Prof. educație timpurie Maricica Stroia:

Parteneriatul grădiniță-familie,

baza unui progres real în educația timpurie a copiilor

Rezumat

Educația timpurie reprezintă prima etapă a unui proces formativ de lungă durată, iar calitatea experiențelor trăite de copil în această perioadă este influențată deopotrivă de familie și de mediul educațional. Din această perspectivă, relația dintre grădiniță și familie nu poate fi redusă la informări periodice, ședințe cu părinții sau participarea ocazională la activități festive. Un parteneriat autentic presupune comunicare bidirecțională, încredere, respect reciproc, asumarea unor responsabilități comune și participarea părinților la susținerea dezvoltării copilului. Articolul analizează rolul familiei ca partener educațional, principalele condiții ale unei colaborări eficiente și modalități concrete prin care cadrul didactic poate transforma relația grădiniță–familie într-un demers coerent, centrat pe interesul superior al copilului.

Familia și grădinița – două medii educaționale, același copil

Întrebarea „Poate genera partenerietul cu familia în educația timpurie a copiilor un progres real?” pare să aibă, la prima vedere, un răspuns simplu: da. În realitatea educațională însă, răspunsul este mai nuanțat. Părinții sunt primii educatori ai copilului și rămân principalii săi adulți de referință, însă statutul de „partener educațional” nu se dobândește doar prin existența relației de rudenie. El se construiește prin implicare, dialog, consecvență și disponibilitatea de a colabora cu instituția de educație timpurie. Copilul nu poate fi împărțit între „ce se întâmplă acasă” și „ce se întâmplă la grădiniță”. El transferă permanent comportamente, emoții, valori, reguli și modele de relaționare dintr-un mediu în celălalt. De aceea, atunci când familia și grădinița transmit mesaje educaționale apropiate și susțin valori comune, copilul beneficiază de stabilitate și predictibilitate. Când însă cele două medii se contrazic constant, copilul poate deveni nesigur, poate testa limitele diferit în funcție de context și poate întâmpina dificultăți în interiorizarea regulilor.

Curriculumul pentru educație timpurie valorizează familia ca prim mediu educațional al copilului și subliniază importanța cooperării cu părinții. În același sens, Reperele fundamentale în învățarea și dezvoltarea timpurie a copilului de la naștere la 7 ani evidențiază responsabilitatea comună a adulților care participă la creșterea, îngrijirea și educarea copilului. Prin urmare, parteneriatul familie–grădiniță nu trebuie privit ca o activitate complementară programului educațional, ci ca una dintre condițiile calității acestuia.

Ce înseamnă, în realitate, un părinte-partener?

Un părinte-partener nu este neapărat părintele care participă la toate activitățile grădiniței, care răspunde imediat fiecărui mesaj sau care poate fi prezent fizic ori de câte ori este solicitat. Contextul familial, programul profesional, numărul copiilor, distanța sau alte situații personale determină forme diferite de implicare. Parteneriatul trebuie înțeles mai curând prin „calitatea relației” decât prin frecvența prezenței părintelui în grădiniță. Părintele devine partener atunci când comunică sincer cu educatorul, oferă informații relevante despre copil, ascultă observațiile cadrului didactic, continuă acasă anumite deprinderi formate la grădiniță, respectă nevoile de autonomie ale copilului și contribuie, alături de cadrul didactic, la găsirea soluțiilor atunci când apar dificultăți.

La rândul său, cadrul didactic trebuie să accepte faptul că familia cunoaște copilul într-o manieră pe care instituția educațională nu o poate substitui. Educatorul deține competența pedagogică, iar părintele deține o cunoaștere profundă a istoriei personale și familiale a copilului. Cele două perspective nu trebuie să concureze, ci să se completeze.

Joyce L. Epstein, una dintre cercetătoarele de referință în domeniul parteneriatului școală–familie–comunitate, descrie șase dimensiuni importante ale implicării familiei: sprijinirea rolului parental, comunicarea, voluntariatul și participarea, susținerea învățării acasă, implicarea în procesul decizional și colaborarea cu comunitatea. Adaptate specificului educației timpurii, aceste dimensiuni oferă cadrului didactic posibilitatea de a crea contexte variate de participare, fără a limita colaborarea la clasica ședință cu părinții.

