Aflată la al treilea roman (Până la sfârșitul timpului, Dincolo de eternitate, Dar veșnicia n-are timp), dar și la o vârstă care-i permite încă de multe ori pe atât… până la sfârșitul timpului dedicat scrisului, ca să-i parafrazez însuși unul dintre cele trei titluri, Raluca Alina Iorga promite, în peisajul literar autohton, o interesantă și frumoasă întoarcere la etosul nostru popular și la figuri legendare din acesta.

Primul și ultimul (sau, respectând o glumă tot literară, cel mai recent) dintre cele trei romane sunt dedicate ambele unei figuri istorice românești a cărei notorietate, de-a lungul vremii, a depășit cu mult, din tot felul de motive, granițele între care s-a născut – și anume Vlad Țepeș. Mai precis, pe numele lui real Vlad III Basarab, căci aici intervine noutatea pe care ne-o propune Raluca Alina Iorga. La ani-lumină, așadar, de contele Dracula al lui Bram Stoker, ca să nu mai zicem de vampirul consacrat și multiplicat apoi de scenarii și „scenarite” hollywoodiene ori de aiurea, aici ne reîntâlnim cu adevăratul Vlad, așa cum poate fi el recompus, cu mintea de acum, din arhivele epocii. Mi-aș permite chiar să adaug, ca reflecție subiectivă, că faptul este un binevenit moment de respiro pentru cititorul român…

Schema narativă e totuși simplă în romanul de față (Dar veșnicia n-are timp, 212 p., Bookbite, 2024), pentru că ea, cel puțin în viziunea mea, nu este baza, ci doar fondul poveștii ce se derulează cu precădere într-o cu totul altă sferă: cea spirituală. Avem două personaje principale, Rareș și Iris, care sunt reîncarnări ale unor personaje istorice care au trăit în urmă cu peste cinci sute de ani. În plus (un supliment foarte plauzibil și deloc de neglijat în context!), numele întreg al celui prin care trăiește azi din nou străvechiul domnitor este Rareș Basarab.

Mai complex este planul pe care se desfășoară acțiunea. Acesta este, indiscutabil, prezentul, chiar dacă aparent ar fi vorba despre două linii ale timpului în care se întâmplă cele relatate, și asta din cauză că infiltrații din trecut urcă tot timpul la suprafața celor proaspăt petrecute.

Tehnic, povestea, expusă în formă de jurnal, respectiv la persoana întâi singular, se împarte și ea (tot aparent) în două. O dată povestește Rareș, o dată Iris. Două perspective diferite, același fapt, aceeași idee predominantă: deja-vu-ul pe care cei doi îi trăiesc de fiecare dată, până la a deveni obsesiv, unul în prezența celuilalt, până la revelația finală.

Ideea, de asemenea deloc nouă în literatură, este exploatată nu de ieri, nici de azi, ci de demult. Aș reaminti, pe scurt, doar de Adam și Eva ai lui Rebreanu, în care un cuplu se tot reîntâlnește prin epoci diferite sau, mai aproape de noi ca timp și spațiu, de Noaptea de sânziene a lui Eliade, unde revelația iminentă este marcată de tragic… Nu este cazul în romanul de față, unde noutatea nu în subiect constă. Noutatea, cu totul alta, ar fi aceea că, pe lângă jurnalele alternative ale lui Rareș și Iris, avem și un fel de „jurnal” al lui Vlad – al treilea și cel mai important personaj, cel care, de facto, le reunește pe celelalte două, explicându-ni-le astfel treptat și nouă. Ghilimelele folosite, departe de a fi peiorative, în acest caz vor să arate că nu e vorba de un jurnal propriu-zis al lui Vlad, ci mai degrabă de amintirile subconștiente ale lui Rareș, care iau această formă.

Referitor la stil, Raluca Alina Iorga abordează o adresare directă către cititor. Informația este minimală, dar solidă, iar fraza este nu simplistă, ca atunci când, mai nou, se vrea cu orice preț o demonstrație a ceva, ci simplă, chiar dacă ia amplitudine câteodată. Simplitatea aduce cu ea și limpezimea și concizia mesajului, ultima fiind ajutată și de trecerile blânde de la un jurnal la altul, astfel încât să dea cititorului răgaz de înțelegere a celor petrecute, dar și de meditație asupra lor.

