În introducerea ce urmează voi căuta să pledez pentru existenţa şi cultivarea relaţiei, a raportului şi a armoniei dintre gândire, glăsuire şi făptuire în spiritualitatea noastră răsăriteană, remarcând şi subliniind sau, mai bine zis, pornind de la Evanghelia după Ioan, unde în al şaselea capitol, Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne vorbeşte despre realitatea euharistică, arătând că trupul Său este „adevărată mâncare” şi sângele Său „adevărată băutură”. Aceste cuvinte i-a smintit pe mulţi dintre iudei şi mai mult, pe unii dintre ucenici, care au început să-l părăsească. Atunci Hristos i-a întrebat pe cei doisprezece apostoli dacă nu vor să se ducă şi ei, dar Simon Petru i-a răspuns: „Doamne, la cine ne vom duce ? Tu ai cuvintele vieţii celei veşnice.”
Aşadar, Mântuitorul nostru Iisus Hristos – care este Însuşi Cuvântul lui Dumnezeu, la El găsind cuvintele vieţii celei veşnice, acestea fiind o adevărată hrană duhovnicească. Mântuitorul nostru Iisus Hristos, ne spune Sfânta Evanghelie „că vorbea ca unul care are putere”. Hristos se identifică cu învăţătura Sa. Între faptele şi cuvintele Sale nu este nici o contrazicere, ba dimpotrivă, este o simbioză şi o armonie.
Noi ştim că prima parte a Sfintei Liturghii – numită a catehumenilor – cuprinde o pericopă din apostol şi una din evanghelie, cele nouă fericiri, având rostul de a-i împărtăşi pe credincioşi cu cuvântul lui Dumnezeu, de aceea aceasta poate fi numită şi liturghia cuvântului ori a învăţăturii iar cealaltă parte, numită a credincioşilor, în care ni se împărtăşeşte chiar Trupul şi Sângele Mântuitorului, ca o împlinire a împărtăşirii cu Hristos – căci „Cuvântul Trup s-a făcut” – cum se spune la începutul Evangheliei după Ioan.
Cu cuvântul poţi să zideşti sau să dărâmi, să mângâi sau să loveşti, să binecuvintezi ori să blestemi, să hrăneşti duhovniceşte sau să otrăveşti. Haideţi să vă dau un exemplu cum, prin cuvânt, care este darul lui Dumnezeu, poţi să otrăveşti: aşa, ca o paranteză, voi remarca faptul că de multe ori, la slujba înmormântării, în unele locuri se cântă o cântare ce are o denumire lumească: – Hora mortului, pe care nu o găsim în nici o carte de cult, neavând nimic în comun cu adevărata tradiţie a Bisericii, cu învăţătura acesteia, cu duhul ortodoxiei celei autentice. Noi ştim că toate cântările Bisericii le avem din Sfânta Scriptură, de la Sfinţii Părintţi cum ar fi: Sfinţii Chiril al Alexandriei, Efrem Sirul, Ioan Damaschin, Roman Melodul şi alţii. Această aşa zisă cântare bisericească , vreau să accentuez că, de fapt, nu este a Bisericii. Dar care, din păcate, se practică în unele locuri pentru a se respecta datina, ca să se împlinească cuvintele Mântuitorului: „Voi călcaţi porunca lui Dumnezeu de dragul datinei voastre” sau să tâlcuim, mai exact, aţi desfiinţat cuvântul lui Dumnezeu de dragul datinei voastre, a „modei”. Aici putem vedea că credincioşilor nu li se mai împărtăşeşte cuvântul lui Dumnezeu, acesta fiind desfiinţat. Iată cum „sună” o cântare necanonică sau, mai pe înţelesul tuturor, mincinoasă: „Trupul în mormânt îmi pune şi soarele mi-apune, că acolo pe vecie în întuneric o să fie”.
