Ah, mi-e greu iubite să cred
că rolul nostru, pe care l-am jucat
pe scena vieţii a fost iubirea!
Şi mă tem că tangoul a luat sfârşit,
tocmai când voiam să jucăm timpul pe degete.
(În gările, unde am poposit cândva,
totul a rămas inert şi alb; scaune, locomotive,
felinarele de pe peroane nu mai au gaz,
nesomnul împleteşte o pană de curent,
visele nu-şi mai găsesc lăcaşul imaginaţiei:
totul este în beznă ca şi iubirea noastră…)
Mă doare gândul
şi sensul cuvântului
din care tocmai am ieşit;
mă doare chiar lumina
din întunericul căreia cu greu m-am eliberat
şi nu ştiu dacă îngerul meu salvator
mă va mai iubi de-acum ca-n prima zi de naştere
şi îşi va mai deschide aripile ocrotitoare vreodată.
Cum să mă mai adun
din această dezamăgire şi din acest haos,
când tu semeni doar depărtare între noi?
Iată, vântul îmi cântă a pustietate
şi mă invită la dans în paşii singurătăţii,
iar eu, ca o lebădă mută, îl urmez vălurită de ape,
dintr- un ordin care mă înspăimântă…
byReferinţă Bibliografică |