Iată cum îl prezenta pe N. Densușeanu dr. C. I. Istrati, reproducând în facsimil lucrarea „Dacia preistorică” , apărută la Institutul de arte grafice București, 1913, cu titlul „Nicolae Densușeanu viața și opera sa”:
“In revista «Căminul Nostru» de la 1 Aprilie 1911 (1), primul său articol începea cu următoarele cuvinte: La sfârşitul săptămânii trecute ziarele publicau, probabil după informaţiile poliţiei, o notiţă cu caractere mici cam în această cuprindere: “S’a găsit mort, la locuinţa sa din str. Sfinţilor, Nic. Densuşianu, Bibliotecarul Statului- Major al Armatei”. Cam tot atâta ar fi spus şi rubrica decesurilor de la Ofiţerul Stării Civile, şi ca concluziune, Nic. Densuşianu se despărţi de lume tot aşa de modest, precum trăise în ea. Nu pleca din lumea aceasta cu sgomot şi alaiu, pentru că ziua de înmormântare nu era — ca pentru numeroşi alţii — singura în care i se mai pomenia numele».
Aceste puţine cuvinte, cari lasă să se vadă aşa de limpede şi cine era N. Densuşianu, şi care este soarta — să zic şi la noi, dacă nu mai mult la noi ca în altă parte — a celor modeşti, corecţi, muncitori şi demni, fac cea mai mare cinste d-Iui O. Lugoşianu. Desigur că Domnia-sa le-a scris, cum le-am citit şi eu de altfel, cu inima plină de durere.
Da, Niculae Densuşianu nu mai eră; el murise la 24 Martie 1911 orele 1 şi jumătate după amiază! Sufletul acestuia, care părăsia valea plângerilor, după o vieaţă plină de resemnaţiune şi muncă, era sufletul unuia din cei mai de seamă fii ai neamului românesc. Am credinţa şi curajul a spune că neamul românesc nu a avut mulţi fii destoinici ca Densuşianu şi că în Panteonul nostru va fi el, desigur, fruntaş între fruntaşi. Rar s-a văzut un om mai hotărît în a-şi sacrifica vieaţa lui — căci el de 40 de ani nu mai trăia decât pentru un anumit scop, — care să părăsească toate plăcerile vieţii, să se izoleze de lume, să renunţe la familie, să se despartă voit şi hotărît de tot şi toate, pentru a-şi consacra toată activitatea de care era capabil, realizării numai unui vis frumos ce ducea la desmormântarea unui trecut de aur al neamului său.
Modest, inteligent, foarte cult, cunoscător profund al limbii latine si eline, a germanei, francezei, italienei şi ungarei ; înzestrat cu o voinţă de fier şi cu o răbdare şi perseverenţă extraordinară, omul acesta te uimeşte prin ceea ce a făcut şi prin chipul cum a făcut. S-a mulţumit în vieaţa să abia (doar) strictul necesar, din care totuşi a reuşit a-şi adună un material bogat de documente, de acte şi publicaţiuni, de care a avut necesitate.
A strâns îndeajuns însă ca să lase o bibliotecă de seamă danie statului major al armatei, şi ceva — o adevărată amintire pioasă — Astrei din Transilvania. Tot ceea ce a făcut, se vede uşor din ce a publicat şi mai ales din notele sale extraordinar de numeroase, de bogate şi precise. El a urmărit un singur ţel, acela de a desmormânta trecutul nostru măreţ şi a pune în lumină faptele glorioase ale neamului românesc.
Naţiunile ca şi religiile au preoţii lor, dintre care unii trăesc şi adesea se schingiuesc, numai pentru înălţarea lor. N. Densușianu a fost un preot; mai mult: un apostol. Acei cari îl cunosc, acei care îi vor afla activitatea sa, nu vor putea să aibă decât admiraţie şi recunoştinţă pentru el.
Viitorul va înscrie pe Densușianu printre acei Români care au contribuit cu ceva la deslegarea chestiunilor ce interesează omenirea.
Am cunoscut personal de mult dar prea puţin pe acest om. Am studiat însă de curând opera sa, împrejurări fericite m-au pus în poziţiune a-mi da de aproape seamă, consultând notele şi scrierile lui inedite şi de a fi fericit văzând prin mine însumi, de ce lucrare de seamă a fost capabil un român!