Întrebarea care se pune este următoarea: unde este credinţa în învierea trupurilor? un adevăr fundamental al creştinismului. Ştim bine că Mântuitorul nostru Iisus Hristos a înviat cu trupul – acesta fiind pnevmatizat, adică spiritualizat. În Simbolul de Credinţă niceo-constantinopolitan mărturisim: „Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie”.
Dar, să luăm o mărturisire de credinţă mai veche, deşi n-am putea spune că Simbolul de Credinţă pe care îl rostim noi astăzi nu este vechi, datând din secolul al IV – lea, dar care îşi are originea în veacul apostolic, este vorba de tradiţia apostolică a Sfântului Ipolit Romanul. În această mărturisire de credinţă candidatul la botez trebuia să recunoască, să primească câteva adevăruri de credinţă fundamentale în biserica primară dar care rămân valabile până la sfârşitul veacurilor şi pe care, dealtfel, le găsim în rugăciunea numită Crez. Catehumenul care venea să primească botezul creştin răspundea unor întrebări puse foarte clar iar răspunsul trebuia dat foarte limpede şi fără şovăire. Trei întrebări i se puneau celui care venea să se boteze iar acesta trebuia să răspundă cu „cred” şi anume: – „Crezi tu în Dumnezeu Tatăl? Crezi tu în Dumnezeu Fiul? Crezi tu în Dumnezeu Duhul Sfânt, în Sfânta Biserică cea una, crezi tu în învierea trupurilor? Iată că cel care dorea să devină creştin prin primirea Tainei Sfântului Botez trebuia să mărturisească credinţa în Sfânta Treime, în Sfânta Biserică, care este Una şi universală Unul este Hristos dar mai trebuia să răspundă că el crede în învierea trupurilor. Dacă nu primea acest adevăr pe care l-am precizat, ultimul nu era botezat.
Vedem că orice cântare autentic – bisericească este formată din cuvinte având rolul de a transmite învăţătura Bisericii pe care o găsim în Sfânta Scriptură şi în Sfânta Tradiţie a acesteia. Am putea să numim cântarea, simplu, un cuvânt cântat. Prin cântare în Biserică putem să-i mulţumim lui Dumnezeu, să-i aducem doxologie, să-i cerem dar să nu uităm un aspect foarte important: că orice cântare este şi o mărturisire de credinţă. La Sfânta Liturghie – când preotul spune: „să ne iubim unii pe alţii ca într-un gând să mărturisim” credincioşii răspund: „Pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită”. Alte cântări sau pricesne străine de ortodoxie, cum ar fi: Înaintea ta Isus iubit – unde se spune că „în mine nimic nu e bun, tot ce am făcut e rău” aş veni şi aş contracara cu o cântare ortodoxă: „Chipul slavei tale cele negrăite sunt, măcar, deşi port ranele păcatelor” pentru că nu putem să mărturisim că în om nu este nimic bun deoarece el este creat după chipul lui Dumnezeu, fiind chemat să ajungă la asemănarea cu El. Chiar de ar ajunge omul în iad după Judecata de apoi – spune episcopul rus Sfântul Dimitrie al Rostovolui, el chiar şi acolo poartă pecetea chipului lui Dumnezeu. Sau, mai auzim cântându-se: „E târziu să te căieşti după ce păcătuieşti, lacrimile îţi curg pârâu, e târziu”. Aşa ne şopteşte şi diavolul ca să ne facă să cădem în desnădejde – penultima traptă a păcatului după care ştim cu toţii ce urmează!…
Cunoaştem bine că şi ereticul Arie – ca să-şi răspândească învăţătura greşită despre fiul lui Dumnezeu cum că acesta nu este Dumnezeu adevărat ci o creatură superioară a Tatălui – a compus un buchet de cântări numit „Banchetul”. Mincinosul acesta ştia împactul cântării, care poate face uneori, mai mult decât cuvântul rostit, căci gâdilă auzul omului şi aşa pătrund mai uşor ereziile sale în sufletul credinciosului, pe mulţi rătăcindu-i de la dreapta credinţă.