De la informarea părinților la comunicarea autentică

În multe situații, relația dintre familie și grădiniță rămâne la nivelul comunicării unidirecționale: cadrul didactic informează, iar părintele primește informația. Parteneriatul începe însă în momentul în care comunicarea devine bidirecțională. Este important ca părintele să afle ce a realizat copilul, dar este la fel de important ca educatorul să afle ce schimbări au apărut în viața acestuia, ce interese manifestă acasă, ce îl preocupă, ce îl sperie sau ce comportamente noi au observat adulții semnificativi. În educația timpurie, uneori o informație aparent nesemnificativă poate explica o schimbare de comportament. Un copil care devine brusc retras, agitat sau refuză activități pe care anterior le realiza cu plăcere transmite, prin comportamentul său, un mesaj. Comunicarea dintre adultul de acasă și adultul de la grădiniță poate contribui la înțelegerea cauzei și la alegerea unei intervenții potrivite.

Această comunicare trebuie să respecte însă câteva principii esențiale: confidențialitatea, respectul, evitarea etichetării și concentrarea asupra comportamentului, nu asupra persoanei copilului. Există o diferență majoră între mesajul „Copilul dumneavoastră este neatent și neascultător” și formularea „Am observat că în ultima perioadă îi este mai greu să își mențină atenția și să respecte regula așteptării rândului. Ați observat ceva asemănător și acasă? Haideți să vedem cum îl putem ajuta împreună.”. Prima formulare acuză. A doua deschide drumul către parteneriat.

Parteneriatul nu înseamnă transferarea responsabilității

 Uneori, sub denumirea de „implicare a familiei” se poate ascunde tendința instituției de a transfera către părinți o parte din responsabilitatea pedagogică. La polul opus, există situații în care familia consideră că, odată ce copilul a intrat în grădiniță, responsabilitatea educării sale aparține exclusiv cadrului didactic. Ambele perspective sunt greșite.

Educatorul nu poate cere familiei să devină „profesor acasă”, după cum părintele nu poate delega integral educația copilului instituției. Responsabilitățile sunt diferite, dar complementare. Acasă, copilul are nevoie de conversație, povești, joc, autonomie, sarcini potrivite vârstei, timp petrecut cu adulții și modele comportamentale sănătoase. Nu are nevoie de transformarea serilor într-o extensie a programului didactic. La grădiniță, cadrul didactic creează experiențe educaționale sistematice, observă dezvoltarea copilului, diferențiază intervenția pedagogică, stimulează relațiile cu ceilalți și oferă contexte de învățare adaptate particularităților de vârstă și individuale. Parteneriatul apare atunci când aceste două medii se susțin reciproc.

Exemple de bune practici în parteneriatul grădiniță–familie

1. „Povestește-mi despre copilul tău” – întâlnirea de cunoaștere

La începutul anului școlar, dialogul cu familia poate depăși formularul clasic de colectare a datelor. Părinții pot fi invitați să vorbească despre interesele copilului, activitățile preferate, temeri, obiceiuri, persoane semnificative, experiențe anterioare și modalități prin care copilul se liniștește în situații dificile. Mesajul implicit transmis părintelui este foarte important: „Experiența dumneavoastră în relația cu propriul copil este valoroasă pentru mine.”

2. „Un lucru pe care l-am observat astăzi” – comunicarea centrată pe progres

Dialogul zilnic nu trebuie să se reducă la „A mâncat?”, „A dormit?” sau „A fost cuminte?”. Periodic, cadrul didactic poate transmite observații scurte, autentice și individualizate: „Astăzi a explicat foarte frumos unui coleg cum a construit turnul”, „A reușit să își lege singur șireturile” sau „A avut răbdare să termine puzzle-ul, deși la început i s-a părut dificil”. Astfel de mesaje îi ajută pe părinți să vadă dezvoltarea copilului dincolo de performanțele strict academice.

