Interviu cu Ciprian Mitoceanu

Cum fiecare carte aduce cu sine o poveste și cum dincolo de cărți există o altă poveste, cea a scriitorului care le-a dat viață, o jurnalistă învederată și scriitoare la rându-i, Nina Marcu, s-a gândit să le adune pe acestea din urmă într-o serie de interviuri luate unor autori ai unei edituri noi în peisajul nostru literar, dar care s-a remarcat deja prin calitatea cărților expuse la târguri și pe site – BookForge.
A fost o vară lungă și fierbinte, în care ideile au curs ca râul înspumat ori au oglindit în liniștea apei lor largul cerului de deasupra, iar în cele ce urmează vor fi prezente la apel în ordinea consemnării lor.
Interlocutorul de astăzi este Ciprian Mitoceanu.

Cu cine avem onoarea?

Ciprian Mitoceanu, profesor de istorie și geografie, editorialist, iubitor de drumeții și sport și scriitor cu jumătate de normă. Amator și producător de literatură dătătoare de fiori și nu numai. Pentru moment, profesorul este cel care aduce bani în casă, restul pasiunilor presupun cheltuieli pe care profesorul le decontează.

Cum ți-a fost vara asta? Fructuoasă, îmbelșugată, aridă, secetoasă?

Solicitantă. Foarte solicitantă și nu foarte fericită. Schimbările din sistemul de educație sunt mai stresante decât poate presupune cineva care privește situația din exterior. Și, cum spuneam, profesorul este cel care sponsorizează restul pasiunilor. Astfel, sunt pus în situația de a preda discipline noi, pentru care nu am beneficiat de formare oficială. Prin urmare, m-am pus pe studiat…

Ai treabă și te rețin? În sensul că, na, scriitorii scriu și eu te opresc din scris? Și, că veni vorba, ce zici că ai acum – o să formulez un pic pompos, dar, na, asta e – pe agenda editorială a verii și a anului?

Treabă am tot timpul, la capitolul monetizare stau mai prost. În ultima perioadă sunt implicat într-un proiect personal, care nu are treabă cu literatura mainstream. În ceea ce privește literatura marca Ciprian Mitoceanu, să spunem că pentru moment am luat o pauză. Practic, în momentul de față „trăiesc” din ceea ce am scris în perioada pandemiei. Și atunci am scris mult de tot.
Sper să revin la scris din toamnă; am ceva idei, dar nu e cel mai potrivit moment pentru producția literară.

Și înainte ce-ai mai scris? Cu ce ai delectat cititorii?

Am debutat în 2008 cu romanul Colții, un debut care mi-a facilitat explorarea tuturor fațetelor sistemului editorial din România. Pe de o parte, a fost emoția de neegalat a debutului, pe de altă parte am încercat și dezamăgirea atât de comună a autorilor din România și anume lipsa promovării din partea editurii și, mai ales, lipsa completă a feedback-ului financiar. Exceptând Colții, toate scrierile mele se regăsesc în momentul de față pe rafturile BookForge. O parte sunt accesibile în format electronic și, de ceva vreme, chiar și în limba engleză.
Sunt foarte mândru de Colții, la vremea lui s-a spus despre roman că a resuscitat genul thriller în România, doar că promovarea a căzut exclusiv în sarcina subsemnatului, astfel încât s-a cam pierdut pe drum.
Seria Dawson a petrecut ceva timp în sertar până am găsit editor dispus să ofere drepturi de autor. Asta e, în România e mare problemă cu drepturile de autor; putem vorbi despre asta într-un material separat.

Unde ne duc poveștile tale, în ce lumi? Povestește-ne despre ele.

Poveștile mele duc spre lumi tenebroase, dătătoare de fiori. În fond, asta urmăresc, asta doresc de la cititorul meu, un răspuns emoțional, fiori de gheață pe șira spinării. Scrierile mele aparțin unui domeniu mai puțin explorat în România, dar cât se poate de natural, să spunem așa, în literatura anglo-saxonă. Nu am spus-o eu, ci un prieten cu solide cunoștințe literare: Nu mai aparții literaturii românești decât prin limbă. Îmi place literatura horror, dar am scris și ceva literatură pentru copii.

