Ion Aldeniu: Ați lucrat la vreo montare a vreuneia dintre piesele lui I. L. Caragiale? Cum vi s-a părut aducerea „la zi” a geniului dramaturgiei românești?

Marin Ifrim: Am avut acest noroc, am lucrat ore în șir, zile și săptămâni, la montarea cunoscutei comedii „D’ale Carnavalului”. Pentru un tehnician, oricărui teatru ar aparține, nu ar fi mare lucru, însă, pentru mine a însemnat enorm. Mai ales că eram în al doilea an, a doua stagiune (1997/1998) de la înființarea Teatrului „George Ciprian”. De aici încolo începe ceva ce ține de destin, aș zice. Distribuția acestei piese a fost alcătuită tot din studenți la teatru. „Cap” de listă, de afiș, cum se zice, a fost același Gheorghe Ifrim, tizul meu, care, în prezent, se apropie de valoarea unor mari actori precum: Dem Rădulescu, Mitică Popescu, Octavian Cotescu etc. În această piesă, Gheorghe Ifrim a interpretat personajul Nae Girimea. Excepțional! Mai am câteva pliante de sală, iată restul distribuției: Constantin Crețu (Iancu Pampon), Marius Florea (un alt actor consacrat pe deplin, aici în rolul lui Crăcănel), Vlad Zamfirescu (Catindatul), Florin Grigoraş (Iordache), Marcelo Cobzariu (un ipistat), Nadia Sălăjan (Didina Mazu), Marilena Chelaru (Miţa Baston), Mihai Brătilă (un chelner) şi, ca pe vremurile maestrului Caragiale, „Măști, Public, Sergenți de noapte”. Regizor artistic a fost foarte tânărul Puiu Șerban, iar această montare s-ar putea să fi fost lucrarea sa de licență. Sunt aproape sigur! Decorurile și costumele au fost realizate de două scenografe la fel de tinere ca și actorii. Îmi amintesc cum, la un moment dat, au combinat greșit niște culori. Au venit amândouă la mine. Erau pur și simplu speriate, „stricaseră” vreo 10 litri de vopsea. Eu tocmai învățasem să combin culorile, chiar trecusem (doar trecusem) pe la secția de pictură a Școlii Populare de Artă. Le-am scos din încurcătură, am dres vopseaua, însă asta nu le-a ajutat să scape de supărarea teatrală a lui nea’ Grigore Meica, mașinistul șef al teatrului, care le-a „alergat” un pic prin depozitul de decoruri, cu o scândurică de brad în mână. Am vorbit cam mult, însă nu pot trece cu vederea peste ceva care atunci mi s-a părut a fi cumva de senzație. Am avut revelația, sau intuiția, nici nu știu cum să-i spun, că tânăra Marilena Chelaru era deja o mare actriță! La repetiții – acestea se desfășurau inclusiv în holul de la intrarea comună în Muzeul Județean și Teatrul „George Ciprian” – Marilena se dezlănțuia, interpreta rolul Miței Baston cu o transfigurare „nebună”, intra pur și simplu în pielea livrescă a personajului și îi dădea o viață mai reală decât ea însăși, actrița! Își părăsea corpul ei destul de vizibil, cum e și astăzi, după două decenii, și devenea o Miță Baston aproape pipăibilă. Un fel de hologramă, ca să zic așa. Pe Marilena Chelaru faptul că e un pic mai accentuată fizic cred că o avantajează. E doar o părere a mea. Îmi place mult această actriță, care, ca și Gheorghe Ifrim sau Marius Florea (Vizante, în alt rol care l-a consacrat), încă de la început a pus piciorul în pragul teatrului! Și pliantul acestei piese a fost făcut de mine și de Gina Chivulescu. Am crezut de cuviință ca paginile 8-9 ale acestuia să conțină un fragment din volumul „Caragiale, comersant la Buzău” de Nicolae Peneș, cunoscut scriitor buzoian (cel care a dedicat o carte regretatei cântărețe de origine buzoiană Mihaela Runceanu, imediat după asasinarea acesteia!). Citez doar un scurt fragment din cartea acestuia: „Se știe cu certitudine că, în noiembrie 1894, Caragiale era la Buzău. Evenimentul era astfel comentat: «Amintim cu deosebită plăcere că d-nu I.L.Caragiale, distinsul nostru autor dramatic, a luat în întreprindere restaurantul din gara Buzău, cu începere de la 15 noiembrie anul acesta. Ne place să credem că toți cei care vor vizita acest restaurant vor rămâne mulțumiți nu numai de excelentele mâncăruri pe care oricând le pot găsi acolo, dar și de fericita ocaziune de a fi în contact cu neîntrecutul autor al pieselor O noapte furtunoasă, Năpasta, D’ale Carnavalului.» Dacă data concesionării e sigură, cea a renunțării la contractul respectiv a stat aproape un secol sub semnul incertitudinii. Dar, ne sugerează Gabriel Cocora (cercetător local – n.n.) șederea dramaturgului la Buzău trebuie socotită de la 15 noiembrie 1894 până la 15 noiembrie 1895, deoarece «afacerea mergând din ce în ce mai prost… Caragiale va abandona restaurantul gării plătind – cu un pian, o bibliotecă și un șifonier scoase la licitație în grădina publică – de creditorul I. Goldfeld»”. Așadar, chiar dacă a dat faliment ca… manager, marele dramaturg nu a ratat și în dramaturgie, dovadă fiind, de parcă ar mai fi nevoie de vreo dovadă în plus, însăși faptul că eu, modestul autor al acestor rânduri, m-am trezit, dintr-o dată, în lumea miraculos de reală a lui I.L. Caragiale, în culisele Teatrului „George Ciprian”, la exact 100 ani după trecerea acestuia prin Buzău, printre niște tineri actori/personaje aflate la începutul unor cariere norocoase! Destinul, stimate domnule Ion Aldeniu, ne face, uneori, să ni se tragă din trecuturi misterioase!