De dragul de a vorbi, omul foloseşte cuvântul ca să-i judece pe semenii săi. Judecarea aproapelui este o adevărată cruzime putând duce până la dezbinarea unor familii, distrugerea unor oraşe şi chiar ţări, cu ajutorul războaielor şi a conflictelor armate. Această uneltire diavolească poate duce la crimă, la sinucidere. Cineva poate să spună că altcineva a desfrânat luându-se după vorbe străine care pot fi adevărate sau nu, dar şi dacă ar fi adevărate „cine eşti tu să judeci pe sluga altuia” cum spune Sfântul Apostol Pavel. Cel care cleveteşte uită de păcatele sale şi se ocupă de păcate străine, nu-şi leagă rănile proprii ci se aşează, ca şi muştele, pe răni străine. Spre exemplu, povestirea acestui păcat, pus pe seama unuia dintre soţii unei familii, care poate fi în unele cazuri o simplă născocire diavolească, pune în pericol căsnicia celor doi soţi, ducând la despărţire ori la lucruri şi mai grave.
În Pateric întâlnim o povestire despre un monah care şi-a petrecut viaţa lui în mare lenevie şi negrijă. Ajungând la sfârşitul vieţii sale pământeşti, pe când zăcea pe patul de moarte, monahul era bucuros, liniştit şi zâmbitor înainte de despărţirea sufletului de trup. Egumenul şi fraţii care stăteau în jurul său erau miraţi de liniştea lui, înaintea morţii şi l-au întrebat: – ştim frate că tu ţi-ai cheltuit viaţa ta în nepăsare şi nu înţelegem de unde se află atâta neîntristare şi acest zâmbet liniştit în acest straşnic ceas. De aceea chiar tu întărit fiind cu puterea lui Iisus Hristos – Dumnezeul nostru, descoperă-ne nouă aceasta ca să ne lămurim şi noi. Fratele s-a ridicat puţin din pat şi le-a spus: – Într-adevăr, cinstiţi părinţi, eu am petrecut toată viaţa mea în negrijă. Tocmai mi s-au adus şi mi s-au citit fiecare din faptele rele şi îngerii lui Dumnezeu mi-au spus: „Le cunoşti tu pe toate acestea ?”, eu le-am răspuns: – Da, foarte bine le cunosc. Totuşi, de când m-am lepădat de lume şi m-am făcut monah pe nici un om nu am osândit şi către nimeni nu am ţinut în inimă pomenirea de rău. Pentru aceea mă rog să se împlinească şi cu mine porunca lui Hristos pe care chiar Domnul a spus-o: „Nu judecaţi ca să nu fiţi judecaţi! Iertaţi şi vi se va ierta vouă”. Pentru aceea merg acum cu bucurie şi fără durere la Dumnezeu.
Lumea întreagă este un ogor duhovnicesc în care se seamănă, necontenit, cuvinte bune şi folositoare sufletului, dar şi multă neghină. Şi noi suntem semănători dar şi primitori de sămânţă, bună sau rea. Nici un cuvânt nu se pierde în zadar căci orice cuvânt lasă urmă undeva. Prin cuvânt noi putem să ne sfinţim viaţa sau putem să ne osândim pentru veşnicie. De aceea este scris „că pentru orice cuvânt vom da seama”. Precum un cuvânt bun „dres cu sare” (Coloseni 4, 6) poate folosi unei persoane tot aşa cuvântul folosit rău poate avea urmări din cele mai tragice. Aşadar „Fericiţi cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l împlinesc” (Luca 11, 28).
