Despre dimensiunea euharistică a creaţiei în raport cu problemele ecologiei şi cu misiunea Bisericii…


Noi toţi (re)cunoaştem un adevăr fundamental şi anume că întreaga creaţie este legată de om, cu alte cuvinte, între om şi creaţie este o strânsă legătură, o relaţie bine consolidată. Doar că „refuzarea voii dumnezeieşti s-a făcut în lumea sensibilă de către (acelaşi) om, în care este recapitulată sau rezumată întreaga lume. Lumea sensibilă este trupul extins al omului. Este trupul care îl hrăneşte şi îl susţine, dar care, totodată, are nevoie de îngrijirea şi dragostea lui” .
Mai cunoaştem faptul că Domnul Iisus Hristos este Logosul creator şi mântuitor al lumii. În Domnul Hristos – Logosul divin se cuprinde astfel începutul, dar şi scopul întregii creaţii; din cauza acestui fapt lumea, în concepţia creştină, nu poate fi abordată decât prin raportare la Iisus Hristos, la lumina Sa care luminează tuturor. Durerea cea mare este că în vremurile acestea moderne şi postmoderne, imaginea omului a fost pătată şi deteriorată, odată cu ea fiind întunecată şi istoria lumii. De aceea, rolul Logosului a fost şi El deteriorat şi marginalizat, punându-se accent pe energiile şi resursele omului, pe iscusinţa şi priceperea sa limitată, care poate înlocui purtarea de grijă proniatoare a lui Dumnezeu. Drept urmare, odată cu „ieşirea” omului din epoca modernă se observă că el este „ameninţat de pericolul de a-şi pierde pentru totdeauna, simbolurile personalităţii sale” , fapt pentru care astăzi, în plin postmodernism, este pusă în pericol integritatea persoanei sale şi relaţia sa cu natura înconjurătoare. Şi acest lucru, pentru că – aşa cum spune Mircea Eliade – „a sfârşit prin a nimici propriul său ideal ştiinţific”. Prin „ideea răscumpărării naturii – spiritele Renaşterii atât de diferite precum Parcelsius, John Dee, Comenius, J.V. Andreae, Fludd sau Newton – vedeau în alchimie modelul unei întreprinderi nu mai puţin ambiţioase, anume desăvârşirea omului printr-o nouă metodă de a cunoaşte” .
Trebuie să subliniem că Logosul divin – Mântuitorul nostru Iisus Hristos S-a întrupat pentru a-l restaura pe om în fiinţa sa, dar şi pentru a-l repune în acea relaţie dintru început cu natura care-l înconjoară. Dacă entropia cosmosului reprezintă această „supunere pentru deşertăciune” a naturii (Romani 8, 20), din cauza căderii omului, iată că prin Domnul Hristos toate au fost recapitulate şi create din nou, „ca toate să fie iarăşi unite în Iisus Hristos, cele din ceruri şi cele de pe pământ; toate întru El”, cum spune Apostolul neamurilor (Efeseni 1, 10). Din această perspectivă, evaluarea şi atitudinea Părinţilor filocalici faţă de lume are drept punct de referinţă fundamental starea omului şi a lumii de după cădere, luând în considerare starea bolnavă a naturii umane. Într-o astfel de situaţie, ura şi lepădarea de lume, invocate de ei sunt mijloace terapeutice, având un rol pedagogic şi vindecător. Ura faţă de făpturi şi îndepărtarea de lume îi oferă omului „o independenţă iniţială faţă de lucruri şi faţă de nevoile sale, singurele capabile să-i permită realizarea în cea mai mare măsură a comunicabilităţii (trăsăturii sale fundamentale, de fiinţă comunitară, socială).” Căderea aduce cu sine raportarea pătimaşă a omului la creaturi, care-i alterează acestuia vederea sănătoasă şi cunoaşterea. „Ceaţa gândurilor pătimaşe a întunecat vederea sufletului” scrie Teolipt al Filadelfiei în Cuvânt despre ostenelile vieţii călugăreşti, în Filocalia, vol. 7, p. 43. După cădere, omul se află într-o confuzie deplină şi nu mai este în măsură, conform Părinţilor filocalici, să activeze trei deosebiri fundamentale: Mai întâi, între lumea creată şi Dumnezeu; În al doilea rând, între sine (om) şi lume; În al treilea rând, între suflet şi trup. În acelaşi timp şi ca o consecinţă, omul pierde capacitatea de a ierarhiza şi valoriza corect cele existente, cu urmări catastrofale pentru viaţa lui şi pentru întreaga lume. „Dacă sufletul este superior trupului – scrie Sfântul Maxim Mărturisitorul – şi Dumnezeu este incomparabil superior lumii pe care a creat-o, atunci, acela care preferă sufletului trupul şi lui Dumnezeu lumea creată de El, nu se deosebeşte cu nimic de idolatri!” Cuviosul Macarie Egipteanul se întreabă cât de superior este omul, din moment ce Dumnezeu a binevoit numai pe acesta să-l iubească dintre toate creaturile Sale. Şi cât de cinstit este sufletul din moment ce Dumnezeu a binevoit iarăşi „să rânduiască unirea şi împărtăşirea acestuia cu Duhul propriei sale naturi (firi)” .
