Interviu cu Ștefan Ciocioi

Cum fiecare carte aduce cu sine o poveste și cum dincolo de cărți există o altă poveste, cea a scriitorului care le-a dat viață, o jurnalistă învederată și scriitoare la rându-i, Nina Marcu, s-a gândit să le adune pe acestea din urmă într-o serie de interviuri luate unor autori ai unei edituri noi în peisajul nostru literar, dar care s-a remarcat deja prin calitatea cărților expuse la târguri și pe site – BookForge.
A fost o vară lungă și fierbinte, în care ideile au curs ca râul înspumat ori au oglindit în liniștea apei lor largul cerului de deasupra, iar în cele ce urmează vor fi prezente la apel în ordinea consemnării lor.
Interlocutorul de astăzi este Ștefan Ciocioi.

Cu cine avem onoarea? Zic să te prezinți în – măcar – câteva cuvinte.

Buna ziua! Numele meu este Ștefan Ciocioi, autor al seriei Cele Douăsprezece Încuietori, publicată în cadrul editurii BookForge. Am publicat prima carte la douăzeci și ceva de ani, iar acum am aproape treizeci, deci pot spune ca am crescut și m-am maturizat și eu o dată cu industria de carte din Romania și… Sunt sigur că vom continua să ne maturizăm împreună.

Cum ți-a fost vara asta? Fructuoasă, îmbelșugată, aridă, secetoasă?

A avut de toate. Și mai bune, și mai rele, sigur material pentru viitoare cărți.

Ai treabă și te rețin? În sensul că, na, scriitorii scriu și eu te opresc din scris? Și, că veni vorba, ce zici că ai acum – o să formulez un pic pompos, dar, na, asta e – pe agenda editorială a verii și a anului?

Eu, după ce mi-am încheiat seria la care am lucrat în ultimii zece ani, mi-am luat o mică pauză, încercând în acest timp să inovez și să descopăr moduri noi de a scrie și de a transmite idei mai departe. Asta nu înseamnă că am stat degeaba, ci am lucrat la mai multe povești și sunt sigur că ceva se va materializa curând.

Și înainte ce-ai mai scris? Cu ce ai delectat cititorii?

Seria Cele Douăsprezece Încuietori este o colecție de șase volume Epic Fantasy care a locuit în mintea mea timp de zece ani fără să plătească vreodată chirie, iar în afară de aceasta un fel de continuare într-o altă epocă a aceleiași povești, o carte Steampunk Fantasy, numită Legiunea de Abur. Și aceasta se va întoarce, într-o formă sau alta, în mâinile cititorilor.

5) Unde ne duc poveștile tale, în ce lumi? Povestește-ne despre ele.

Aș putea vorbi o zi întreagă și n-aș zgâria decât suprafața. Nu spun asta cu vreo aroganță, ci cu faptul că după atât de mult timp în imaginație, universul în care se desfășoară cele șapte cărți a devenit suficient de vast încât să devină o parte integrantă a mea și a trăirilor mele interioare. Am vrut mereu să scriu o poveste care trece dincolo de o singură epocă, de un singur episod semnificativ, ceva ce se extinde peste generații și are urmări nebănuite, la fel ca și a noastră. Planaria, tărâmul din spatele seriei, a vrut să fie mereu o lume a contrastelor, ca și a noastră, unde eu am încercat să descopăr cum se poate crea o utopie, o societate perfectă, de care poate ducem și noi lipsă de la o zi la alta. Am ales ideologii diferite, abordări poate diametral opuse și le-am pus la un loc, lăsând soluțiile să-și croiască drum pe tot parcursul celor șase cărți, iar a șaptea să arate un posibil viitor al lumii și să lase cititorul să decidă dacă a fost varianta corectă sau nu.

Cum se scriu poveștile tale? Cu tabieturi, cu nesomn, cu inspirație, cu suflet, cu patimă? La birou, sub nuc, pe mal de mare? Cu cafea, cu ceai, cu vin? Întreb, pentru că fiecare scriitor are deprinderile și ritmul lui.