După această introducere cam lungă, dar care s-a dorit a fi una teologică şi duhovnicească, voi dezvolta puţin această dezbatere, susţinând argumentul că omul face dovada creaţiei sale după chipul dumnezeiesc (Facerea 1, 27), atunci când devine fiinţă cuvântătoare şi raţională, anume atunci când îşi asumă în mod conştient şi responsabil vocaţia de „cuvânt gânditor”, „trăind într-un dialog viu cu Logosul personal dumnezeiesc şi cu celelalte cuvinte personale umane, cum spunea părintele Dumitru Stăniloae. În acest sens, cuvântul rostit nu este doar un sunet gol, emis la nivelul organului fiziologic al vorbirii, ci este logos plin de viaţă, adică un angajament existenţial prin care făptura umană se revelează în deplinătatea şi unitatea sa” (Pr. Ioan Bizău – „Cuvântul între gândire şi făptuire” – în revista Renaşterea a Arhiepiscopiei Vadului, feleacului şi Clujului, nr. 2/2007, p. 4).
Filozofia greacă a definit raportul profund şi autentic dintre gând şi cuvânt prin sintagmele „corectitudinea cuvintelor” şi „exactitatea realităţii”. Altfel spus, vorbirea corectă este egală cu gândirea corectă, iar a vorbi frumos înseamnă a respecta legile interne ale limbajului, a nu disocia limba de conţinutul său ideatic, a cuprinde într-un singur demers conştient cuvintele şi gândirea, a se conforma esenţei şi menirii limbajului. Este foarte important să ştim că limbajul nu poate fi despărţit de gândire, fiindcă el are o funcţie determinantă şi decisivă în procesul tainic al articulării, al precizării şi al transmiterii exacte a acesteia, în sensul că este menit a-i da consistenţă şi conţinut şi a o face în acest fel, comunicabilă. A se conforma esenţei şi menirii limbajului înseamnă, în ultimă instanţă, a face din cuvânt un instrument al comuniunii cu Dumnezeu şi cu semenii. Iar cuvintele nu-şi pot împlini menirea lor în asumarea şi exprimarea acestei comuniuni numai dacă formulează clar şi limpede gândirea celui care le rosteşte şi dacă se întrupează în experienţe concrete şi autentice de viaţă.
„Se ştie că în toate culturile pre-moderne, relaţia dintre om şi adevăr a fost exprimată prin ideea că sufletul s-ar fi îmbolnăvit grav dacă limbajul ar fi fost folosit pentru a face afirmaţii false ori josnice. Odată cu înstrăinarea culturii europene de rădăcinile sale evanghelice, relaţia tainică dintre adevăr, conştiinţa umană şi cuvântul rostit a fost ruinată. Datorită acestui fapt, acceptarea şi vehicularea minciunii, a unor idei false ori nocive pur şi simplu, nu mai sunt considerate drept semnele unei boli spirituale cu urmări grave asupra destinului fiinţei umane, ci sunt evaluate doar în ceea ce priveşte efectele lor mai mult sau mai puţin antisociale şi, deci, tratate dintr-o perspectivă pur juridică. Contrar mărturiei Psalmistului, care afirmă că minciuna, viclenia şi impostura spirituală conduc la o stare de nebunie (Psalmul 13, 1; 52, 1), „cetăţeanul” Europei secularizate este convins că sănătatea minţii şi a inimii sale nu este afectată în nici un fel dacă gândeşte ori colportează lucruri false, dacă perverteşte adevărul ori se opune afirmării lui. O astfel de convingere este posibilă tocmai pentru că la nivelul conştiinţei sale, „omul autonom” nu mai are responsabilitatea relaţiei fireşti dintre gând, cuvânt şi făptuire, raport pe care doar viaţa în Hristos îl poate întemeia şi susţine. (Pr. Ioan Bizău – „Cuvântul între gândire şi făptuire” – în rev. Renaşterea, nr. 2/2007, p. 4). De aici decurge ideea că asistăm, în aceste vremuri, la o desacralizare şi o secularizare a limbajului şi a comunicării interumane, la o pervertire a cuvântului şi deci, la o relativizare a gândirii omeneşti şi a făptuirii persoanei din cauza cărui fapt se afirmă foarte puternic astăzi kitsch-ul în vorbă, în faptă şi-n cuvânt!… Tot aici şi acum, trebuie aminitită existenţa limbajului agresiv şi violent care răneşte şi generează multă suferinţă, îndeosebi sufletească, morală şi spirituală!… Putem vorbi chiar, de o precocitate a limbajului agresiv, trivial şi obscen, din păcate!…