Pentru Părinţii filocalici, lumea făpturilor sensibile trebuie să funcţioneze ca mijloc de comunicare între Dumnezeu şi om. Lumea este darul, expresia iubirii lui Dumnezeu pentru om. Acesta este adevăratul întemeietor fundamental al lumii care oferă singura cale de valorificare pozitivă a întregii Creaţii. „Lumea aceasta este drumul, nu este capătul drumului!” după cum spunea Părintele Dumitru Stăniloae. Lumea creată este calea iubirii prin care Dumnezeu se oferă omului, dar prin care şi omul are posibilitatea să se dăruiască lui Dumnezeu. Biserica salvează şi păstrează acest adevăr în viaţa sa, în mod deosebit în Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie. Considerarea euharistică a lumii este soluţia pe care Sfinţii Părinţi şi Biserica o oferă pentru rezolvarea crizei ecologice. În actul euharistic, omul percepe lumea ca dar al său adus lui Dumnezeu. „Ale Tale dintru ale Tale, Ţie Îţi aducem de toate şi pentru toate!” Gestul euharistic ne descoperă un alt adevăr important, anume că materia nu contează ca şi cantitate, nu cantitatea materiei este importantă. Ceea ce este foarte important este starea ori dispoziţia celui care oferă darul, nu cât de multă materie dăruieşte. Printr-o prescură adusă la altar pentru a săvârşi Dumnezeiasca Euharistie, omul poate să se ofere lui Dumnezeu pe el însuşi în întregime, după cum într-o firimitură din Sfânta Împărtăşanie – darul adus de om lui Dumnezeu, sfinţit de Acesta – Dumnezeu se oferă pe Sine omului în întregime, nu numai o parte. Materia este prezentă şi este valorizată la cel mai înalt grad, tocmai pentru că în contextul euharistic funcţionează în conformitate cu destinaţia sa iniţială, împlinindu-şi adevăratul său scop, acela de a se constitui în dar reciproc între Dumnezeu şi om, vizând formularea unei comunicări libere, ca act constitutiv al vieţii adevărate. Lumea, ca dar al lui Dumnezeu – observă Părintele Dumitru Stăniloae – dovedeşte că nu este o realitate ultimă şi absolută. Darul presupune existenţa unui dăruitor care este în orice caz mai important decât darurile sale” .
Iată de ce, în perspectiva adusă lumii de Mântuitorul Iisus Hristos – Logosul divin, putem să privim omul nu ca fiind în dispută sau în opoziţie cu natura; dimpotrivă, şi omul şi natura îi abordăm în perspectiva antropică şi antropologică, de care vorbea Părintele Dumitru Stăniloae: Cosmosul se lasă cunoscut de om, iar omul se simte mânat de o sete ontologică în a cunoaşte cosmosul, şi prin cosmos vrea să cunoască pe Cel care l-a creat, adică pe Dumnezeu. Acest fapt şi explică de ce primele manifestări religioase ale omului ţin de religiile cosmologice. Aşa stând lucrurile, tratată şi privită în Domnul Iisus Hristos, relaţia om-natură este luminoasă şi optimistă, iar integritatea celor două, ca şi unitatea lor, este consacrată. Natura nu mai este ameninţată cu degradarea, iar omul nu mai este înţeles ca îndreptându-se spre un viitor postuman. Oricât am dori să-l detaşăm pe om de natură, chiar dacă secolul al XX – lea pare să fi reuşit prin a-l fi „eliberat din chinga gravitaţiei” şi să-l fi „smuls de pe suprafaţa Pământului”, acest fapt nu este posibil fiindcă omul „rămâne tributar clorofilei, care captează energia solară şi îl alimentează cu oxigen” . Iar din punct de vedere religios creaţia nu este sfântă prin ea însăşi, ci aşteaptă ca omul să conlucreze cu Harul lui Dumnezeu la sfinţirea ei. Aceasta o înţelegem şi mai bine uitându-ne la rostul în lume al Bisericii; Ea fiind „model al cosmosului răscumpărat, plenitudinea domniei şi stăpânirii lui Dumnezeu, icoana Pantocratorului”. Din acest motiv, „în Biserică suntem înconjuraţi de icoane ale lui Iisus Hristos, îngeri fără trup şi sfinţi, ca