Mergând pe acest drum, am învățat că există două tipuri de scriitori: cei care plănuiesc și cei care explorează. Eu, în calitate de explorator, n-am descoperit niciodată vreun obicei care să mă transpună în zona de a scrie, ci doar am lucrat la povești de fiecare dată când am simțit nevoia. În general seara, la birou, poate la ore mai târzii, fiind și un mod de a curăța gândurile de peste zi. Și să am apă lângă mine, ca mai uit din când în când de hidratare.

Hm… Dacă tot e vară, hai să zicem așa: scrisul tău are acum gust de pepene rece, de limonadă, de bere, de hugo, de frappe? Alt gust?

Sincer, nu m-am gândit niciodată astfel… Gustul pe care mi-aș dori să-l aibă ar fi acela de mai adă! La modul serios, însă, în cărțile mele am avut fragmente din mai multe genuri, așa ca poate că e puțin gust pentru fiecare sau… Poate că nu. Ce mi s-a spus mereu este că sunt un scriitor vizual, în schimb, că pentru cititori a fost ușor să se transpună în scenă și să trăiască alături de personaje. Poate că o carte se gustă mai bine cu ochii, atunci.

Ce autor, ce personaj, ce poveste dintre cele pe care le-ai citit vara asta te-a emoționat ori te-a iritat? Te-a făcut, într-un cuvânt, să simți. Și la care – se întâmplă și așa – ai adormit cu cartea în mână, pentru că nu ți-a plăcut? Dacă detaliezi, e perfect.

Sunt fan Warhammer, iar ultima carte citită este Godeater’s Son de Noah Van Nguyen, unde personajul principal jură răzbunare unei divinități considerate până acum în universul poveștii ca fiind întruchiparea binelui. A fost o carte complexă, fiindcă prezintă ceea ce se știa despre acel univers dintr-o altă perspectivă, iar acestea sunt întrebări și pentru noi, ceilalți autori, atunci când transmitem o idee. Va înțelege toată lumea la fel? Există o altă interpretare care este la fel de validă? Prin ce filtre trece povestea noastră o dată ce ajunge în interiorul cititorului? Godeater’s Son m-a lăsat pe gânduri și pentru că am ajuns să empatizez cu acel personaj, chiar dacă prin ceea ce știam înainte să citesc contrazicea absolut tot ceea ce am descoperit ulterior. În astfel de titluri, precum Warhammer, unde sunt mai mulți autori care adaugă la aceeași poveste, imaginea de ansamblu va fi mereu mai puternică, dar poate că se pierde puțin din esența unei viziuni unitare… Oh… Am devenit prea profund dintr-odată. Să continuăm.

Cât trăiește o carte? Zile, ani, veacuri? Și ce o ține în viață?

Aș îndrăzni să sper că ceea ce am scris va trăi și după ce nu voi mai fi eu, dar în același timp, poate că nici nu e nevoie. Nu cred că poveștile mele vor schimba percepții sau vor duce la evoluția genului într-o direcție sau alta, ci atât pentru ele, cât și pentru mine, este suficient să ofere un moment de relaxare în agitația necontenită a vieții. Pentru că, în zilele noastre, o carte nu mai concurează cu o altă carte, ci cu mulțime de alți factori care pot distrage sau atrage pe oricine atunci când are o clipă liberă. Astăzi poate câștigă un capitol, mâine câștigă un film, poimâine o plimbare în parc. E bine să existe variație și e bine să existe astfel de pauze. Pentru mine, personal, dacă ceva ce am scris ajunge la altcineva și rămâne acolo în gând, chiar și pentru o perioadă scurtă, deja am trăit mai mult decât aș fi putut eu prin propria mea ființă și cred că așa simt și alți autori.

Convinge-mă să-ți cumpăr și să-ți citesc cărțile, pe mine, cititor împătimit.

Nu e nevoie. Am făcut-o deja. Glumesc. A citi e la fel precum a scrie, două fețe ale aceleași monede, după cum zicea cineva. Trebuie să fie cartea potrivită la momentul potrivit.

Acum s-o luăm așa: eu nu prea citesc. Ce-i ăla citit… În viața mea, am deschis, maximum, două cărți, dintre care una de telefoane. Cum mă aduci pe mine, refractara, față în față cu cărțile tale?