În consecinţă, limba unei comunităţi umane îşi pierde caracterul ei nobil şi se urâţeşte din pricina degradării gândirii şi a pervertirii inimii celor care o vorbesc, aşa cum gândirea şi inima se alterează şi datorită schimonosirii sau deteriorării limbii. Cunoaştem faptul că acest proces de corupere reciprocă a gândirii şi a limbajului reprezintă un capitol însemnat al antropologiei scripturistice şi, deci teologice: „De grăiţi într-adevăr dreptate, drept judecaţi, fii ai oamenilor. Pentru că în inimă fărădelege lucraţi pe pământ, nedreptate mâinile voastre împletesc. Înstrăinatu-s-au păcătoşii de la naştere, rătăcit-au în pântece, grăit-au minciuni” susţine Profetul David în Psalm. 57, verset. 1-3. Iar Sfântul Apostol Pavel, adresându-se creştinilor din Efes, le porunceşte: „să vă dezbrăcaţi de vieţuirea voastră de mai înainte, de omul cel vechi,… şi să vă înnoiţi în duhul minţii voastre, şi să vă îmbrăcaţi în omul cel nou, cel după Dumnezeu, zidit întru dreptate şi în sfinţenia adevărului. Pentru aceea, lepădând minciuna, grăiţi adevărul fiecare cu aproapele său, căci unul altuia suntem mădulare” (Efeseni 4, 22-25). Iar cuvântul nostru, potrivit Sfântului Apostol Iacov să fie ce este da, da iar ce este nu, nu pentru a nu cădea în ispită şi în judecată, adică să fie un cuvânt curat şi sincer, care să nu facă loc interpretărilor şi alunecărilor în cursele de tot felul!…
De aceea, gândirea, vorbirea şi săvârşirea faptei sunt elemente definitorii ale personalităţii umane, dând seama împreună despre raportul omului cu Dumnezeu, cu semenii şi cu propria sa conştiinţă. Ceea ce defineşte înţelesul propriu al unui cuvânt este corespondenţa lui cu adevărul lucrurilor şi a fenomenelor lumii acesteia, cu gândurile şi sentimentele celor care comunică şi împărtăşesc impresii ori stări; este faptul că acel cuvânt angajează, implică şi responsabilizează, într-un act cât se poate de complex, gândirea, inima, libertatea, conştiinţa şi credinţa persoanei umane. Iar această conexiune nu poate depăşi perimetrul obscur al nesiguranţei şi arbitrariului, decât atunci când comunităţile umane îşi construiesc destinul în lumina Evangheliei, ajungând astfel la comuniunea cea autentică, în Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos – Logosul întrupat. Numai prin lucrarea sinergică a credinţei, tradiţiei, dreptului şi autorităţii duhovniceşti, înţelesul adevărat şi unitar a ceea ce numesc cuvintele noastre obişnuite, poate fi definit şi trăit ca experienţă de viaţă, căci „adevărul se descoperă ca unul şi singur, când este înlăturată pluralitatea prin depăşirea ei. El acoperă puterile cunoscătoare ale tuturor celor ce pot să cugete şi să fie cugetate, ca unul ce este prin subzistenţa lui suprafiinţială mai presus de cele ce înţeleg şi sunt înţelese, îmbrăţişând printr-o putere infinită limitele ultime, extreme ale lucrurilor, adică începutul şi sfârşitul lor. Prin aceasta el atrage spre sine, mişcarea tuturor şi unora le dă cunoştinţa clară, de al cărei har s-au lipsit, iar altora le dăruieşte puterea de recunoaştere vădită a binelui pe care îl doreau, printr-o simţire negrăită datorită împărtăşirii de el”. (Sfântul Maxim Mărturisitorul, „Răspunsuri către Talasie” 54, 12).