o revelare a universalităţii Sfintei Biserici – cum spune Arhiepiscopul Lazăr Puhalo – deoarece, în Biserică, universul este unit; Biserica cerească şi cea pământească sunt una” . Prin Biserică unitatea cosmosului apare ca o realitate de necontestat: „Sfântul Maxim Mărturisitorul va arăta mai târziu, pe temeiul reconstrucţiei cosmologice a Sfântului Atanasie, că această ordine raţională a creaţiei este întemeiată pe ideile divine ale tuturor lucrurilor văzute şi nevăzute, care izvorăsc din Logos şi se întorc în El ca într-un centru unificator al lor. Unitatea creaţiei se bazează pe existenţa unităţii unui singur Creator, Tatăl prin Logoul Său. Acesta este şi motivul principal pentru care pe bolta cea mai înaltă a fiecărui locaş de cult ortodox străjuieşte icoana Domnului Iisus Hristos, Pantocratorul întregului univers” . Dar ce spunea despre această unitate Sfântul Atanasie cel Mare? El spunea că „Însuşi Logosul atotputernic, desăvârşit şi sfânt al Tatălui, sălăşluindu-Se şi întinzând puterile Lui în toate şi pretutindeni şi luminând toate cele văzute şi nevăzute, le ţine pe toate şi le strânge, nelăsând nimic gol de puterea Lui, ci dându-le viaţă tuturor şi păzindu-le pe toate împreună şi pe fiecare în parte” . Această viziune despre unitatea cosmosului prin Hristos, afirmată de Sfântul Maxim Mărturisitorul – „în El, Raţiunea supremă, sunt fixate ferm raţiunile tuturor şi le cunoaştem pe toate înainte de facerea lor, ca modele ce sunt în El şi de la El îşi primesc existenţa la timpul potrivit, după înţelepciunea Creatorului” – fapt exprimat şi de una dintre cântările bisericeşti, care zice: „O, Hristoase, Înţelepciunea şi Puterea lui Dumnezeu, Care creezi şi sprijini toate lucrurile” (Catavasia cântării a III – a, Canonul Adormirii Maicii Domnului). Aici nu este vorba doar de unitatea celor create, cât şi de integritatea întregii creaţii, care nu mai este supusă unui ciclu al distrugerii ci, prin Iisus Hristos, este chemată la desăvârşire: „Armonia şi unitatea Bisericii, exprimate în aritectura sa, în artă şi în ciclul său liturgic, se află în afara simplelor lucruri create. Ele constituie o descoperire a acestui cosmos transfigurat şi mântuit al viitorului, atunci când domnia şi stăpânirea lui Dumnezeu se manifestă cu adevărat în toate” . Aşadar, prin Domnul Iisus Hristos întregului cosmos i se imprimă un sens eshatologic. Adică, prin Hristos, realitatea Împărăţiei lui Dumnezeu este deja trăită, dar nu încă împlinită, aşa cum ni se arată şi în Apocalipsă, atunci când ni se vorbeşte de „un cer nou” şi „un pământ nou”; întreaga creaţie reînnoită va alcătui „noul Ierusalim”, cetatea „de la Dumnezeu gătită ca o mireasă, împodobită pentru mirele ei” (21, 1-2). Prin Iisus Hristos, negreşit, întreaga creaţie participă la Liturghia cosmică – de care vorbea Sfântul Maxim Mărturisitorul, iar mai înainte şi Sfântul Dionisie Areopagitul – în care cele cereşti şi cele pământeşti aduc laudă Celui „ce este”, adică „Cel ce era şi Cel ce vine, Atotputernicul”, singurul Care este „Cel dintâi şi Cel de pe urmă” (Ioan 1, 8 şi 17). Mai mult, în timpul epiclezei euharistice, „prin pâinea şi vinul înălţate spre Dumnezeu, ce au în ele prefigurat pe Iisus Hristos ca înălţate spre Dumnezeu, ce au în ele prefigurat pe Hristos ca dar către noi (prin întrupare) şi ca dar către Dumnezeu Tatăl (prin răstignire), preotul cheamă pe Duhul Sfânt pentru ca ele să fie prefăcute în Trupul şi Sângele lui Hristos, ca daruri supreme jertfite de El Tatălui pentru noi şi ca daruri date iarăşi nouă la nivel suprem” . Cu siguranţă că aceasta oglindeşte acea realitate de care vorbeşte şi Arhiepiscopul Lazăr Puhalo şi anume că Biserica, abordând cosmosul prin Mântuitorul