Din munca şi suferinţa lui, se înalţă mândria de neam, care cucereşte inimile şi întăreşte cugetele. Le mulţumesc acelora graţie cărora pot să vă desvelesc pe un Densușianu, pe care puţini îl cunosc la noi. Aduc mulţumiri cu această ocaziune d-lor A. Henţiescu, executorul testamentar al Iui N. Densuşianu şi d-lor C. Gobl şi I. Rasidescu, care au meritul, cum se va vedea mai în urmă, de a fi contribuit la realizarea unei opere mari.
Adresându-se la mine, Domniile-lor au ghicit că vor găsi o inimă care bate cu uşurinţă şi cu toată căldura pentru o faptă bună. Munca ce am desfăşurat, de mai bine de un an, va fi din parte-mi o slabă răsplată numai faţă cu memoria aceluia care m-a încântat prin opera sa şi m-a înălţat mai mult în mândria ce am de a fi de neam românesc.
Am văzut şi de astădată că aveam a face cu un om. Figura lui clasică, aleasă, deschisă, binevoitoare şi care-ţi desvăluia firea lui bună şi pe omul care cugetă; modestia lui nu prea cunoscută ori mai ales apreciată la noi şi care-1 făcea sfios, te surprindeau plăcut de la prima sa înfăţişare. Căutătura lui limpede, ca şi cugetul său curat; vorbirea sa rară, desluşită, aşezată din toate punctele de vedere, îţi arătau îndată o fire de seamă şi un om simţitor.
Deşertăciune nu era în el; goliciunea, care ameţeşte pe atâţia la noi, era străină firii lui. Puţin pretenţios, natural, fără metehne, fără dorinţe care chinuesc omulțime şi strică societăţii, el căuta liniştea, seriozitatea şi relaţiile sănătoase. Se mulţumia cu puţin; toată vieaţa lui stă dovadă. O astfel de fire cumpănită şi bine îngrădită nu putea însă să nu aibă şi partea ei pasionată, în care furtuna să bântue fără rezervă şi care să robească firea cea mai aleasă.
Densușianu era un patriot adevărat, nu încrezut, nu închipuit, cu atât mai puţin un înşelător. Tot focul de care era capabilă o astfel de fire aleasă servia să încălzească, în inima lui, iubirea de neam şi contribuia a-1 face să renunţe la tot, să se sacrifice cu desăvârşire pe el pentru a mai adăuga ceva la înălţarea neamului său.
Şi ce iubire aleasă, curată, fu aceasta; dornică numai de a pune în lumină, cât mai mult, părţile bune ale neamului românesc, şi a-i arăta trecutul cât mai înalt, pentru a-i asigura urcarea mai sigur în viitor!
El închină toată suflarea lui neamului din care a ieșit, Densușeanu era dintre Transilvănenii aceia care nu voiesc a mai ști nici de Transilvania lor iubită și martiră, nici de România pe care așa de mulți dintre ei o critică pe nedrept, nici de Macedonia, pe care pare că am uitat-o cei din țara liberă, după ce i-am pricinuit atâta rău, nici de Basarabia, care a împlinit un secol de letargie, nici de Bucovina cu comorile ei din trecut, nimic din toate acestea dar care iubesc, iubesc cu patimă toată țara locuită de români, fără anume hotare decât acelea ale graiului nostru iubit pământ care a fost roșit cu sângele eroilor și martirilor noștri, patria vecinică a doinei fermecătoare și a consânzenelor cu feți frumoși care fac să ne sboare gândul înălțându-se tot mai sus
Dacia, Dacia Felix, era patria lui Densușeanu.
Dacia protolatină, Dacia pelasgă, iată idealul său, iată ce dorea inima lui și pentru a cărei înălțare a muncit și s-a sacrificat.
Să nu fie nimeni sceptic. Se vor convinge toți, sunt sigur, ca și mine, cetind această lucrare de preț.
De Dacia se leagă pe viitor două nume, apropierea lor să nu ni se pară, nici curioasă și mai puțin încă nepotrivită: Traian și Densușeanu !. Traian cuceri Dacia istorică, cu armata romană și cu puterea geniului său. Densușeanu cuceri Dacia preistorică, prin această monumentală lucrare postumă, numai cu munca lui aprigă și geniala lui divinațiune.