Cum se scriu poveștile tale? Cu tabieturi, cu nesomn, cu inspirație, cu suflet, cu patimă? La birou, sub nuc, pe mal de mare? Cu cafea, cu ceai, cu vin? Întreb, pentru că fiecare scriitor are deprinderile și ritmul lui.

În urmă cu ceva ani, puteam să scriu despre orice și în orice condiții. Însă, cu timpul, am devenit nu neapărat mai pretențios, ci mai puțin tolerant față de condițiile de mediu, prin urmare nu pot să scriu decât atunci când nu mă perturbă nimic, de regulă scriu în miez de noapte. Cumva, în ton cu literatura pe care o semnez. Noaptea mă pot conecta complet la ceea ce fac. Liniște… Liniștea îmi e absolut necesară și mai mult decât suficientă. Fără cafea, fără vin, fără nimic altceva decât tastatura și ecranul.

Hm… Dacă tot e vară, hai să zicem așa: scrisul tău are acum gust de pepene rece, de limonadă, de bere, de hugo, de frappe? Alt gust?

Gust de bere cu ghimber și înghețată turcească asezonată cu sirop de arțar canadian.

Ce autor, ce personaj, ce poveste dintre cele pe care le-ai citit vara asta te-a emoționat ori te-a iritat? Te-a făcut, într-un cuvânt, să simți. Și la care – se întâmplă și așa – ai adormit cu cartea în mână, pentru că nu ți-a plăcut? Dacă detaliezi, e perfect.

Vara aceasta am citit multă literatură de specialitate și prea puțină literatură pe placul meu. Cum spuneam, un proiect personal care mi-a solicitat mai mult timp decât am estimat inițial, prin urmare, o să spun câte ceva despre ultima carte care chiar mi-a plăcut. Un basm, Stephen King. O carte destul de consistentă din toate punctele de vedere, prin urmare nu e cine știe ce performanță să te ia somnul când citești așa ceva, dar nu pentru că nu e plăcută. Charlie Reade este un personaj care merită atenția cititorului, iar intriga este genială. Mda, mi-aș dori să trăiesc și eu asemenea aventuri…

Cât trăiește o carte? Zile, ani, veacuri? Și ce o ține în viață?

O carte trăiește cât timp este citită, iar cititorii sunt cei care o țin în viață. O carte necitită nu există și, când spun asta, gândul mă cam duce la cărțile „clasicilor” copilăriei. Toată lumea le avea prin bibliotecă, dar de citit le citeau prea puțini. Astfel de cărți sunt mai degrabă monumente pe mormântul cărților ca atare. Ceva ce amintește de existența lor, dar nimeni nu le mai citește.

Convinge-mă să-ți cumpăr și să-ți citesc cărțile, pe mine, cititor împătimit.

Citește astăzi despre istoria de mâine.

Acum s-o luăm așa: eu nu prea citesc. Ce-i ăla citit… În viața mea, am deschis, maximum, două cărți, dintre care una de telefoane. Cum mă aduci pe mine, refractara, față în față cu cărțile tale?

Acum, că așa ai pus problema, îmi vine în minte o remarcă a regretatului Ștefan Ghidoveanu, unul dintre cei mai „afurisiți” critici de care am avut parte – am avut ambiția să-i impresionez cu scrierile mele pe Michael Hăulică și Ștefan Ghidoveanu. Am reușit în ambele cazuri, iar Ștefan mi-a spus ceva care mi-a mers la inimă. Bă, tu și dacă scrii o carte de telefoane sau despre mersul trenurilor, tot ai face-o să fie citibilă. Vrei să citești ceva chiar mai tare decât cartea de telefoane? Citește, nici nu știi ce ai de pierdut.

Pare o întrebare banală. Și poate chiar e. Dar, mai ales în contextul actual, zic eu că e necesară: de ce scrii?