„Adeseori, doctrinarii curentelor filosofice moderne au pretins pe seama limbajului o autonomie şi o putere de sine stătătoare şi deci totalitare, întrucât au avut în vedere doar exigenţele formale, externe, ale acestuia. Însă, conform principiilor moralei creştine, adevărata problemă a conştiinţei cu privire la cuvânt nu este câtuşi de puţin aceea a modului rostirii lui formale, ci semnificaţia profundă, încărcătura de viaţă pe care o poartă în structurile sale sonore, adică adevărul pe care îl conţine şi îl comunică atunci când este rostit. Acest fapt implică o responsabilitate imensă faţă de cuvintele pe care cineva le adresează semenilor săi ori le spune despre aceştia. De aici nevoia unui permanent exerciţiu ascetic al graiului, ceea ce înseamnă activarea permanentă a vigilenţei şi a prudenţei spirituale faţă de acest dar dumnezeiesc. Creştinul este conştient că Judecata finală va fi deopotrivă o evaluare a tuturor cuvintelor rostite „în deşert” (cf. Matei 12, 36), a celor ce n-au avut nici un ecou la nivelul inimii şi conştiinţei, ci s-au pierdut asemenea seminţelor căzute lângă drum, pe loc pietros ori între spini (cf. Matei 13, 19-22), precum şi a celor folosite iresponsabil în imprecaţii, blesteme sau formule de jurământ (cf. Matei, 5, 33-37)”. (Pr. Ioan Bizău – „Cuvântul între gândire şi făptuire” – în rev. Renaşterea, nr. 2/2007, p. 4).
Şi, ca să continuăm această ipoteză, vom exemplifica cu unul dintre aceşti gânditori pe nume John Dewey, care afirma că „oamenii trăiesc în comunitate în virtutea lucrurilor pe care le au în comun, iar comunicarea este modalitatea prin care ei ajung să deţină în comun aceste lucruri. Comunicarea e un mod de a exista al comunităţii”. Aşa încât, în condiţiile unei situaţii delicate şi pretenţioase care pune, laolaltă, în contextul globalizării alegerea, fără discernământ şi dreaptă socoteală, a mai multor opţiuni axiologice, funcţiile, instrumentele limbajului şi mijloacele de comunicare creştine sunt extrem de importante, ele urmând a viza nu doar culturalizarea şi comunicarea valorilor religioase, ci şi, decurgând din acestea, asumarea unui rol foarte serios în formarea (nu doar informarea) persoanelor responsabile, ce va conduce la construirea viitorului nostru comun european, prin inducerea unei concepţii creştine sănătoase şi a valorilor tradiţionale autentice. Acolo unde disputa dintre secularizarea extremă, ca ateism exercitat în mod oficial, cu strictă referinţă la sfera publică, şi extremismul religios înţeles ca luptă armată pentru victoria cauzei, trece în prim-planul vieţii noastre sociale, se impune cu calm şi luciditate, promovarea de către forurile ecleziastice şi de către toate organismele competente, de stat, publice şi religioase, a unui tip de conduită echilibrată (căci vorba dulce mult aduce), demnă şi îngăduitoare, care să permită unitatea în diversitate a opţiunilor şi manifestarea lor în simfonia limbii iar nu în contradictoriul „duhurilor”!…
Mergând mai departe, observăm că el, cuvântul se înrădăcinează într-o sursă de natură divină şi în acest mod, prin conţinutul său viu şi dinamic, el angajează pentru eternitate persoana care îl emite, îl receptează şi îl promovează. Iată de ce, Sfânta Scriptură sau Evanghelia ne spune că a te mânia pe cineva poate fi mai puţin grav decât a da concreteţe acestui sentiment, prin rostirea unor cuvinte ce poartă în structurile sale sonore energiile osândei sau ale morţii, precum „netrebnicule” ori „nebunule” (cf. Matei 5, 22), iar formula solemnă Anatema! declanşează o energie care „taie” pur şi simplu un „mădular” bolnav din trupul viu al Bisericii (cf. Corinteni 16, 22; Galateni 1, 19). În altă ordine de idei, noi suntem chemaţi să purcedem la o purificare a minţii şi a inimii, adică la o „acţiune de ecologizare” a gândirii şi a cuvântării noastre, în tot ceasul şi în tot locul!