I.A.: Legați foarte bine timpul, dați senzația unei realități venite din trecut, dar îndreptându-se mereu spre viitor. În privința teatrului sunteți un optimist incurabil. Văd că ați trecut în pliantul piesei și un fragment dintr-o cunoscută carte a marelui critic Șerban Cioculescu, cred că e vorba despre „Viața și opera lui I.L.Caragiale”. Îmi permit să citez ceva, care pare a întregi avant le lettre spusele lui Nicolae Peneș: „Ca un spirit fantasc, era mereu în căutarea unei intreprinderi rentabile, care să-l pună la adăpostul nevoilor și să-i consolideze o existență de plăceri și tabieturi. Prin reacțiunile nestăpânite ale inteligenței și-a făcut dușmani, menținându-și prieteniile printr-o bunătate temeinică, ascunsă sub bruscheță. Era un egoist și un epicureu, dar fără uscăciune subsecventă. Sub răsfățul de sine, vibra o anume dragoste de oameni, care-l îndemna să-și îmbuneze prietenii, după ce îi maltratase. Aceștia simțeau că le scapă printre degete, dar nu rezistau seducătorului”. Frumos portret, făcut cumva și la rece și la cald. Lui Cioculescu parcă i se mai spunea „Șerban cel rău”. Ați simțit vreodată în culise, chiar și la repetiții, ceva din spiritul lui Caragiale?