Iisus Hristos, face o deosebire clară şi limpede „între ideal şi decăzut”, pentru că „universul va fi transfigurat la împlinirea timpului”, iar tranfigurarea lui a şi început de fapt. Când transfigurarea sa va fi deplină, „ciclul liturgic, iconografia şi arhitectura liturgică vor dispărea, deoarece au fost împlinite. Profeţia dispare întotdeauna în prezenţa împlinirii sale” . În consecinţă, dacă creaţia – adică întregul cosmos – se sfinţeşte numai participând la jertfa lui Iisus Hristos, trebuie să înţelegem că „numai prin Sfânta Împărtăşanie se încheie circuitul real ontologic al dialogului de dragoste între Tatăl, Fiul şi noi, prin jertfa Fiului Său. Prin jertfa Fiului Său, ne predăm Tatălui, părăsind trăsăturile egoismului nostru, unindu-ne în ea cu Fiul; prin împărtăşirea de ea ni Se dă mai deplin Fiul, cu dragostea lui faţă de Tatăl şi de noi, ca să putem relua la alte Liturghii, la o treaptă mai înaltă această reciprocă dăruire” .
Cu alte cuvinte, a proteja natura nu înseamnă – conform învăţăturii creştine – doar „a îndeplini o sarcină de igienă planetară” – cum spune Jean Rostand; ci mai mult „înseamnă a păstra vocaţia ei de a se sfinţi şi de a ne ajuta şi pe noi să ne sfinţim”. Este adevărat că „înainte de toate, apărând natura, omul îl apără pe om” ; de fapt îşi ajută semenii pentru ca să-şi îndeplinească acea chemare eshatologică, de a se face fii ai Împărăţiei Cerurilor, care nu înseamnă altceva decât – aşa cum spunea Sf. Ap. Petru – „a se face părtaş la suferinţele lui Hristos” şi sfinţeniei Lui „cu bucurie mare”, întrucât toţi suntem chemaţi să ne facem părtaşi „dumnezeieştii firi” (I Petru 4, 13 şi II Petru 1, 4).
Într-o altă ordine de idei, la cunoaşterea intervenţiei lui Dumnezeu în natură, concept fundamental şi specific al ecologiei spirituale, la care apelăm, în aceste momente, cu scopul eradicării crizei ecologice, precum şi la descoperirea valorilor unei creaţii noi „în Hristos şi în Duhul Sfânt”, ne ajută în primul rând, credinţa în actele răscumpărătoare ale Mântuitorului nostru Iisus Hristos, nu mai puţin însă în prezenţa Domnului cu noi: „până la sfârşitul veacului” (Matei 28, 20). „Cu anticipare, va trebui să spunem că este vorba despre o prezenţă euharistică. Potrivit precizării pe care am făcut-o, ecologia spirituală vrea să fie o disciplină cu un statut ştiinţific, deşi nu integrală ca atare în ecologia generală, ci în interferenţă doar cu aceasta, urmărind împreună relaţiile dintre speciile lumii vii şi interacţiunea lor cu mediul cosmic, pentru care lucru se cuvine să ne raportăm la cunoştinţe de strictă obiectivitate” . Cu alte cuvinte, să apelăm la date pe care ni le procură raţiunea. De aceea o precizare referitoare la modul de cunoaştere a fenomenului „ecologic” de care ne ocupăm, în condiţia lui „naturală”, este şi ea necesară . Este un lucru cert, cunoştinţele ce privesc realităţile creaţiei, aparţin şi raţiunii şi creaţiei. Dacă uneori între raţiune şi credinţă se pare că se ivesc contradicţii, acestea sunt doar aparente şi trecătoare. Ele provin din greşeala de a conta mai mult pe unele păreri subiective ale oamenilor, fiindcă în realitate nici credinţa adevărată nu se opune raţiunii şi nici raţiunea sănătoasă nu se opune credinţei celei adevărate. „Între aceste două funcţii de seamă ale sufletului există un raport de armonie şi, metaforic vorbind, de ajutor mutual. Raţiunea, prin mijlocirea ştiinţei, în măsura în care aceasta rămâne o ştiinţă onestă, atestă principiile credinţei, justifică adevărurile privitoare la prezenţa divină în creaţie, aduce cuvenitele lămuriri la noţiunile de lume, viaţă, om, suflet, destin şi nemurire, pregăteşte terenul pentru o credinţă referitoare la