Sincer, te înțeleg. Nici eu nu prea citesc ce scriu. Asta înseamnă să fii scriitor explorator, doar n-o să explorezi pe unde ai mai fost, nu? Am prieteni foarte dragi și apropiați care nu au citit și nu vor citi niciodată ceea ce am scris. Și este foarte bine așa. Cărțile mele sunt mereu acolo, și pentru cine le caută și pentru cine nu. A citi, în sine, e un exercițiu de autosugestie. Parcă nu mai e la fel când încearcă cineva să te convingă, parcă îți subminează voința. Nu se simte bine, ca atunci când nu mai poți și vine cineva și zice că mai ai un fel de mâncare și trebuie să iei de-acolo că altfel se supără gazda. Nici nu savurezi, te și grăbești să pleci acasă.

Pare o întrebare banală. Și poate chiar e. Dar, mai ales în contextul actual, zic eu că e necesar: de ce scrii?

Eu am scris mereu pentru mine. Ca să mă descarc după o zi grea, ca să mă entuziasmez în momente când mă simt lipsit de energie. Ulterior, o dată ce volumele seriei Cele Douăsprezece Încuietori au început să iasă de la tipar, am început să scriu ca să descopăr alături de cititorii mei ce se mai întâmplă. N-am știut niciodată de dinainte și mi-a plăcut mereu să fiu surprins. Și acum mă gândesc la faptul că am avut zece ani în minte un singur final pentru toată povestea și atunci când am ajuns să-l scriu, am scris altceva.

Te rog să-mi spui dacă e adevărată vorba aia: cititorii mei – ai tăi, respectiv – sunt mai inteligenți decât ai altora.

Nici nu știu cum se cuantifică asta. Pot spune sigur că personajele mele sunt la fel de inteligente ca mine, așa că dacă descoperi vreodată unul care face o prostie colosală accidental, ai toată convingerea că și eu aș fi făcut aceeași prostie colosală.

Arată-ne o impresie, un gând, o apreciere, o recenzie de la un cititor de-ai tăi.

Mi-au plăcut mereu recenziile Anei (Ana Sylvi Basica). M-a urmărit încă de la început și am așteptat cu nerăbdare să citesc recenzia de la ultima carte, căci Ana a surprins mereu esența poveștilor și a explicat mult mai bine decât aș fi putut eu să o fac. Și ea a enunțat astfel: Acestea fiind zise, eu nu pot decât să vă recomand călduros această serie care acum e completă și întruchipează visul de un deceniu al unui tânăr care a crescut, a evoluat și s-a maturizat împreună cu personajele sale. Ce altceva să mai adaug eu?

Scriitorul se naște sau se face?

Cred că se face, acolo unde există voință. Cu riscul s-o dau iar în metafore, pot spune că imaginația e ceva viu, care absoarbe lucruri neîncetat, chiar și când dormim. Tehnicile de scriere se învață, iar curajul se dobândește. Într-o lume în care a apărut AI-ul să scrie cărți, e nevoie poate, acum, mai mult ca niciodată, de alte voci, voci reale, care să-l amuțească. Sentimentele nu vin din visele unei mașinării, iar imaginația nu poate fi emulată.

În ce proporție, ca să scrii bine, e nevoie de talent? Și cât la sută trebuie muncă?

5% inspirație și 95% transpirație, parcă așa era vorba. N-aș putea să spun procente, dar gândurile, fără a fi așternute pe hârtie, se pierd, iar eu am avut de-a lungul anilor momente când capul îmi era plin de idei și nu găseam motivația necesară să mă pun la birou să scriu. Unii spun că blocajul de scriitor e cel mai mare dușman al unui autor, dar cine a trăit procrastinarea, știe că aceea e dependența care te omoară mai repede.

Intriga… E mai importantă decât scriitura? Sau cele două se împletesc?