3. Ateliere părinte–copil

Atelierul devine valoros când nu urmărește realizarea celui mai frumos produs, ci oferă copilului și părintelui experiența colaborării. Construirea unei jucării din materiale reciclabile, pregătirea unei decorațiuni, plantarea unei flori, realizarea unei cărți de familie sau participarea la un joc cooperativ creează contexte în care adultul învață să observe copilul, să îi ofere timp și să evite intervenția permanentă. Un principiu simplu pe care îl putem transmite părinților este: „Ajută-l atât cât are nevoie, nu atât cât poți tu să faci în locul lui.”

4. „Familia mea știe să…” – valorizarea resurselor familiei

Părinții și bunicii pot fi invitați în activitățile grupei nu doar pentru evenimente festive. Un părinte poate prezenta o profesie, poate citi o poveste, poate demonstra un meșteșug, poate vorbi despre o tradiție sau poate participa la o activitate practică. Copilul trăiește astfel satisfacția de a-și vedea familia valorizată în comunitatea grupei, iar ceilalți copii descoperă diversitatea experiențelor și profesiilor.

5. „Provocarea familiei” – învățarea continuă firesc acasă

Sarcinile pentru familie trebuie să stimuleze interacțiunea, nu să reproducă fișele de lucru. De exemplu, într-o săptămână dedicată naturii, provocarea poate fi: „Descoperiți împreună trei semne ale toamnei în drumul spre grădiniță.” Într-un proiect despre familie: „Alegeți o fotografie veche și spuneți copilului povestea ei.” Pentru dezvoltarea limbajului: „Inventați împreună un final diferit pentru povestea citită.” Copilul revine apoi la grădiniță și împărtășește experiența, stabilind o punte autentică între cele două medii.

6. Miniateliere pentru părinți

Întâlnirile cu părinții pot include secvențe scurte de educație parentală: „Cum dezvoltăm autonomia?”, „Cum stabilim limite fără amenințări?”, „Ce facem când copilul refuză să lucreze?”, „Cum pregătim copilul pentru trecerea la școală?”, „Recompensa îl motivează sau îl condiționează?”, „Cum vorbim cu copilul despre emoții?”. Aceste întâlniri trebuie să pornească de la situații concrete și să evite tonul moralizator. Rolul educatorului nu este de a demonstra părintelui că greșește, ci de a-i oferi perspective și strategii educaționale.

7. Implicarea familiei în tranziția către școală

Pentru copiii din grupa mare, parteneriatul devine esențial în pregătirea tranziției către învățământul primar. Uneori, din dorința firească de a-și vedea copilul „pregătit”, părintele pune accent aproape exclusiv pe scris, citit și calcul. Cadrul didactic are responsabilitatea de a explica faptul că pregătirea pentru școală înseamnă și autonomie, capacitatea de a asculta o sarcină, exprimarea nevoilor, gestionarea frustrării, relaționarea cu ceilalți, curiozitate, încredere în sine și disponibilitatea de a învăța. În acest caz, parteneriatul înseamnă armonizarea așteptărilor adultului cu nevoile reale de dezvoltare ale copilului.

Dar când părinții nu se implică? În practica educațională întâlnim și situații în care colaborarea este dificilă. Unii părinți răspund rar solicitărilor, alții devin defensivi atunci când se discută despre o dificultate a copilului, iar alții consideră că instituția de învățământ trebuie să rezolve singură toate problemele educaționale. Înainte de a concluziona că un părinte „nu este interesat”, este necesar să încercăm să înțelegem cauza. Neimplicarea aparentă poate ascunde un program profesional dificil, experiențe școlare personale negative, teama de a fi judecat, lipsa încrederii în propriile competențe parentale sau situații familiale complexe. Cadrul didactic nu poate controla disponibilitatea familiei, dar poate controla „felul în care invită familia la colaborare”. În locul unei relații bazate pe reproș, poate construi treptat o relație bazată pe accesibilitate și încredere. În locul mesajului „Nu vă implicați suficient”, putem folosi: „Mi-aș dori să găsim împreună o variantă care să funcționeze și pentru dumneavoastră.”. Parteneriatul se construiește, nu se impune.

Cadrul didactic – facilitator al relației cu familia

Calitatea colaborării cu familia depinde într-o măsură importantă de competențele relaționale ale educatorului. A fi un bun profesionist în educația timpurie nu înseamnă doar a proiecta activități atractive și a cunoaște particularitățile dezvoltării copilului. Înseamnă și capacitatea de a comunica situații delicate, de a asculta fără a judeca, de a media diferențe de opinie și de a păstra permanent în centrul discuției interesul copilului.