efectele ce le produce Taina Sfintei Euharistii în cultură şi civilizaţie (se înţelege în creaţie), toate aceste obiective ale ecologiei spirituale. Credinţa, la rândul ei, prin mijlocirea Revelaţiei, lărgeşte domeniul raţiunii, o ajută ca o soră mai mare, o fereşte să abuzeze de concepte false şi de ipoteze contradictorii, o stimulează ca să cerceteze adevărul cu toată seriozitatea şi o pregăteşte ca să devină o raţiune credincioasă, în slujba caracterului formativ al ecologiei spirituale” . De amândouă, de credinţă şi raţiune, avem nevoie pentru a demonstra sensul pe care îl dobândeşte creaţia, prin prefacera ei euharistică, în eveniment de comuniune, adică de adevărată comuniune, pe care o realizează Hristos Domnul cu natura, fundamente care au rădăcini antropologice în Întruparea lui Dumnezeu. El Însuşi Şi-a asumat conţinutul raţional şi material al lumii, când a transformat natura stricăcioasă şi nemuritoare a cărnii şi sângelui în subiect de viaţă veşnică. Dimensiunea euharistică a ecologiei spirituale îşi află (re)sursa în dimensiunea euharistică a comuniunii divine. De aceea se cuvine a spune că o cunoaştere a acestei dimensiuni pretinde implicarea unui mod teandric de înţelegere, mai presus de simpla înţelegere, este înţelegere inspirată de sus, cu alte cuvinte, din Miracolul Euharistic .
Intervenţia divină în creaţie, la care ne referim, vorbind despre alcătuirea şi elaborarea teologică, dar în acelaşi timp „ştiinţifică”, a ecologiei spirituale, se află la nimbul de lumină al cunoaşterii adevărului pe care ni-l inspiră revelaţia şi Taina Sfintei Euharistii, nu mai puţin şi aceasta „revelatoare”. În ce priveşte revelaţia, luată în înţelesul ei teologic curent, necesitatea ei se evidenţiază, în primul rând, prin însuşi actul intervenţiei divine în natură, pe care mai întâi creaţia l-a primit în cele şase zile ale facerii, iar apoi într-un sens cu totul deosebit, este desăvârşit în actul celei de a doua creaţii, a luminii în har, prin moartea şi învierea Domnului în cea de a treia zi. „Fără iubirea lui Dumnezeu şi fără manifestarea acestei iubiri, în revelaţia cosmică şi biblică, nu am cunoaşte nimic din adevărurile, planurile şi scopurile lui Dumnezeu cu noi. În revelaţie, cu certitudine, avem păstrate cu scumpătate taine, cu neputinţă de pătruns şi de aflat numai cu o raţiune lipsită de har. Ele există şi Dumnezeu le revelează, atunci când şi cum află de bine şi de potrivit în atotînţelepciunea Sa. Liturghia cosmică este tocmai această sursă a descoperirilor dumnezeieşti din natură, dependentă, bineînţeles, de „prefacerea” pe care o operează minunea de pe masa Sfântului Altar. Suprema intervenţie a Sfântului Duh, pogorând dumnezeiescul foc din cer, înflăcărează întreaga creaţie în vederea transfigurării ei, conducând-o astfel spre Împărăţie. E de reţinut faptul că acest nimb de lumină al energiilor divine necreate pătrund în toate elementele componente ale existenţei cosmice, îmbogăţind tot mai mult „sacralitatea” lumii, care de fapt se înnoieşte prin puterea dătătoare de viaţă a Învierii. În acest sens, energiile la care ne referim nu mai au doar menirea să acopere prăpastia dintre natural şi supranatural, să constituie puntea de diamante dintre Dumnezeu şi lume, şi chiar rolul de a ridica făptura la condiţia proslăvirii ei prin înveşnicire. E vorba chiar de sensul în care Sfântul Apostol Pavel ne spune că moartea nu mai există, fiind biruită (cf. I Cor.. 15, 55). E drept însă şi aceea că o nouă cădere în păcat, o călcare în picioare a Sângelui Domnului, readuce ademenirea şi capcanele morţii, prin care sunt umbrite tot mai mult sensurile creaţiei, pregătind totodată calea prin care îşi fac apariţia crizele ecologice” .