Scrisul a fost și încă rămâne răspunsul meu la slaba producție a literaturii române. Spun asta fără falsă modestie. M-am născut și mi-am trăit copilăria în Epoca de Aur, când oferta literară pendula între penibil și proletcultism. Cărțile citibile erau puține și dificil de procurat; exista un imens spațiu de manevră complet neexplorat și cu bună știință ignorat. După 1990 am sperat la mai bine (și) din punct de vedere literar. Și, din anumite puncte de vedere, a fost. Piața a fost invadată de traduceri din vest, deși mult timp calitatea literaturii și traducerilor a lăsat imens de dorit, au apărut și scriitori români citibili; cititorul român a primit șansa de a citi și altceva, nu doar clasici și cărți de umplut rafturile bibliotecii, dar pe care nu le deschide nimeni. Însă, cu timpul, lucrurile au cam revenit pe făgașul consacrat. Literatura contemporană autohtonă lasă din ce în ce mai mult de dorit, dar asta e și vina cititorilor. Să ne gândim că unul dintre cei mai vânduți scriitori români este Marian Godină.

Te rog să-mi spui dacă e adevărată vorba aia: cititorii mei – ai tăi, respectiv – sunt mai inteligenți decât ai altora.

Cu riscul de a-mi atrage niscaiva sudalme și nu numai, da, așa e. Și, când spun asta, mă gândesc la recent pomenitul Marian Godină. Care, s-avem iertare, numai scriitor nu este. Prima lui carte, Flash-uri din sens opus e cumva în regulă, fără a fi vreo capodoperă, însă marea lui greșeală e că nu s-a oprit după acea primă carte. Și încă are cititori… Despre calitatea lor, ce să spun? Acum ceva timp am făcut greșeala impardonabilă de a critica o postare marca Godină și am regretat repejor. Fidelii lui Godină s-au dovedit la fel de babuini ca cei care-l înjură. Sincer, cred că majoritatea erau urmăritori pe Facebook de Godină, nu cititori de cărți de Godină, dar cât timp majoritatea chestiilor din cartea lui Godină sunt pe Facebook… Mda, am făcut și greșeala să citesc cartea respectivă. Nu e o capodoperă și nu aduce valoare literaturii române. Chiar dacă și subsemnatul își mai ia înjurături – în special datorită activității de editorialist – niciunul dintre cei care mi-a luat apărarea nu a reușit să se coboare la nivelul cititorilor de Godină. Pe de altă parte, vorba lui Negruzzi, mulți…

Arată-ne o impresie, un gând, o apreciere, o recenzie de la un cititor de-ai tăi.

Am pomenit despre aprecierile lui Ștefan Ghidoveanu. Punctul forte al prozei sale este ştiinţa creării imaginilor şi atmosferei, lucruri care fascinează şi subjugă în acelaşi timp, mai ales când materia primă a exercițiului literar este viaţa de zi cu zi – bună sau rea, după caz. S-a întâmplat de mult, dar țin foarte mult la vorbele astea. Cum spuneam, Ștefan era un critic foarte… hai să nu spun aspru, ci foarte obiectiv. Și, când am reușit să-l mulțumesc pe Ștefan, am decis că da, sunt scriitor.
O apreciere culeasă de pe kobo m-a făcut să zâmbesc, ceea ce, de fapt, am și urmărit cu Harap-Alb – chiar el: Atenție, e cea mai periculoasă carte pe care am citit-o vreodată. Din cauza hohotelor de râs am ajuns la Urgențe cu probleme de respirație. Am astm, e drept, dar… E demențială, pe cuvânt! Abia aștept să citesc și cartea cu Făt Frumos… Bine, m-a îngrijorat un pic faptul că cititorul a ajuns la spital din cauza mea – evident că nu asta am intenționat pentru cititorii mei, dar uite că s-a întâmplat și… Astfel de recenzii îmi merg la inimă, dar sper să nu mai fie asociate cu astfel de incidente.
Și aș încheia cu un citat din literatura internațională: Un autor înzestrat cu mult talent, descris deseori ca versiunea de Stephen King a României – Massacre Magazine, o revistă care, din păcate, nu mai există în momentul de față.

Scriitorul se naște sau se face?

Personal, sunt de părere că un scriitor se construiește cu fiecare carte citită, cu fiecare experiență de viață încercată. Din fiecare experiență – directă sau citită – rămâi cu ceva. Ceva care poate fi valorificat într-o povestire sau chiar un roman. Multe dintre personajele cărților mele există în realitate, eu doar le-am adaptat nevoilor mele scriitoricești.
Nu te naști scriitor, pur și simplu nu se poate. Ca scriitor evoluezi, te îmbogățești spiritual. Primele mele încercări literare erau groaznice. Nu mi-e rușine de ele, au fost o etapă în evoluția subsemnatului. Cea mai importantă, de altfel.