Este firesc ca educatorul și părintele să nu aibă întotdeauna aceeași perspectivă. Parteneriatul nu presupune absența dezacordului. Presupune capacitatea adulților de a-l gestiona matur. Atunci când apare o problemă, întrebarea utilă nu este „Cine are dreptate?”, ci „De ce are nevoie copilul și ce putem face, fiecare, pentru a-l ajuta?”. Această schimbare de perspectivă poate transforma radical dialogul.

De la „copilul meu” și „copilul de la grupă” la „copilul nostru, în educație”

Familia și grădinița privesc același copil din două unghiuri diferite. Acasă este fiul, fiica, nepotul, centrul unei istorii afective unice. La grădiniță este membrul unei comunități, învață să negocieze, să aștepte, să împartă, să își afirme punctul de vedere și să respecte nevoile celorlalți. Ambele perspective sunt necesare. Părintele poate spune: „Acasă nu face niciodată așa”, iar educatorul poate răspunde: „Vă cred. Aici îl vedem într-un alt context și tocmai de aceea informațiile noastre se pot completa.”. Această formulare simplă mută relația din zona confruntării în zona cooperării. Educatorul nu concurează cu familia pentru autoritate, iar familia nu trebuie să privească observația pedagogică drept critică personală. Atunci când acest lucru este înțeles de ambele părți, copilul câștigă.

Concluzii

„Poate genera parteneriatul cu familia în educația timpurie a copiilor un progres real?”. „Da, Poate…” Dar parteneriatul autentic nu este garantat prin simplul fapt că un copil frecventează grădinița și că părintele participă la câteva întâlniri pe parcursul anului. El se construiește în timp, prin dialog, respect reciproc, încredere, disponibilitate și responsabilitate împărtășită. Familia deține o cunoaștere unică a copilului. Cadrul didactic aduce cunoașterea pedagogică și experiența observării copilului în comunitatea în care toți copiii sunt egali. Atunci când cele două perspective se întâlnesc, educația devine mai coerentă, iar copilul primește unul dintre cele mai importante mesaje pentru dezvoltarea sa: „adulții semnificativi din viața lui sunt de aceeași parte.” Poate că acesta este, de fapt, sensul profund al parteneriatului educațional. Nu să cerem părinților să facă ceea ce face grădinița și nici grădiniței să înlocuiască familia, ci să înțelegem că educația unui copil este o construcție comună. Iar atunci când familia și grădinița construiesc împreună, copilul are o fundație mai sigură pe care să își așeze devenirea.

Bibliografie selectivă

– Ministerul Educației Naționale (2019), Curriculum pentru educație timpurie, aprobat prin Ordinul ministrului educației naționale nr. 4694/02.08.2019.

– Ministerul Educației (2024), Repere fundamentale în învățarea și dezvoltarea timpurie a copilului de la naștere la 7 ani, București.

– Epstein, J. L., Sanders, M. G., Sheldon, S. B. et al. (2018), School, Family, and Community Partnerships: Your Handbook for Action, Fourth Edition, Corwin, Thousand Oaks, California.

-Epstein, J. L. (2018), „School, family, and community partnerships in teachers’ professional work”, *Journal of Education for Teaching*, 44(3), pp. 397–406.

-Bronfenbrenner, U. (1979), The Ecology of Human Development: Experiments by Nature and Design, Harvard University Press, Cambridge, Massachusetts.

-Henderson, A. T., Mapp, K. L. (2002), A New Wave of Evidence: The Impact of School, Family, and Community Connections on Student Achievement, Southwest Educational Development Laboratory, Austin, Texas.

Prof. educație timpurie Maricica Stroia

Școala Gimnazială Mihai Armencea – Învățământ Preșcolar, Mun. Adjud, jud. Vrancea

by

Referinţă Bibliografică

DIDACTICI CREATIVE – Prof. educație timpurie Maricica Stroia: Parteneriatul grădiniță-familie, baza unui progres real în educația timpurie a copiilor/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 12 octombrie 2026