Cu precizarea semnificaţiei ce ne-o împărtăşeşte revelaţia în natură, ne îndreptăm spre descoperirea sursei şi a originii de care atârnă bogăţia de daruri amintite, care urmează a fi şi mai mult cunoscute şi care nu sunt altele decât cele ce ni le conferă Miracolul Euharistic. Tot centrul de viaţă tainică, miraculoasă şi de sublimă credinţă al Sfintei Liturghii, priveşte într-un cuvânt Taina Sfintei Euharistii, tocmai pentru că în Altar are loc un eveniment, o minune, chiar dacă este numită în mod simplu „prefacere”. Astfel, Domnul neîncetat se aduce jertfă, sfinţindu-Se pentru noi, ca prin jertfă şi înviere să-şi prelungească în noi lucrarea Sa răscumpărătoare, după cum totodată, să şi-o continue în natură şi în istorie ca intervenţie divină. Odată cu Liturghia Euharistiei, are loc prin Biserică şi prin credinciosul care se cuminecă cu vrednicie, o folosire personală a întregii lumi, întrucât această minune a Sfântului Altar îşi asimilează creaţia originară, „componentele” fundamentale ale hranei şi vieţii omului: pâinea, vinul şi apa. În acest fel Biserica şi le asumă ca pe o binecuvântare şi har dumnezeiesc, reuşind prin aceasta să realizeze o nouă relaţie a omului cu Dumnezeu, cu natura, dar şi a oamenilor între ei. Aşadar, asumarea sacramentală a cărnii lumii, a pâinii, vinului şi a apei, transformarea acestor elemente – daruri în Trupul şi Sângele Domnului Dumnezeu întrupat, sunt mugurii dinamici ai transformării întregii creaţii, constituind resortul existenţial al unei noi prezenţe divine în lume: „sacralitatea euharistică” . Mai trebuie să precizăm şi aceea că „prefacerea euharistică”, această înnoire a lumii şi devenire a ei în eveniment de comuniune divină, nu aduce cu sine pentru creştin o simplă îmbogăţire sufletească de trăire a unei noi atitudini pe care omul o dobândeşte faţă de creaţie, ci înseamnă ceva mult mai profund. Fundamental, ea are rădăcini ontologice în întruparea lui Dumnezeu. Întâlnirea noastră cu Iisus Hristos Euharistic este în acelaşi timp, şi o întâlnire cu Domnul Hristos Cosmic. Prin însăşi calitatea noastră de creştini, suntem îndatoraţi a-L considera pe Mântuitorul Hristos drept întruparea sau „recapitularea” întregii creaţii şi, prin urmare, ca omul şi Mântuitorul lumii însăşi. Fiind adevăratul „chip al lui Dumnezeu”, de care atârnă întregul destin al lumii, credem şi înţelegem că în persoana Domnului lumea dobândeşte pe Preotul creaţiei, prototipul relaţiei corecte a omului cu lumea naturală, creaţie a Tatălui ceresc. Această demnitate a Mântuitorului de a fi numit „Preot al creaţiei” ne obligă mai întâi a lua aminte la faptul că ne raportăm la Iisus Hristos ca Om adevărat şi Dumnezeu adevărat. Aşadar, ce este omul? Care este relaţia lui cu creaţia considerată în întregul ei? Lumea, văzută în ansamblu şi în întregime, este trupul extins al omului. Este trupul care îl susţine, îl adăposteşte şi îl hrăneşte pe om, dar care, în acelaşi timp, are nevoie de îngrijirea şi dragostea lui. Lumea se descoperă a fi şi un mod de comuniune a omului cu Dumnezeu, nu mai puţin a oamenilor între ei, un loc de afirmare a vieţii spirituale, comune şi oneste, o lume readusă la unitatea creaturală. Tot ce se petrece în interiorul omului îşi pune amprenta pe întreaga lume, dar şi tot ce se petrece în lume se reflectă în om. Întreaga creaţie, cu excepţia omului, se supune desăvârşit voii lui Dumnezeu. În acest univers sensibil doar omul, ca făptură liberă, poate refuza voia lui Dumnezeu, după cum poate fi biruit de propria sa voie. În starea primordială, omul a fost rânduit a fi preot al creaţiei, în sensul de a introduce şi menţine în act, prin calitatea lui sacerdotală, ordinea divină a existenţei. Prin cădere, omul a pierdut această demnitate, dar a fost redobândită odată cu răscumpărarea lui în Hristos. Mântuitorul însă nu numai ca Om, ci şi în modul suprem al cuvântului, ca Fiu al lui Dumnezeu, este Preot al întregii creaţii .