… Aşa procedând, vom ajunge la concluzia că puterea extraordinară a Cuvântului dumnezeiesc se poate transmite şi asupra cuvântului omenesc, atunci când acesta este rostit în numele lui Dumnezeu şi în acord cu voia Sa (cf. Matei 10, 12-13; Fapte 3, 6-7), căci limba credinţei şi a cultului, adică limba cea sacramentală a Liturghiei, nu cunoaşte „cuvinte goale” şi nu speculează gratuit cu privire la Cuvântul lui Dumnezeu. Prin urmare, a invoca pe Dumnezeu ori a binecuvânta în numele Său constituie acte sacramentale ce pun în lucrare energiile Sfântului Duh, cu scopul de a transfigura şi de a spiritualiza elementele, fenomenele şi evenimentele vieţii pământeşti. Datorită cuvintelor consacrate ale epiclezei euharistice – după cum am spus şi în prima parte a acestui material – asupra pâinii şi a vinului ce au fost aduse la Sfântul Altar, ele devin în mod cât se poate de real, (în pofida faptului că multă lume nu crede în acest lucru miraculos), Cinstitul Trup şi Sânge al Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Drept urmare, iubirea de Dumnezeu transformă şi preface inima omului într-un topos binecuvântat (cf. Luca 8, 15), în care „cuvintele Harului” (Luca 4, 22) pot germina şi rodi cu adevărat în experienţele tainice ale Împărăţiei: „Dacă mă iubeşte cineva, el va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi şi Noi vom veni la el şi ne vom locaş în el”, ne încredinţează Răscumpărătorul nostru (Ioan 14, 23; Apocalipsa 3, 20).
Ca atare, nu întâmplător insistăm asupra realităţii că ele, cuvintele se compromit, se îmbolnăvesc, dacă sunt folosite în mod necorespunzător şi absolut incorect, pentru că în primul rând strică mintea şi inima celui ce le rosteşte. Este evident că o gândire viciată şi împătimită, reaua-credinţă şi impostura sau oportunismul spiritual se exprimă prin cuvinte pervertite, mincinoase, otrăvite, „stricătoare de suflet”. De aceea, orice încercare de a reface „corectitudinea cuvintelor” va începe obligatoriu cu purificarea inimii şi luminarea minţii. Abia atunci când universul interior al persoanei, cu zona cea mai profundă a ei, se află în starea firească a „deratizării şi dezinfectării” duhovniceşti, ajungând la limpezirea spirituală şi la echilibrul moral, omul are posibilitatea vederii clare a normelor şi criteriilor adevărului şi poate exprima verbal înţelesurile acestuia, prin „cuvântul cu putere multă”!…
„Este important să ştim că vindecarea morală trebuie să pornească în mod obligatoriu de la purificarea inimii, pentru că tocmai la acest nivel profund al fiinţei noastre se nasc „gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtişaguri, mărturii mincionoase, hule” (Matei 15, 19). În acest înţeles a desăvârşit Mântuitorul şi cea de-a doua noua poruncă a Decalogului: „Aţi auzit că s-a zis celor de demult: să nu juri strâmb, ci să ţii înaintea Domnului toate jurămintele tale. Eu însă vă spun vouă: să nu vă juraţi nicidecum nici pe cer, fiindcă este tronul lui Dumnezeu, nici pe pământ, fiindcă este aşternut al picioarelor Lui, nici pe Ierusalim, fiindcă este cetate a marelui Împărat, nici pe capul tău să nu te juri, fiindcă nu poţi să faci un fir alb sau negru. Ci cuvântul vostru să fie: ceea ce este da, da; şi ceea ce este nu, nu; iar ce e mai mult decât aceasta, de la cel rău este” (Matei 5, 27-30; Iacov 5, 12).” (Pr. Ioan Bizău – „Cuvântul între gândire şi făptuire” – în rev. Renaşterea, nr. 2/2007, p. 5).
