Volumul de versuri Tăceri în amurg de George Popovici (Editura Eubeea, Timișoara, 2010) emană un calm clocotitor.

Liniștea, tăcerea nu înseamnă decât pregătirea unei explozii, ce nu va întârzia prea mult, pentru că oricât ar rezista un om în fața agresiunilor de tot felul, nu va putea să o facă la nesfârșit.

Și atunci tăcerile vor arde și se vor transforma în îngrășământ, îmbogățind ideile, trăirile, simțămintele, așa încât acestea să se poată dezvolta în voie („Tăceri cad / din turn / ca niște flăcări / agățate de linia / destinului meu / apoi cineva / le adună în grămezi / la marginea drumului / și le dă foc / dăruindu-le țărânei” – Tăceri în amurg).

Poetul este cel care le transmite mai departe, el nu doar observă, ci și simte, fiind predispus atacurilor din exterior, dar și din interior („până la apariția harului / desenăm forma nervilor / uciși câteodată / în liftul căptușit cu oglinzi / care duce spre / sala de mese a ospiciului” – Poeții).

Implicarea socială [„observatorii cetății / (…) / obscurizează și tăvălesc / cu nerușinare / (…) / verbul / pe care noi încercăm / să-l învelim / cu o haină / tot mai greu de purtat” – Observatorii cetății] se suprapune cu introspecția („Azi mi-am întors / pielea pe dos / ca să mă pot privi / mai bine / decât voi / care trageți / mereu / în sufletul meu / cu ce apucați / în cele două mâini” – Destin) și cu iubirea, femeia fiind singura capabilă de a-l „reseta” la nevoie [„Uneori deznădejdea / (…) // mă smulge cu rădăcini cu tot / și mă dezbracă / într-un alt trup / acoperit cu liniști / unsuroase peste care / alunecă trupul tău / gol ca o trestie / dezrădăcinată pentru / o mai fericită renaștere” – Simbioza].

Iubirea reprezintă, așadar, un mijloc prin care poetul își reîncarcă forțele, acesta regăsindu-se și împlinindu-se prin femeie („mai bine / trimite-mi vorbă / din vremea în care alergam / de la un capăt / la altul al zilei / îmbrățișând la întâmplare / firele de iarbă / sau răscolind liniștea / din colțurile cu penumbre” – Despre noi).

Și doar astfel va putea porni din nou la drum, în căutarea adevărului, aceasta fiind sarcina sa asumată („Intru în adevăr / ca într-un templu” – Neodihna cunoașterii), însoțit de prietenul credincios, cuvântul („Balerin printre cuvinte / intru neobosit și ireversibil / în pădurea dormită pe jumătate” – Rană vibrând).

Nici nu poate fi altfel, întrucât poetul iubește lumina și nu întunericul („Dacă voi fi / condamnat / la noapte / să-mi faceți / un semn / tăcut / din clopote / de liniști / prin care / să dau drumul / nălucilor din mine” – Vrajă).

Uneori este prezentă diluția (ultima strofă din Tăceri în amurg ori din Fălcile vulcanului), însă poezia lui George Popovici este o insulă de liniște și optimism într-un ocean de neîncredere.

—————————–

Daniel LUCA

Timișoara

30 ianuarie 2020

by

Referinţă Bibliografică

Daniel LUCA: Arderea tăcerilor/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 30 ianuarie 2020