În ce proporție, ca să scrii bine, e nevoie de talent? Și cât la sută trebuie muncă?

Talentul și munca… Fac casă bună, desigur, dar mai e nevoie și de altceva pentru a deveni scriitor și anume o piață de carte suficient de largă cât să susțină efortul și talentul. Cunosc o mulțime de scriitori – nu știu dacă e bine să le spun astfel în condițiile date – talentați, dar care nu au mai scris mare lucru de ani întregi. Consideră, pe bună dreptate, că nu merită efortul, că pot face bani muncind altfel. Și e dramatic…
Revenind strict la întrebare, geaba ai talent dacă nu muncești. Și, poți munci oricât dacă nu există acea sămânță de talent care poate încolți și crește până să poată fi comparată cu un falnic stejar. Pe bune, dacă talentul tău literar se limitează la Eu am văzut un lăncier, eu m-am suit pe un dâmb, e puțin probabil să poți scrie ceva cât de cât acceptabil. Măcar 40% talent și restul muncă.

Intriga… E mai importantă decât scriitura? Sau cele două se împletesc?

În momentul de față e cam dificil să vii cu intrigi complet noi. Majoritatea temelor sunt intens exploatate. Nu secătuite, doar intens exploatate, astfel încât intriga multor cărți dă senzația de deja-vu, prin urmare scriitura face diferența. Și, din acest punct de vedere, nu sunt de acord cu Stephen King – sper să nu se supere pe mine – care spune că povestea e cea care contează, nu cel care o spune. Am întâlnit mult prea adesea oameni care au trăit întâmplări extraordinare, dar care sunau jenant de banal în relatarea lor și indivizi care reușeau să te captiveze povestind chestii mărunte, de zi cu zi. La fel stă treaba și cu scrisul… Chiar dacă ești capabil să pui la cale o intrigă extraordinară – din ce în ce mai greu în ziua de azi, dacă nu te pricepi să o pui pe hârtie, n-ai făcut mare lucru. Cel care spune povestea e, uneori, mai important decât povestea însăși.

Cum se scrie o carte perfectă? Ce trebuie să aibă? Cum se vinde cartea asta, cum ajunge la cititor? Și cum ar trebui citită, ca să reiasă că e perfectă? Sau e relativ termenul perfectă vizavi de o carte?

Cam multe întrebări la un loc; nu cred că am competența de a răspunde corect la toate. Perfecțiunea unei cărți stă mai mult în ochii cititorului decât autorului, cititorul decide calitatea, „cât de perfectă” e o carte. Odată ce cartea a fost tipărită, autorul își cam pierde dreptul de a decide asta – perfecțiunea unei cărți. Deci… cam atât la întrebarea asta.

Există invidie literară. Nu crezi? Bine, dar hai să zicem că există. Ea poate să fie pentru că știi să folosești cele mai potrivite cuvinte. Pentru că ai mai mult succes. Pentru că ieși mai mult în față. Că te iubesc mai mult cititorii. Pe cine ai invidia de la editura BookForge și cine crezi că te invidiază?

Acum, că ai adus vorba și de asta… Sincer, nu m-am gândit niciodată să invidiez vreun confrate de breaslă, deși invidia altora m-ar face să mă simt mai bine (să nu fiu ipocrit pe de-a-ntregul). Ca scriitor, lupta mea a fost cu mine însumi, nu cu alții, iar dacă am invidiat ceva, i-am invidiat pe cei care au reușit să scrie direct în engleză. Nu e vorba de invidie clasică, mi-e ciudă pe mine că nu am învățat așa cum se cuvine limba engleză. Consider invidia pierdere de vreme; în afară de tensiune crescută și nopți nedormite nu e capabilă să genereze ceva de calitate. Decât să invidiez, mai bine scriu sau fac altceva. Și, da, e mai bine să fii invidiat decât să invidiezi.

Spune-ne o întâmplare care te-a făcut să te simți scriitor. Care ți-a revelat egoul. Care ți-a picurat vanitate când te-ai uitat în oglindă.