Este vrednic de remarcat adevărul, care îl descoperă pe creştin preot al creaţiei, potrivit restaurării lui în Hristos, şi că acesta respectă cosmosul din două motive foarte importante: întâi că universul a devenit purtătorul unei prezenţe divine, „sacralitatea euharistică” descoperindu-l drept un templu al Dumnezeului celui viu, dar şi pentru că omul a ajuns să fie veriga de legătură între Dumnezeu şi creaţie. Odată cu împărtăşirea cu Sfintele Taine, „în Hristos”, devenind trup în „Trupul lui Hristos”, creştinul este investit cu harul de a fi şi de a acţiona, precum Iisus Hristos, drept preot al creaţiei. Întemeiaţi fiind pe această credinţă, creştinii ortodocşi sunt constituiţi într-o comunitate teandrică care, prin binefacerile acestei comuniuni ce-i revine, în lumea zidită, aduce ofrandă lui Dumnezeu darurile creaţiei, reprezentate toate de pâine, vin şi apă, oferindu-le prin cuvintele, pomenite şi mai sus: „ale Tale dintru ale Tale, Ţie îţi aducem de toate şi pentru toate!” Prin aceste cuvinte este recunoscut şi adevărul că făptura zidită nu aparţine omului, ci lui Dumnezeu, singurului stăpân al existenţei, natura fiind un templu dumnezeiesc, după am stabilit deja. Când după această „anafora”, care ajută creaţia să se elibereze de limitele ei naturale, suntem încredinţaţi că revenindu-ne permanent nouă darurile oferite lui Dumnezeu, tocmai pentru că le-am dăruit, ele nu mai aparţin morţii, ci vieţii. În acest fel, de fapt creaţia dobândeşte prin noi şi pentru noi „sacralitatea euharistică” despre am vorbit înainte. Se cuvine a completa doar că aceeaşi „sacralitate” instituie pe creştini a fi noii sacerdoţi ai unei creaţii rezidite „în Hristos”, precum şi aceea că natura în care ei oficiază se cade a se numi un nou paradis al existenţei pământeşti .
Din cauza demnităţii la care este ridicată preoţia dobândită de om, prin intervenţia supremă pe care o aduce în lume Întruparea Mântuitorului, o grea răspundere îi revine acestuia privind soarta creaţiei. Dacă, pe de o parte, în calitatea sa de „preot al creaţiei” devine el însuşi creator, pe de altă parte, tot el este cel care provoacă apariţia aşa zilelor „crize ecologice”, de care mai multe ştiinţe ale zilelor noastre se ocupă la modul cel mai insistent. Şi asta deoarece o recădere a omului în patimi şi în păcate, nu numai că îl destituie pe om din demnitatea lui de preot al creaţiei naturii rezidite în Hristos, ci îl descoperă a fi adevăratul agent al surpării ordinii divine din natură, surpare care poate duce până la declanşarea unei catastrofe cosmice. Sigur, în cauză se află aşa-zisul fenomen uman. Dacă nici un animal nu s-ar putea împotrivi raţionalităţii inerente naturii lui, în schimb omul poate face aceasta deoarece făcând-o, arată că însuşirea lui proprie priveşte nu doar raţionalitatea, ci încă ceva în plus: priveşte libertatea ca însuşire deosebită ce-i este conferită încă, prin creaţia sa după „chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”. Drama existenţială a omului se află în funcţie de acest mare privilegiu al zestrei sale native şi se măsoară în zilele noastre, mai ales, cu atitudinea lui implicată în starea aceasta genaralizată .