Într-o altă recenzie zicea cineva că atunci când vedea ceva scris necorespunzător, deși intriga era bună, îi venea să mănânce foaia. Însă, eu nu cred că există cărți care nu duc nicăieri. Adică, dacă cineva a făcut un efort să scrie o poveste de la un capăt la celălalt, este evident că acea poveste are un scop. Așa că refuz să cred că există cărți scrise bine care nu au intrigă sau în care intriga e pe plan secundar. Poate nu sunt cărți pentru mine sau poate că nu mă regăsesc în subiect, dar nu toate cărțile sunt pentru toată lumea și asta este perfect. E important ca scriitura să rămână constantă sau, de ce nu, să evolueze până la finalul cărții, ca intriga să nu fie „irosită”, deși nu e la mine să apreciez ce înseamnă acest lucru.

Cum se scrie o carte perfectă? Ce trebuie să aibă? Cum se vinde cartea asta, cum ajunge la cititor? Și cum ar trebui citită, ca să reiasă că e perfectă? Sau e relativ termenul perfectă vizavi de o carte?

Nu știu cum se scrie o carte perfectă, cum nu știu ce înseamnă o lume perfectă. Asta am căutat să descopăr în cărțile mele. Cred, însă, că frumusețea este în greșeli, în neajunsuri, în acele mici imperfecțiuni care conving cititorul că la capătul celălalt este tot o persoană. Cartea trebuie să fie un dialog între doi oameni, un dialog care trece dincolo de timp, de spațiu, în care niște idei sunt transmise așa cum au fost ele atunci, într-o fereastră de câteva săptămâni sau luni, pe baza unor trăiri pe care cititorul le descoperă ușor, ușor, pe măsură ce parcurge. Da, pot fi inadvertențe, pot fi erori de logică, pot fi greșeli sau opinii fundamental greșite față de societatea curentă, dar la finalul cărții, a fost doar o conversație. Chiar dacă autorul nu se află acolo, ceva a fost transmis mai departe, iar acel ceva a întărit sau a schimbat convingerile cititorului pentru totdeauna. Și e suficient. Cel puțin, așa cred eu.

Există invidie literară. Nu crezi? Bine, dar hai să zicem că există. Ea poate să fie pentru că știi să folosești cele mai potrivite cuvinte. Pentru că ai mai mult succes. Pentru că ieși mai mult în față. Că te iubesc mai mult cititorii. Pe cine ai invidia de la editura BookForge și cine crezi că te invidiază?

Alt lucru la care nu m-am gândit niciodată… Cred că fiecare dintre noi este diferit și scrie într-un stil unic, ceea ce nu poate decât să adauge la acest tot care este Editura BookForge. Practic, există câte ceva pentru fiecare cititor, iar cel mai frumos lucru pentru mine este când aflu că cititori de-ai mei au descoperit pe altcineva prin intermediul editurii sau invers. Am citit recent cartea lui Vlad Pasencu, Eroi de Mâna a Doua, iar umorul lui unic m-a convins de dinainte să-l cunosc accidental la o seară de D&D.

Spune-ne o întâmplare care te-a făcut să te simți scriitor. Care ți-a revelat egoul. Care ți-a picurat vanitate când te-ai uitat în oglindă.

Am aplicat la un moment dat la un loc de muncă unde trebuia să demonstrez că sunt creativ. Era un test pe care trebuia să-l dau pentru a fi angajat, era o poziție în industria de IT, in Gaming, unde lucrez și acum. Îmi aduc aminte că nu voiam deloc să dau acel test, pentru că, pentru mine, adevărata creativitate trebuie să fie ceva subiectiv. Așa că am zis – am scris toate aceste cărți, m-au citit atâția oameni, chiar mai e nevoie să demonstrez ceva? – Și n-a mai fost. Bine că am scăpat, că era un test greu și aveam mari emoții.

Printre toate câte se întâmplă și sunt azi, cât de la vedere mai e autorul? E important ca el să intre, prin traduceri, pe piața de carte europeană sau chiar internațională?