Principiul unei corespondenţe intime ce există între corectitudinea cuvintelor şi starea interioară a celui care le rosteşte, este ilustrat frecvent şi elocvent în cartea Psalmilor. Şi în sprijinul celor afirmate mai sus, aducem în discuţie două exemple, dintre foarte multe posibile: „Cuvintele gurii mele şi cugetul inimii mele vor fi pururea bineplăcute înaintea Ta, Doamne” (Psalmul 18, 15); „Doamne, cine va locui în locaşul Tău şi cine va sălăşlui în numele cel sfânt al Tău? Cel ce umblă fără prihană şi face dreptate, cel care are adevărul în inima sa, cel ce n-a viclenit cu limba lui, nici n-a făcut rău împotriva aproapelui său” (Psalmul 14, 1-3). Iar Sfântul Simeon Noul Teolog, evocând comportamentul sfinţilor, spune că aceştia „se recunosc după decenţa lor şi după mersul lor distins şi după celelalte aspecte ale înfăţişării lor exterioare, dar semnul distinctiv propriu lor, cu toată exactitatea şi adevărul, este cuvântul care se naşte din ei. Căci gura nu poate rosti ceea ce nu are inima; şi chiar dacă rosteşte, îndată este dovedit de însăşi cuvintele lui că nu le spune bine” (Sf. Simeon Noul Teolog „Discursuri teologice şi etice”, cap. 9).
În încheiere, conturând câteva concluzii, vom enunţa faptul că pentru o evaluare cât mai limpede a raportului dintre adevăr şi expresia lui verbală este nevoie de mult discernământ, de luciditate şi înţelepciune. Acordând cuvintelor ce bat la poarta inimii noastre un credit nelimitat, riscăm să fim înşelaţi, manipulaţi ori antrenaţi în ipostaza de agenţi ai minciunii şi fărădelegii. Desigur, nu este vorba de a suspecta fiecare cuvânt prin care semenii îşi exprimă gândurile, intenţiile sau dorinţele, ci de a fi înţelepţi, de a ţine seama de limitele oricărei fiinţe umane, cu ajutorul criteriilor axiologice (şi) exigente ale selectivităţii. Cu privire la vindecarea inimii atinsă de boala minciunii, dar şi îndreptarea răului cauzat prin acest act de sorginte diavolească, Sfântul Cuvios Nicodim Aghioritul indică preotului duhovnic această regulă de canonisire: „Celor ce învinuiesc pe nedrept şi defăimător, să le dai canon, duhovnice, să meargă ei înşişi la locul unde au clevetit şi să spună că minciuni au grăit împotriva fratelui lor. Iar de nu vor merge singuri, măcar printr-un al treilea ins să mărturisească că au minţit sau să trimită scrisoare de tăgadă a defăimării lor, în chip făţiş sau în taină” (Sf. Nicodim Aghioritul „Carte foarte folositoare de suflet”, p. 114). Chiar dacă, de foarte multe ori, îndreptarea răului provocat prin delaţiune, mărturie mincinoasă, jurământ fals ori prin alte forme de expresie ale minciunii devine un act imposibil pentru puterile omeneşti, dorinţa de vindecare spirituală, pocăinţa şi fapta bună sunt acte restauratoare, prin care creştinul îşi afirmă calitatea de fiinţă cuvântătoare şi raţională şi, totodată, reuşeşte să se izbăvească de cursa şi păcatul ipocriziei şi a făţărniciei, în cadrul căruia una gândeşti, altă zici şi cu totul alta săvârşeşti, fiindcă numai aşa vom putea ajunge la sinergie şi la armonie între gândire, cuvântare şi făptuire – toate trei fiind inerente şi indispensabile mântuirii noastre veşnice!…
Dr. Stelian Gomboş
https://steliangombos.wordpress.com/
by