Eram prin țară și, la un moment dat, un grup de persoane a început să se agite. Nu cunoșteam pe nimeni, dar m-am simțit vizat. Și, când am ajuns în dreptul grupului, o doamnă m-a întrebat dacă nu sunt… În persoană… Citise Colții și i-a plăcut foarte mult, m-a recunoscut și nu-i venea să creadă. Era în excursie cu grupul și și-a activat și prietenele. Sunt sigur că cele mai multe dintre doamne nu auziseră măcar de Colții, darmite să mai citească și cartea, dar m-au tratat ca și cum ar fi făcut-o. Și asta m-a făcut să mă simt foarte important pentru moment. Mai apoi m-am cam întristat pentru că fusese vorba de ceva fake, până la urmă.
Un alt episod e când am ajuns tot undeva prin țară și o doamnă care știa că voi ajunge prin zonă m-a întâmpinat cu toate cărțile pentru autografe. Aia a fost o senzație cât se poate de reală de scriitor împlinit. Și mai e o altă senzație, care vine la pachet cu lămâie, senzație neaoșă, românească. Din când în când mă mai oprește câte unul, nu ești dumneata scriitorul? Ba da, eu sunt… Felicitări pentru carte, nu-mi dai și mie zece lei, că nu am cu ce ajunge acasă…

Printre toate câte se întâmplă și sunt azi, cât de la vedere mai e autorul? E important ca el să intre, prin traduceri, pe piața de carte europeană sau chiar internațională?

E vital să intre pe piața internațională. Piața românească de carte e catastrofală, nu poți trăi din scris în România. Un adunător de peturi reciclabile e mult mai productiv decât majoritatea scriitorilor din România – și nici măcar nu vorbim de unul foarte hărnicuț. Iar asta ar trebui să ne dea de gândit. Și nu prea poți resuscita ceva ce oricum nu a avut cine știe ce viață. Din păcate, a intra pe piața internațională nu e simplu deloc, o știu din proprie experiență. E nevoie de ceva susținere, iar la capitolul ăsta noi, scriitorii din România stăm extrem de prost.

Piața românească de carte e, acum, la pământ din multe puncte de vedere. Cine crezi și vezi tu că ar putea să schimbe ceva? Și cam ce? De fapt, se mai poate schimba ceva?

Dacă prezentul interviu ar fi avut loc acum două decenii, să zicem, aș fi avut o abordare mult mai optimistă a problemei. Acum însă… Pesimismul este cuvântul de ordine. Mulți sunt de părere că recenta creștere de TVA pentru cărți o să îngroape literatura autohtonă și consumul de carte, însă adevărul e cu totul altul. Nu prețul cărților e prohibitiv, problema e educația românilor. Cei mai mulți nu ar deschide o carte nici dacă li s-ar oferi pe gratis. A fost o perioadă când cărțile aveau prețuri enorme în raport cu salariile; apoi a venit șocul colecțiilor Adevărul când o carte cu aspect comercial deosebit se vindea cu 10 lei, ceea ce a dus la conformarea editurilor și scăderea prețurilor la cărți. Rezultatul?! O perioadă a explodat vânzarea de cărți bibelou, cu care românașii și-au umplut bibliotecile sperând să impresioneze chiar dacă pomenitele cărți erau încă în țiplă. Mentalitate de român…
Dar nu a crescut consumul de carte ca atare. Românii nu citesc și asta nu are legătură cu prețul cărților sau cu cota TVA. Problema e în educația precară. Cei care cumpără cărți să le citească nu se uită la preț. Bine, nu dă nimeni două mii de lei pe o carte de zece, dar esența e că cititorul de bună calitate investește în cărți indiferent de cota TVA. Nu vreau să mă laud, dar în tinerețile mele am dat salariul pe o lună pentru primele patru volume din Istoria Românilor. Am considerat că îmi sunt necesare și le-am cumpărat. Cei mai mulți dintre români nu consideră cărțile ceva necesar, de ce să dea bani pe ele?
Și, din păcate, nu cred că se mai poate schimba ceva. Mi-e greu să depășesc senzația că adâncirea asta a românilor în incultură nu e deloc întâmplătoare, ci urmare a unui plan bine organizat. Programa școlară e stufoasă, astfel copiii au prea puțin timp liber pentru a visa, pentru a citi ceea ce le place. Recomandările de lectură sunt tot ca pe vremea copilăriei mele – mă mir că nu li se recomandă să citească Nepoata lui Moș Mitruț. Dezastru pe toată linia și nici urmă de semnale dătătoare de speranță la orizont.
Legat de mentalitate… Am ceva cărți urcate pe platformele de e-book din afară. La un moment dat, presat de insistențele unor „cititori” care mă tot fredonau la cap cu „de unde pot să cumpere și ei cărțile mele, că vor să le citească”, am cerut deținătorului actual al drepturilor să bage o carte la liber – cea mai solicitată de „cititori”. O perioadă oarecare, desigur…
Cartea a fost pusă la liber, eu mi-am anunțat „cititorii”. Nu costa nimic, doar să se logheze cu contul de Facebook la platformă și puteau descărca gratis cartea. Câte cărți am „vândut” cu acea ocazie? Într-o săptămână întreagă de gratuitate nu a fost descărcată nici măcar o singură carte. Și oamenii insistau, că vor să mă citească, dar de unde fac rost de carte? Un cititor interesat știe de unde să cumpere cartea, unul la nivel declarativ nu face efortul de a o descărca nici măcar atunci când e gratis.

