfinteasca si sa ne mantuiasca, pe noi, pe toti!…
Altfel spus, in aceste doua zile de sfanta sarbatoare, crestineasca si romaneasca, trebuie sa intelegem, mai mult ca oricand, ca suntem, ca am ramas (numai) la mana si la mila lui Dumnezeu – Tamaduitorul, Vindecatorul, Sfintitorul, Ocrotitorul, Izbavitorul, Aparatorul, Iertatorul si Mantuitorul nostru, al tuturor, deopotriva!…
Cu alte cuvinte, dincolo de fastul, petrecerea si bucuria acestei sarbatori si zile nationale, sa realizam faptul ca este nevoie de multa comuniune spirituala, de multa coeziune sociala, de multa solidaritate, de multa empatie, de multa nevointa, staruinta si chibzuinta duhovniceasca si, nu in ultimul rand, de multa unitate, ca sa putem merge mai departe, ca sa putem merge inainte, pe drumul cel bun, sanatos, adevarat, veritabil si autentic!…
Prin urmare, dincolo de netrebniciile, nevredniciile, mahnirile si razvratirile acestei lumi si acestui veac, trebuie sa ne scuturam, sa ne debarasam, sa ne detasam si sa ne vindecam de toate slabiciunile, neputintele, bolile, pacatele, patimile si vulnerabilitatile noastre omenesti si sa ne punem pe treaba, dupa ce ne-am asezat genunchii la rugaciune!…
Da, chiar asa, sa ne apucam de treaba, dupa ce ne-am vindecat si pus ordine in propria noastra viata, dupa ce ne-am stabilit un set de norme, principii si valori, dupa ce ne-am organizat si facut o prioritizare, valorica sau axiologica, personala si, asa mai departe!…
In rest, dincolo de toate acestea si multe altele, sa avem credinta, nadejde si dragoste, alipiti si atasati fiind, de Dumnezeu, de neamul si de poporul nostru precum si de tara noastra, la modul cel mai sincer, nu (doar) declarativ, nici speculativ, nici facultativ ci, pur si simplu, asumat, responsabil, onest si adevarat!…
Bunul Dumnezeu sa ne vegheze, pe noi, pe toti, laolalta, catre o binecuvantata priveghere! Amin!…
La multi ani draga Romania!…
La multi ani iubiti romani!…




În loc de Epilog


Stelian Gombos – Scurta prezentare

– Nascut la 08.07.1977, in municipiul Oradea, judetul Bihor
– Teolog, jurist si publicist
– Absolvent a doua facultati: Teologie si Drept
– Absolvent a multiple si diferite cursuri, stagii si sesiuni de pregatire precum si a numeroase studii, postuniversitare, masterale, de specialitate, atat in tara cat si in strainatate
– Doctor in Teologie
– Consilier la Secretariatul de Stat pentru Culte (SSC) din cadrul Guvernului Romaniei
– Autor si coautor a 30 de carti sau volume de profil
– Autor a numeroase studii de specialitate, lucrari, articole, eseuri, interviuri si recenzii
– Initiator, organizator si coordonator a numeroase conferinte, seri duhovnicesti si evenimente spiritual – culturale
– Participant la foarte multe simpozioane, conferinte, seri duhovnicesti si manifestari cultural – spirituale
– Initiator, organizator, realizator si coordonator a numaroase proiecte, activitati sau campanii social – umanitare precum si actiuni sau proiecte caritativ – filantropice
– Colaborator si participant la realizarea si desfasurarea a diferite evenimente cultural – spirituale, proiecte si evenimente social – umanitare sau comunitare
– Membru a diferite organizatii, asociatii sau fundatii cultural – spirituale sau comunitar – sociale
– Bun comunicator, colaborator, initiator, organizator, coordonator, orator, scriitor si vorbitor!…

Eseurile: „Punct si de la capat ori ba?!”, „Romania in si din noi”, „A fi ortodox astazi!”, „Cand m-am intors acasa”, „Cine arunca primul cu piatra?!”, „Ipocrizia”, „Recunostinta”, „Dreapta socoteala”, „Incercarile vietii”, „Judecata”, „Constiinta”, „Preotul”, „Credinta”, „Pocainta”, „Rabdarea”, „Sinceritatea”, „Curajul”, „Unitatea”, „Demnitatea” si „Identitatea”, „Treizeci de ani de la Revolutie”, „Normalitatea” si „Schimbarea”, „Simplitatea” si „Intalnirea” precum si multe altele sunt tot atatea fericite prilejuri sau binecuvantate ocazii de a constitui obiectul sau subiectul unei intalniri, prelegeri, meditatii, discurs, carte ori conferinta, la care va fac aleasa poftire pentru a organiza si, deci, a fi laolalta/impreuna, spre a impartasi, in mod concret, asemenea valori sanatoase si principii comune, in acest an, cu care ne-a (mai) inzestrat, miluit si binecuvantat Dumnezeu!…

Asadar, va stau la dispozitie, cu aleasa pretuire si deosebita consideratie!…

Pastram legatura!…

Dumnezeu sa ne ajute, tuturor, in continuare, in tot lucrul cel bun! Amin!…


Precizare: Toate aceste microeseuri au fost scrise și publicate sau postate în perioada 2020 – 2024!…


@Stelian Gombos

steliangombos.wordpress.com

by

Referinţă Bibliografică

Cuvinte alese și răzlețe… Câteva microeseuri marca Stelian Gomboș/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 5 februarie 2024