Armatele romane, pentru a pătrunde în inima Daciei și a cuceri capitala ei, urmară mai multe căi. Carapații, acești veșnici buni apărători ai acelor ce au știut să se umbrească sub coamele lor dătătoare de viață, formau însă un zid contra năvălitorilor.
Legiunile care se ridicaseră, mai de-a dreptul de la Severin spre Sarmisegetuza, urmară cursul Jiului. Ceea ce putu face tehnica modernă cu inginerii noștri, pe frumoasa dar sălbatica vale a Lainicilor, pe care s-a așternut nu demult o admirabilă cale, nu fură în stare să o facă, mai ales grăbiți cum erau specialiștii armatei romane. Iată de ce de la Bumbești, unde-și făcu ultimul său castru în vale, armata romană apucă direct peste munți, prin pasul masivului Vulcan și peste munții Hațegului spre a se coborî pe clinul lor de miază-noapte în îngusta dar fertila și mai ales poetica vale a Streiului, ce-și duce apele în Mureș.
În acest centru pur românesc se află nu departe de “Poarta de fier” Transilvania, Grădiștea, acum o mică comună rurală, dar care fu de două ori mândră și impunătoare, mai întâi ca Sarmisegetuza și apoi ca Ulpia-Traimta, fosta capitală a Daciei. Ea e situată pe malurile Hațegului în o vale admirabilă, înconjurată de înalte și frumoase catene de munți.
Ceva mai din sus de Grădiștea, se află mica comună Densus, numită Densuș, fosta reședință a lui Claussius Longinus, care există și până acum, servind ca biserică greco-catolică română sătenilor. Acolo s-a născut N. Densușianu, la 18 aprilie 1846, în acest leagăn al latinității Daciei, în acest cuib de rață pământesc, în acest colț de pământ sfânt nouă, dar cam uitat, plin de urmele și amintirile marilor popoare, cel dac și cel roman, văzu lumina soarelui și crescu acel care nu putea să fie făcut în urmă și mai conștient prin o cultură aleasă, decât un mare patriot român.
Astăzi Ulpia Traiană se numește Vărhely și acest nume spune mai mult decât orice, care e soarta de acum a vechiului principat al Transilvaniei și ce se petrece cu frații noștri din nord—est.
Mausoleul lui Longinus, acest admirabil monument, scăpat de vitregia timpilor ca și închinătorii lui, este cea mai vie dovadă și cel mai deplin protest al drepturilor ginților care nu se pot călca în picioare, Vărhely nu va triumfa nici când de Ulpia Traiană.
Venit pe lume, cu puțin înainte de 1848, care ridică viața a peste 40 mii de români, în general fără cultură, dar conștienți și mândri de originea lor, îngrijit de o mamă iubitoare și în casa unui preot transilvănean cult și patriot, Densușianu a crescut în o viață modestă dar curată. Copilări în mijlocul unei naturi admirabile, în o localitate care la fiecare moment îi vorbea de trecutul glorios al neamului românesc și în o epocă în care românii ceriășteau la o viață ceva mai liberă. Aceștia, încrezători în drăguțul lor de împărat, alături de armata căruia și pentru care sângerase din adânc, erau acum siguri că și ei au dreptul la o viață omenească după secole de adevărat martiriu.
El începu să-și dea seamă despre ale lumii, tocmai atunci când româniieșeau cu încetul din o lungă vale a plângerii în care volnicia nu cunoscuse margini. Nu cu mult înainte, administrația centrală trebuise să dea ordine să se mai curețe drumurile de numeroasele țepi, pădure de leșuri românești victime ale ungurilor, pentru a nu jigni văzul acelui mare suflet și rar protector al elementului român, fie-i binecuvântată memoria, împăratul Iosif al II-lea.
Un scriitor ungur n-a scris oare: “Niciodată furcile, temnițele, securile, cârligele, ștreangurile și colțurile stâncilor n-au omorât mai mulți criminali ca români”.
Cum putea oare un atare copil, crescut cu astfel de amintiri și văzând mizeria din jurul său, să nu devie un mare patriot, atunci când prin cultură el își dete mai bine seamă de suferințele neamului său, care totuși avea pentru el atâtea drepturi.
…Dar cel ce are încredere în triumful adevărului și dreptului și cel ce cunoaște evoluția neamului nostru, nu se va îndoi un moment de viitorul întrevăzut de Bolintineanu, pe care-I are acest popor. Cei din România liberă au însă și sarcini mari și mai grele și am nădejdea că-și vor da seama de ce trebuie să făptuiască față cu neamul întreg din acest punct de vedere!”