Vreau să alegi un coleg de editură căruia i-ai citit cartea, niște cărți, cărțile. Și să ne povestești despre el și despre scriitura lui. Ba, chiar să fii avocatul lui și al scrisului său.

George Lazăr e, fără discuție, cel mai tehnic și mai serios dintre toți scriitorii de SF și nu doar din România. Are o scriitură pedantă, iar detaliile și artificiile tehnice sunt uluitoare; pur și simplu te gândești că, dacă vreunul dintre gadgeturile „inventate” de George Lazăr ar fi replicate în realitate, nu are cum să nu funcționeze. Viitorul Mass Media, o povestire marca George Lazăr, a anticipat într-un mod cât se poate de exact și înfricoșător evoluția mass mediei nu doar în România, ci în întreaga lume. Dacă era publicată în SUA, ar fi candidat cu șanse la premiile literare de prestigiu, în România a trecut neobservată. Cărțile lui George merită atenție, sunt o poartă autorizată către viitorul care încă nu s-a întâmplat.

Să ne imaginăm așa. Avem o lansare comună toți autorii de la BookForge. La o masă mare, întinsă, ne așezăm cu toții. Între cine vrei să stai și la cine trimiți cititorii tăi să cumpere cărți, pe cine recomanzi?

Greu de decis așa, pe scurt. Nu se poate să stau, prin rotație, alături de toată lumea? Despre George Lazăr am pomenit, ne mai întâlnim pe la Botoșani, deci îmi permit să încerc experiențe noi. Laura Nureldin, o prezență cât se poate de exotică în peisajul literar românesc și care a fost una dintre puținele persoane care a făcut Observatorul suportabil. Are o experiență profesională fantastică, care se răsfrânge în ceea ce scrie. Ionica Buzatu; sunt convins că avem ce povesti despre văcuțe. Eu despre June, ea despre Văcuța cea veselă… Avem ce învăța unul de la altul. Pe urmă îmi mai schimb eu locul la masă, fiți fără grijă.

Chiar. Când ai făcut ultima lansare de carte? Și cum a fost? Povestește-ne!