M.I.: Nu am cuvinte potrivite să vă explic cum, în timpul în care se făceau repetiții, dar, mai ales, când a început seria de spectacole cu „D’ale Carnavalului”, percepeam altfel ceea ce învățasem din manualele de română sau citisem despre Caragiale în presa de specialitate. Când m-am angajat la teatru, eram destul de mut. Am plecat de acolo cu o retorică teatrală bine însușită, când prezentam cărți, la Casa de Cultură a Sindicatelor, sau în alte locuri propice, îmi intram în rol cu o siguranță de profesionist. Nici mie nu-mi venea să cred că sunt atât de cuvântător. Mi-am permis să iau cuvântul inclusiv la Sala cu Oglinzi a Uniunii Scriitorilor din România, fără niciun fel de trac. Văzusem și auzisem multe la teatru. Drept pentru care trebuie să-i aduc mulțumiri eterne lui Paul Ioachim. El mi-a modelat spiritul, atâta cât aveam. După plecarea de la teatru știam că viața nu iartă nimic și că va trebui să-mi joc rolul, propriul meu rol, în orice situație, fie ea critică, fie astrală. Asta nu înseamnă că trebuie să te dedublezi tot timpul, că trebuie să simulezi, dimpotrivă, înseamnă să fii tot timpul în profunzime și echilibru cu tine însuți, chiar și atunci când te contrazici cu proriul eu. Poate vi se pare că exagerez, poate că vorbesc prea iute. Vechea mea prietenă și colegă de redacție, Irina Mirică, îmi tot spune că mă grăbesc tot timpul. Are dreptate, numai că, încerc mereu să o conving, nu mă grăbesc înainte, cum se spune, ci mă îndrept cu spor spre trecut, și sper, ca tot omul care sucește gâtul cuvintelor, că trecutul meu va fi și un pic de prezent, nu la dimensiunea unui Caragiale, ci măcar la aceea a unui spectator al mai multor timpuri. Ce face arta din om! Îi dă fiori, viziuni, confuzii clare și certitudini opace!

I.A: Dacă ați fi pus în situația să alegeți o distribuție pentru una din piesele lui George Ciprian, ce actori ați prefera?

M.I.: Mi-ar fi imposibil, nu am atâta cultură teatrală în mine. Îmi lipsește această educație. Teatrul are o întindere culturală la fel de mare ca însăși literatura universală. Până și istoriile literare, inclusiv cele ale scriitorilor noștri, de la George Călinescu și până la Nicolae Manolescu, sunt niște mari piese de teatru, cu mii de actori, de la figuranți până la clasici, pe alocuri, aș zice, cu veritabile intrigi caragialești. Eu oscilez între „Omul cu mârțoaga”, având în distribuție echipa care a inaugurat teatrul buzoian, și „D’Carnavalului” – cu tânăra distribuție amintită mai sus. Sunt „suspendat” între actorii profesioniști de ieri și actorii tineri de acum, călărind, și ei, la rândul lor, pe valurile implacabile ale timpului consacrat. Facem ce facem și tot la timp ne întoarcem. Unii spun că timpul nu ar exista. Eu îl simt în gânduri, am capul plin de timp, de istorie. Am convingerea că am trăit timp, nu viață. Cine știe ce ne va rezerva știința? Poate că, într-o bună zi, vom putea sta altfel de vorbă cu trecutul. Cine se reîncarnează? Nu cumva spiritul? Mă întreb acum, din senin, câți actori, de-a lungul timpului, or fi interpretat personajele: Farfuridi, Tipătescu, Brânzovenescu etc.? Nu știu, nu am acces la o asemenea statistică, însă cred în timpul teatrului, un timp special, care e chiar miezul timpului uman. Bat câmpii cu grație, cum se spune. Vă rog să nu-mi mai puneți întrebări din astea cu yală…

I.A.: E-n regulă. Vă adresez o întrebare mai… clară. Dacă ați fi în situația să alcătuiți o echipă tehnică pentru un teatru profesionist, cum ați proceda? Să nu-mi spuneți că nici aici nu vă pricepeți!

M.I.: Chiar că vă dezamăgesc. Nu e de glumă. Ca să faci o selecție din asta, de care depinde calitatea activității unei asemenea instituții, dar și soarta profesională a unor oameni, e o treabă grea. Nu cred că aș fi în stare. Când a organizat concursul la Teatrul „George Ciprian”, fostul director Paul Ioachim era, deja, după peste 40 de ani de muncă: actor, dramaturg, regizor, membru al Uniunii Scriitorilor și om pe deasupra. El nu a mers pe intuiții, știa să caute cai la glezne și la dinți. Vă dau un exemplu care ar trebui să vă măgulescă. Pe vremea când lucrați la Direcția Cinematografică Buzău, ați făcut parte din comisia care l-a examinat pe nea’ Sandu Vrapciu, cel mai interesant actor și instructor al Teatrului Popular Buzău. Știu că l-ați votat pentru a fi încadrat, ca proiecționist, la Cinematograful „Dacia”. Să nu-mi spuneți că v-ați bazat doar pe flerul dumneavoastră. Cred că aveați niște cunoștințe profesionale temeinice în domeniu, din moment ce ați optat pentru angajarea lui Sandu Vrapciu…

