Primesc foarte multe apeluri telefonice. Unele sunt de-a dreptul scopoase. Au scop. Nu găsesc alt cuvânt. Primesc și mesaje e-mail(ate). Sunt o ființă discretă cu un scris acidulat. Supăr cititorii. De parcă ar trebui să am vreo recunoștință eternă față de ei. Scriu și cu asta basta. La fel cum scrie și chestia aia din București, care vrea măcar epiderma Nobel(ită). Știu că scrisul meu uneori e toxic, produce victime colaterale. Mă mărturisesc mereu greșelilor mele. Nu întotdeauna sunt iertat. Scriu defectuos de sufletește. Nu dau sau nu pun vorbele după colț sau sub preș. Spun de ce mă doare mintea. Am primit o ”scrisoare” emailată de la un om pe care îl credeam, și încă îl cred, cu țigla pe casă. Mi se fac niște reproșuri mici, politicoase. Omul e știu destul de educat ca să nu-și dezvăluie lipsa de educație în plus. E un om cu suflet bun, dar care, și om și suflet, încearcă să-mi stabilească o listă cu prieteni. De când cu Securitatea, eu nu mai am prieteni. M-am simplificat. În urmă cu niște ani, un floștonier securist mi-a făcut de o dramă morală. Am fost acuzat de treburi din astea care țin de gură și de urechi. Am lămurit problema cu jumătate din prețul vieții mele. Mă uitam la prietenii mei de odinioară, pe care, acum, domnul bine intenționat, vrea să mi-i repună în duoden. ”Prietenii” mei jubilau, aveau lacrimi în testicule, se bucurau că, în fine, are și marin un naș. Am fost încă o dată turnat. De această dată știu cine mi-a copt dedesubtul de sub buric. Iuda. Un sugător de profesie. De-asta nu renunț la scris. Mă uit cu virgula spre buze râncede. Vorba ceea, ce ai mă cu mine când ți-am făcut numai bine. Omul care mi-a scris tristețea sa ecuatorială, nu are nicio vină. Întind degetul arătător. Acolo e viermele calificat în ros mere și pere. Prin biserici, pe pereții acestora, uneori, câte un pictat arată cu degetul. E suficient ca să pricepi despre ce e vorba, oricât de savant ai fi…
Marin Ifrim, 26.02.2018