La împlinirea a 150 de ani de la înființarea Academiei Române, mare eveniment, revista Saeculum, Focșani, sub semnătura redactorului ei șef, Rodica Lăzărescu, a adresat unora dintre “nemuritori” un set de întrebări, printre care și aceasta: “”Cum vedeți poziționarea acestei temeinice și respectabile instituții naționale pentru următorii ani, având în vedere fragilul nostru sistem de învățământ, tineretul debusolat, mai degrabă tentat de mirajul banului și al puterii personale decât de miracolu Adevărului și al Frumosului?, întrebare la care consemnez din răspunsul Academicianului Gheorghe Păun.
“Tineretul debusolat” este o formulare de o prea mare generalitate. Depun mărturie că în multe școli, cred/sper că în foarte multe, se învață cu adevărat, că în metroul bucureștean se citesc cărți, fie și pe tabletă, că în Biblioteca Județeană din Pitești – și nu numai acolo n.n. – vin mereu tineri și împrumută cărți, că nepoții mei și colegii nepoților mei… Marea problemă a învățământului este instabilitatea, din motive politice, cele șaizeci și ceva de „reforme” despre care auzeam la TV că s-au operat în sfertul de secol de la Revoluție, fiecare „reformă” schimbând ce schimbase ministrul dinainte, care și el…Nimic nou, se pare, și Moisil avea o butadă de genul „cea mai importantă reformă în învățământul nostru ar fi să nu se mai facă nicio reformă timp de un deceniu”, de acest reflex al fiecărui nou guvern. Noroc cu familia, atâta cât mai este (mă gândesc la părinții plecați la muncă prin Europa, cu copiii lăsați în țară), că se zbate, cheltuiește cu meditații, cursuri particulare, after school, cluburi. Există o criză a stabilității, cum există și una a valorilor, o criză în raport cu morala tradițională, în toată societatea românească și în toată societatea occidentală, lucrurile sunt profunde și contradictorii, se ghicesc forțe direcționate în toate direcțiile, inclusiv multă entropie, evoluțiile sunt greu de prezis – dar iarăși vin cu optimismul țăranului de pe Argeș în Sus, poate mai mult sentimental decât lucid, dar cu bătături în palmă, pe talpă, în suflet: România este în marginea Europei, are avantajul limes-ului, al istoriei ceva mai tinere, al ortodoxiei autocefale, al Mioriței și Meșterului Manole, Luceafărului și Tinereței fără bătrânețe (patru mituri geniale, le amestec puțin, ar mai trebui adăugat ceva despre Zalmoxis, pentru a avea o perioadă, cum i-ar plăcea și academicianului filosof Alexandru Surdu, ce reazem de înțelepciune pentru „uz intern” și ce efigie puternică dacă am ieși în lume cum ar trebui cu cele paru-cinci mituri, pomovate împreună!), România are belșug de sare în pământ și de fosfor în mințile copiilor, are Carpații în centru, ca o linie a norocului, rezistenței și înaltului, pe scurt, o inerție funciară, de secole probată, menită altor secole”, tocmai cum vedeau și N. Densușianu, C.I. Istrati și mulți alții ca ei.
Și, optimist dar și circumspect, academicianul Gheorghe Păun concluziona răsunsul la întrebarea primită: „Rămâne să lucrăm, cu determinare, naturalețe, optimism. Spuneam și în altă parte: de ani buni, tot întâlnim diagnosticieni, dar mare nevoie avem de terapeuți…”
Pentru conformitate, Ion N. Oprea
by 
Array
A trecut ceva timp, de la atacul informatic direct, de foarte rea-credinţă, prin care revista universală de creaţie şi atitudine culturală ARMONII CULTURALE (www.armoniiculturale.ro, înfiinţată la Adjud în februarie 2011), a fost desfiinţată aproape în totalitate. Dispariţia din spectrul online a acestei reviste, devenită în scurt timp valoroasă, prin numele care şi-au adus contribuţia la construirea acesteia, a constituit un real motiv de regret pentru cei peste 900 de colaboratori, de pe cinci continente. În perioada activităţii sale online, revista Armonii Culturale s-a constituit într-un pol pozitiv de atragere a scriitorilor valoroşi, atât din ţară, cât şi din diaspora..