I.A.: Da, e firesc ca, în situații din astea, să știi despre ce e vorba. Știam lucruri bune despre Sandu Vrapciu. Era un om respectat, avea prestanță și un suflet bun. Lucra la Casa Municipală de Cultură, unde director era Nicolae Răican. A venit la Cinematografie, a fost acceptat imediat, chiar dacă avea doar șase clase. A lucrat ca proiecționist și casier. Era un om cu o cultură generală impresionantă. În acea perioadă eu eram șef la serviciul „Personal” al Direcției Cinematografice, la „Cadre”, cum se  mai spune. Și dumneavoastră ați făcut astfel de gesturi, știu că v-ați sprijinit întodeauna prietenii. Sunteți un altruist. Ați regretat vreodată că ați ajutat pe cineva?

M.I.: E firesc să îți ajuți prietenii, mai ales când au nevoie de tine în mod special. Nu m-am dat niciodată peste cap, nu am exagerat, însă, vă spun sincer, de multe ori am renunțat la multe lucruri în favoarea celor apropiați. Pentru că tot vorbim despre teatru, în acest înterviu maratonistic, vreau să vă spun cu mâna pe suflet că uneori am greșit dând ajutor unora care nu meritau. De exemplu, pe vremea lui Ceaușescu, am făcut tot posibilul să aduc în Buzău un fotbalist din Focșani. Mă rugase tatăl său. Nu dau prea multe amănunte, nu vreau să-i fac vreo imagine neplăcută. M-am dus la fostul internațional Vigu, care atunci antrena o echipă din Buzău. În cele din urmă amicul meu a ajuns la echipa de fotbal din Berca, Buzău. Peste ani, rămânând fără serviciu, l-am sprijinit să obțină un post de redactor de rubrică sportivă la un ziar local. I-am depus până și CV-ul la redacție, chemându-l pur și simplu patronul la muncă fără să-l cunoască. Mai târziu, insul m-a decepționat. Mi-a întors binele, cum se spune. Acum am aflat că e din nou într-o pasă foarte proastă. Cred că o să-l ajut din nou. Alt „caz” se referă la un prieten bun, coleg de cenaclu literar prin vestiții ani ’80, de unde și denumirea generației noastre. După 1989 l-am ajutat să vină la redacția unde lucram și eu. A lucrat acolo timp de vreo cinci ani, după care, ziarul având probleme, era pe cale să devină șomer. La un moment dat, directorul teatrului, maestrul Paul Ioachim, mi-a cerut să-i caut un băiat bun pentru funcția de organizator de spectacole. Mi-am anunțat amicul, a venit, a fost intervievat și apoi angajat la teatru. Are pe cartea de muncă 25 de ani de vechime datorită (și) mie. Acum vreo doi ani, când lucram la prima mea carte despre teatru, l-am rugat să-mi caute niște ziare în arhiva Bibliotecii Județene „V. Voiculescu”. Era vorba despre niște ziare în care publicasem vreo 15 interviuri cu mari actori care au jucat pe scena noastră. Prietenul meu avea timp liber berechet. M-a tratat cu răceală, cu o indiferență porcească. Nu-mi venea să cred, chiar dacă știam cât de ciudat se poartă uneori. L-am lăsat în plata Domnului, însă nu pot uita atitudinea sa. Sunt și acum perplex! Nu-mi vine să cred. Ce-o fi în mintea sa? Până și regretata sa mamă m-a sunat și mi-a mulțumit pentru că l-am ajutat. Am multe cazuri din astea. Așa e de când lumea. Încă sunt o ființă altruistă. Asta nu înseamnă că nu am discernământ. Există ființe cărora nu le-aș întinde nici măcar un deget, chiar dacă i-aș vedea pe buza prăpastiei. Am și eu „fixurile” mele. Asta e viața, precum o piesă de teatru, cu fel de fel de intrigi.

Ion Aldeniu

by

Referinţă Bibliografică

Dialog între Ion Aldeniu și Marin Ifrim (VII):  Teatrul „George Ciprian”, la exact 100 de ani după trecerea lui Caragiale prin Buzău!/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 10 aprilie 2017