Ultima lansare de carte a fost acum ceva ani, prin 2017, dacă nu mă înșel, și mi-a lăsat un gust amar. Pe scurt, despre ce a fost vorba. Gaudeamus, deci aglomerație cât încape. La Gaudeamus lansările de carte care se respectă au loc sâmbăta, care e o zi incredibil de aglomerată. Lansările se țin lanț și dacă nu se respectă programul uneia, riști să dai totul peste cap. Cititorii aleargă de la o lansare la alta și chiar și autorii au în plan să participe la lansările confraților. Dacă cineva nu înțelege asta, se duce totul de râpă și finalul lansării arată groaznic, cu mai mulți scriitori decât spectatori. Unul dintre confrați nu a înțeles asta, s-a întins nepermis de mult și… El, unul, s-a simțit foarte bine, mai ales că s-a întins peste tot timpul alocat lansărilor de la întreaga editură. Rezultatul? Cei din urmă nu au fost cei dintâi pentru că n-au apucat să spună nimic despre cărțile pe care le lansau. Cui să spui, că publicul plecase la următoarea lansare de carte. A fost penibil. Chiar dacă o parte dintre cei „răpiți” de alte lansări de carte au revenit pentru poze și autografe, senzația a fost mult diluată. Prin urmare, fac o recomandare tuturor celor care-și lansează cărți: știu, cartea ta e cea mai cea mai, tu ești cel mai grozav, dar respectă editorul și confrații. Ți s-a acordat un anume interval de timp? Încadrează-te în resursa alocată! E scurt, într-adevăr, dar știi prea bine de ce și s-avem iertare, dacă erai așa de valoros precum te crezi, nu erai lansat la grămadă, ci aveai lansare separată, gen Cărtărescu.
E destul de nasol să călătorești din provincie la București – personal plec de la cuiul din dreapta al hărții – cu gândul să vorbești despre cartea ta măcar cinci minute și, odată începută lansarea, să constați că, pur și simplu, nu mai ai cui vorbi, deși dacă s-ar fi respectat orarul, ai fi avut parte de spectatori interesați. Desigur, nu toți cei care participă la lansare sunt dați pe spate de cuvintele tale și cumpără cartea deși nu intenționau să facă asta inițial, dar e o senzație care merită trăită. O senzație la care ai dreptul și e păcat că un confrate te lipsește de așa ceva.

Dintre marii scriitori, marile imperii, marile povești de iubire cu care ți-ai fi dorit să fii contemporan?

Jules Verne, fără discuție. E scriitorul care mi-a fascinat copilăria și o parte din „vina” pentru aspirațiile subsemnatului îi aparține. Cu imperiile nu mă prea împac, au fost clădite pe suferință și distrugere, prin urmare orice preferință e subminată de întrebarea n-ar fi fost mai bine dacă nu ar fi existat? Perioada victoriană mi se pare fantastică, dacă tot e să aleg ceva. În ceea ce privește poveștile de iubire, mă pasionează cele neîmplinite, sunt capabile să genereze povești deosebite.

Cu ce țară s-ar potrivi cartea, cărțile tale? Nu știu… Romantică precum e Italia, rece cum e Groenlanda…

Canada… O țară imensă, cu puțină populație și atât de multe locuri pe care intervenția umană nu a apucat să le mutileze. Lacuri, păduri întunecate, pline de șoapte, teritorii înghețate și scufundate în beznă cea mai mare parte a anului. Ceva de poveste din toate punctele de vedere, mai puțin maniaci… Dar cu puterea literaturii se rezolvă și asta (nu degeaba există vecinul din sud). Canada – imensă, misterioasă, dătătoare de fiori și speranțe.

Care e, în opinia ta, cel mai frumos cuvânt din limba română? Habar n-am, mamă, țară, limbă, România, dragoste, dor, carte, altul…

Emigrare… Da, știu, sună aiurea, sună nepatriotic, dar ăsta e. Din păcate, România oferă tot mai puțin scriitorilor, atât ca piață de carte, cât și ca mediu de viață. Am cochetat cu gândul de a pleca, dar l-am tot amânat în speranța deșartă că, la un moment dat, se va întâmpla ceva bun și în țara asta. Din păcate, vedem unde s-a ajuns, iar viitorul nu se arată încurajator.

Ce te-a bulversat ori te-a blocat vara asta? Ce veste, ce știre, ce temă, ce poveste? În așa fel de-ai uitat oala cu ciorbă pe foc și s-a ars.

Problemele personale. Nu vreau să insist prea mult pe subiect. Cum spuneam, sunt probleme personale.

Finalul îți aparține! Fă-l cum vrei! Eu nu mă bag. Doar zic, deh, da’ nu spun… Fie adresezi o vorbă cititorilor tăi, fie mai arăți ceva despre tine, fie întrebi un coleg de editură ceva, de-astea. În rest, rămâne bătut în cuie: tu faci încheierea intervi… asta… tu dregi gustul salatei de sare și piper.

Ce să vă mai spun? Dacă ați ajuns cu cititul până aici, înseamnă că nu v-ați plictisit și vă mulțumesc pentru amabilitate și încredere, dar nu e cazul să întind și mai mult coarda. Citiți, oameni buni… Citiți și scrieți. Citiți ce vă face fericiți și fiți fericiți!

by

Referinţă Bibliografică

Dialoguri de vară (10)/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 16 februarie 2026