M-am gândit și eu la acest lucru, încă mă gândesc ocazional. Sunt două accepții aici. Pe de-o parte, mi se pare că o carte poate fi apreciată la adevărata sa valoare doar în limba în care a fost scrisă. Deși există traducători foarte buni și am citit niște cărți Lord of the Rings excepționale, sunt anumite jocuri de cuvinte și structuri care se pierd, pe care numai cineva care cunoaște limba respectivă le poate aprecia cu adevărat. În același timp, cum industria de carte este micuță, simt, ca autor, că aș vrea să ajung la mai mulți cititori. Pare că trăim vremuri când numărul lor scade pe zi ce trece, iar materialul scris continuă să crească. E o plapumă peste care mi-aș dori și eu să trec, deși recunosc că nu am făcut demersurile potrivite încă. E vechiul meu dușman, procrastinarea, luptăm crâncen în runda a doua.

Piața românească de carte e, acum, la pământ din multe puncte de vedere. Cine crezi și vezi tu că ar putea să schimbe ceva? Și cam ce? De fapt, se mai poate schimba ceva?

Îmi doresc să cred că încă se poate schimba ceva. Poate cu legile potrivite, poate cu oamenii potriviți care au un astfel de interes. Când eram mic, obișnuiam să spun celor care mă întrebau dacă sunt scriitor că ne vedem la bac în 2025. N-am fost dat la examen anul acesta, nu m-a urât nicio generație de elevi, așa că am mutat steagul pentru 2035, să vedem ce se întâmplă acolo. Evident, glumesc, dar planul ar trebui să fie orientat mai mult spre achiziție decât spre retenție, iar asta se poate întâmpla prin generarea de cititori noi, cititori care vor avea după curajul să devină scriitori. Poate că singurul lucru controversat pe care o să-l spun în acest interviu este că trebuie să depășim puțin perioada marilor clasici. Știm că nu ne vom compara niciodată cu ei, niciun scriitor actual nu caută asta. Îmi aduc și acum aminte că manualele de română din liceu începeau cu un fragment din Harry Potter, iar profesoara mea de atunci ne-a pus pe toți să le schimbăm pentru că promovează vrăjitoria. Unde vreau să ajung este că toată această puritate inhibă imaginația, mai ales că descurajează foarte mulți tineri să citească și foarte mulți cititori să scrie. Ce rost are să încerci, dacă știi că mereu vei fi comparat cu cine a fost înainte? Și, până la urmă, cum se cuantifică acest succes? Prin număr de cititori, prin număr de cărți vândute? Sunt autori din acea epocă de care nu știe nimeni, sunt autori moderni care au vândut mai multe cărți în câțiva ani decât toți marii clasici ai literaturii române la un loc. Nu spun că scriu mai bine, nici eu, nici orice altcineva contemporan, ci spun că vremurile se schimbă, iar noi ca popor trebuie să începem să ne uităm spre viitor și să nu mai căutăm trecutul cu nostalgie, cât încă AI-ul nu ne-a dus către degradarea gândirii și a opiniilor personale.

Vreau să alegi un coleg de editură căruia i-ai citit cartea, niște cărți, cărțile. Și să ne povestești despre el și despre scriitura lui. Ba, chiar să fii avocatul lui și al scrisului său.

Am făcut asta deja, cu Vlad Pasencu. Îl recomand cu căldură, la fel și sesiunile de joc în care apare pe Twitch, ca și locurile în care-și desfășoară activitatea de zi cu zi, la fel de creativ din toate punctele de vedere. Cred că energia pe care o emană, atât în scris cât și în viața de zi cu zi, este suficientă ca să schimbe starea oricui.

Să ne imaginăm așa. Avem o lansare comună toți autorii de la BookForge. La o masă mare, întinsă, ne așezăm cu toții. Între cine vrei să stai și la cine trimiți cititorii tăi să cumpere cărți, pe cine recomanzi?

Eu o să mă așez într-un loc și lângă mine poate să stea cine dorește. Sigur ne vom înțelege toți foarte bine, iar ca recomandări, la fel ca de fiecare dată, o să recomand pe oricare dintre autori, pentru că le știu scrierile și știu cu cine ar putea rezona cititorii mei.

Chiar. Când ai făcut ultima lansare de carte? Și cum a fost? Povestește-ne!