Reîntorcându-ne, întâi de toate, la ideea că omul, făptură a lui Dumnezeu, zidită întru libertate, este o verigă de legătură între creaţie şi Dumnezeu, „constatăm că are prin însuşi statutul său ontologic de persoană, menirea de a păstra în integritatea ei originară natura şi chiar mai mult, de a cultiva şi a o încorpora în forme de cultură şi civilizaţie, care o vor înălţa la nivelul rânduit demnităţii lui de moştenitor al vieţii veşnice. Dobândirea acestei demnităţi, însă, omul nu o are, după cădere, decât prin cuminecarea cu Sfintele Taine” . Euharistia este, aşadar, fărâma de drojdie care face să dospească din punct de vedere sacramental aluatul întregii creaţii, întrucât transformă, pe de o parte, lumea ca zidire a lui Dumnezeu în eveniment de comuniune divino-umană, reliefând şi împlinind „logosul” creaţiei iar, pe de altă parte, suprimând atât lipa de raţiune cât şi absurditatea supravieţuirii unei existenţe autonome, aparţinătoare unor culturi şi civilizaţii, sortite de fapt desfiinţării prin moarte. Sigur şi esenţial, dumnezeiescul dar al cuminecării cu Trupul şi Sângele Domnului, conferă persoanei umane, pe lângă certitudinea învierii, perspectiva înveşnicirii cu sine a unei întregi lumi rezidite în Iisus Hristos .
Fiind vorba despre un asemenea dar suprem conferit persoanei umane în Biserică, şi numai în Biserică, se cuvine a preciza imediat adevărul şi realitatea că persoana, spre deosebire de individ, aparţine totdeauna comuniunii de persoane, ea însăşi structurată organic în cercuri concentrice: căsătorie, familie, neam şi egumena – omenirea personalizată în Hristos prin a doua creaţie a lumii . În perspectiva acestei viziuni, comunitatea apare ea însăşi ca una din cele mai profunde realităţi a vieţii umane şi care, aflându-se în unitatea creaţiei, ne descoperă cum întreaga fire zidită este împreună părtaşă cu omul la preamărirea lui Dumnezeu şi cum toate lucrurile din lume îi vin omului în ajutor spre mântuire şi îndumnezeire, în Iisus Hristos Cel cosmic şi universal. Avem de a face, potrivit acestei minunate descoperiri, cu perceperea unuia din cele mai însemnate principii ale ecologiei spirituale. Din păcate însă, şi în altă ordine de idei, nu ne permitem ca într-o succintă prezentare, precum cea de faţă, să arătăm cum se creează această comunitate drept comuniune de persoane, începând cu Taina Căsătoriei şi cum intervenţia euharistică îi rezideşte în har pe cei doi soţi într-un paradis cosmic al vieţii de căsătorie, căci am fi obligaţi a ne referi la comuniunea etnică, mult mai pe larg. Căci într-adevăr, această comuniune, cunoscută mai mult cu denumirea de neam este, într-un fel sau altul, mai bine definită de integrarea fraţilor de-un sânge harismatic într-un spaţiu sacru, iar pe de altă parte se află asemenea unui stâlp al comunităţii umane, plasat între familie şi ecumena, cu referire nemijlocită la amândouă .
În concluzie, Domnul şi Mântuitorul – Cel care „a fost cunoscut mai dinainte de întemeierea lumii, dar Care s-a arătat în anii cei mai de pe urmă” – este Cuvântul „Care a fost binevestit” (I Petru 1, 20 şi 25), de aceea, „Sfânta Liturghie este urcuşul creaţiei spre desăvârşirea ei şi spre proslăvirea Treimii prin jertfa Fiului lui Dumnezeu făcut om şi prin împărtăşirea de ea” . Aşadar, a vedea creaţia despărţită de această sfinţire înseamnă a o sărăci, a o supune deşertăciunii, cum spune Sf. Ap. Pavel. Însă ea nu a fost creată spre această deşertăciune şi nici omul, icoana lui Dumnezeu celui viu.
De asemenea, vom susţine în încheiere, constatarea că Euharistia actualizează într-un dinamism convergent, spre plenitudinea existenţei, marile potenţialităţi umane care semnifică şi simbolizează ceea ce trebuie să devină lumea adică o dăruire şi un imn de laudă adus neîncetat, Creatorului; o comuniune universală în Trupul lui Iisus Hristos, o împărăţie a dreptăţii, a iubirii şi a păcii în Duhul Sfânt, pentru unitatea şi mântuirea tuturor în Hristos Domnul şi prin Hristos, ajungând, astfel, la desăvârşirea noastră cu ajutorul Sfintei Euharistii căreia îi descoperim, în acest fel, valoarea ei duhovnicească de nepreţuit!…


Dr. Stelian Gomboş

https://steliangombos.wordpress.com/

by

Referinţă Bibliografică

Despre dimensiunea euharistică a creaţiei în raport cu problemele ecologiei şi cu misiunea Bisericii…/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 16 noiembrie 2023