Revenind la personaje, alt lucru ingenios mi se pare faptul că Rareș Basarab, despre care acum intuim că e fiul reîncarnat al lui Vlad Dracul, este, în zilele noastre, nici mai mult, nici mai puțin decât… procuror. Ce altă meserie, ar putea veni oricine să spună, i s-ar potrivi justițiarului nostru cu os domnesc din secolul al XV-lea? Desigur, răspunsul cel mai la îndemână, ținând cont de trecutul istoric, ar fi acela că ar fi putut fi azi judecător. Însă nu – el este procuror și aici autoarea dovedește, îmi pare mie, o anume finețe intelectuală, aceea de a nu-l proclama judecător actual pe acela care pe vremuri trăgea vinovații în țeapă, având în vedere nivelul de degradare acum, în mileniul trei, a acestei meserii. Există și în roman o motivație pentru această alegere, dar invit cititorul să o descopere singur.

Despre Iris ar fi de comentat că este exact genul de ființă venită „de pe altă lume”, ceea ce, strict contextual, este întru totul adevărat. Dacă Rareș se chinuie să păstreze un „chip social”, având amice de ocazie și participând la diverse, Iris nu se complică astfel. Ea se autodeclară îndrăgostită de figura istorică a domnitorului încă de copil și cu asta prezentul ei este pecetluit. Este și foarte plauzibil: care dintre noi nu a trecut, fie și razant, prin fiorii unei prime (sau nu neapărat, dar oricum de început) iubiri platonice față de o figură mai în vârstă din jur? Profesor, rudă, vecin, actor… Ei bine, în cazul lui Iris este un domnitor și se dovedește în timp a nu fi numai o îndrăgosteală adolescentină…

Pe de o parte, este evidentă atracția autoarei față de figura istorică pe care ne-o propune, ea dedicându-i deja două romane din trei. Pe de altă parte, în carte, al doilea personaj feminin (considerând că Ana și Iris sunt una și aceeași) ca importanță după Iris este Alina, psiholog, care poartă numele autoarei (fapt mai rar întâlnit în literatură) și reprezintă liantul dintre toți cei implicați, iar de aici o altă idee se ridică de la sine, pentru că este evident că Alina, grație profesiei, are un grad de empatie peste medie de ridicat față de cei care o înconjoară: care dintre cele două este alter-ego-ul Ralucăi Alina Iorga…?

După această mică divagație, însoțită, sper, de un zâmbet, pe care mi-am permis-o, revin la poveste cu precizarea că, întru completarea legăturii desăvârșite dintre timpuri și personaje, procurorul Rareș Basarab are de găsit, în firul narativ al prezentului, o sabie-artefact, furată pe drumul dintre turci și români, sabie care a aparținut cândva… verișorului Ștefan, cel cu ochii albaștri ai Mușatinilor… Iar Ștefan cel Mare nu este singurul care este pomenit în filele cărții. Întâlnim aici, adică în jurnalul lui Vlad, rude mai mult sau mai puțin apropiate sau contemporani ai lui care au scris istoria noastră, cum ar fi bunicul Mircea cel Bătrân ori nenea Iancu, cel care avea un castel frumos la Hunedoara…

Dar, mai presus de toate, întâlnim un sentiment care răzbate peste timp și până dincolo de el: iubirea. Indiferent că credem că avem o singură șansă pe Pământ sau șanse repetate, până când îndeplinim ceea ce este de îndeplinit, Dar veșnicia n-are timp rămâne o poveste demnă de orice anotimp, câtă vreme sufletul nostru este dispus să creadă în ea. Pentru că, așa cum spuneau și Vlad și Rareș (și, poate, mulți dintre noi în gând ori cu glas tare la un moment dat), trebuie să existe ceva dincolo de moarte, ceva pentru care să merite să trăiești în lumea asta plină de nimic și urât.

Iată, în concluzie, cum plăcutul și utilul pot fi unul și același lucru uneori și cât de frumos poate fi când literatura se îmbină fericit cu istoria. Mai ales când literatura, ficțiune, desigur, dar documentată, scoate din paginile seci ale istoriei, înțesate cu nume și date, câte o figură deosebită, care și peste sute de ani ne face să exclamăm:

Cum nu vii tu, Țepeș Doamne…

by

Referinţă Bibliografică

Dincolo de roman/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 21 octombrie 2025