Am fost la ultimul târg la Gaudeamus, atunci când mi-am încheiat și seria. Pentru mine, s-a simțit exact așa cum trebuia să fie un târg de carte, alături de o editură care mă susține și care mi-a dat ocazia să pot să-mi finalizez un capitol din viața mea în cel mai frumos mod posibil. Am văzut coperta fiecărei cărți, am împărtășit momentele cu cei dragi, oameni care mi-au fost alături de la început, precum părinții mei sau primii cititori, dar și oameni pe care i-am cunoscut pe parcurs, și care mi-au devenit suporteri la fel de înfocați, doar ca să-mi dea încă puțină energie să duc totul la bun sfârșit. Fără ei, n-aș fi reușit niciodată și pot spune acum că nu m-aș mai arunca să scriu o serie atât de lungă pe viitor, dar niciodată să nu spui niciodată.

Dintre marii scriitori, marile imperii, marile povești de iubire cu care ți-ai fi dorit să fii contemporan?

Sunt deja contemporan cu Brandon Sanderson, care mi-a furat ideea de a avea toate cărțile în același univers cu vreo cincisprezece ani înainte să îmi vină mie, așa că acum pare că am furat-o eu de la dânsul. Însă, mi-aș dori să am ocazia să-l cunosc cândva, simt că aș avea multe de învățat (scrie trei cărți pe an, toate din serii diferite, aș fi curios să văd cum reușește). Cât despre epoci, sunt exact unde trebuie să fiu și fac exact ceea ce îmi place să fac. Revenind la controversa mea despre nostalgie, cel mai bun moment pentru noi toți este acum, iar locul este aici. Ce putem face mai departe cu resursele pe care le avem, depinde de fiecare.

Cu ce țară s-ar potrivi cartea, cărțile tale? Nu știu… Romantică precum e Italia, rece cum e Groenlanda…

Deși Legiunea de Abur e o poveste steampunk, specifică perioadei victoriene, aș vrea să cred că toate cărțile se potrivesc țării mele, pentru că mai pun acolo un grăunte de nisip la construcția a ceva nou, spre un viitor mai bun.

Care e, în opinia ta, cel mai frumos cuvânt din limba română? Habar n-am, mamă, țară, limbă, România, dragoste, dor, carte, altul…

Șunculiță – n-am cum să-l spun fără să-mi vină să râd după.

Ce te-a bulversat ori te-a blocat vara asta? Ce veste, ce știre, ce temă, ce poveste? În așa fel de-ai uitat oala cu ciorbă pe foc și s-a ars.

Au fost anumite momente în care oameni dragi s-au confruntat cu probleme de sănătate serioase, dar au reușit să treacă peste și acum suntem toți mai bine. Doar o reamintire să nu uităm niciodată de cine contează cu adevărat. De multe ori, amânăm să dăm un telefon sau să facem o vizită pentru că nu avem timp sau pentru că se apropie o zi dificilă la muncă sau în altă parte. Cu cărți sau fără, n-aș vrea ca oamenii să-și aducă aminte de mine doar că lucram prea mult sau că nu aveam timp niciodată.

Finalul îți aparține! Fă-l cum vrei! Eu nu mă bag. Doar zic, deh, da’ nu spun… Fie adresezi o vorbă cititorilor tăi, fie mai arăți ceva despre tine, fie întrebi un coleg de editură ceva, de-astea. În rest, rămâne bătut în cuie: tu faci încheierea intervi… asta… tu dregi gustul salatei de sare și piper. Cheile împărăției sunt la tine.

1. Ce spune o ridiche altei ridichi atunci când aceasta împărtășește o poveste greu de crezut? Hai, fată, nu fi ridichiolă!
2. Mă gândeam la salată și… Atât s-a putut. În afară de asta, mulțumesc cititorilor anteriori pentru susținerea în toți acești ani, pe un drum pe care l-am făurit împreună, că ați dat o șansă unui scriitor debutant și l-ați încurajat la fiecare pas. Cititorilor curenți le mulțumesc pentru că m-ați ales și vă urez lectură plăcută! Iar cititorilor viitori… Ehei, le urez același lucru, imediat ce se apucă, hihi.
3. Și îți mulțumesc și ție pentru că mi-ai dat șansa să gătim împreună și te felicit pentru tot ceea ce faci și pentru modul cum ai construit această platformă!

by

Referinţă Bibliografică

Dialoguri de vară (11)/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 17 februarie 2026