DRUMUL  DE  NECTAR

Şi azi păstrez cămara cu păpuşi,

Dintr-o copilărie netrăită;

Un simplu numai scârţâit de uşi

Îmi limpezeşte vremea prăfuită…

Înaintez în cântec de cicori,

Cu paşi timizi, abia ating pământul,

Mânuţe tandre, ochi strălucitori,

Tăceri de Rai acoperă cuvântul.

Păpuşile cu aer de poveşti

Se lasă mângâiate peste frunte,

Iar, sub lumina vremii îngereşti,

Cosiţele au devenit…  cărunte.

În mine, un adânc mistuitor,

O ardere a lumilor furate…

Cămara cu păpuşi, vrăjit izvor

De doruri şi iubiri neîntinate.

AVATAR

Ţărâna trupului meu,

În amfore acum ciobite,

Din care şi-au astâmpătat setea

Cândva, deopotrivă,

Şi stăpânii şi sclavii…

Ţărâna trupului meu,

Binecuvântată de vestale

Odată cu uleiul din vasele

Destinate întreţinerii

Focului sacru…

Ţărâna trupului meu,

Frământată, modelată

Şi arsă în cuptoare,

Pentru cine ştie ce sofisticate

Obiecte de cult…

Ţărâna trupului meu,

Amforă, candelă,

Icoană profană,

Dar mai ales pulbere

Purtată de vânturi

Mereu între două imperii…

POVESTE  NESCRISĂ

În vechea mea cetate, moştenită,

Ai poposit din zborul tău nocturn,

Acoperind cu scoarţe înverzite

Cărarea dinspre poartă pân-la turn.

Ai năvălit cu frumuseţi de îngeri,

Şi caii tăi sălbatici, ne-nşeuaţi

Au dat o brazdă nouă la hotare,

Sămânţa bună să o cultivaţi…

Am ars mocnit sub licăriri de stele,

Ca focu-n stuful toamnei neperechi;

Prin fumul alb, întrezăream aievea

Reconstruirea Turlei celei Vechi.

Deşi aproape, mi-ai rămas departe,

Cu tot suavul clipelor târzii,

Iar în povestea scrisă-n nopţi cu lună

Am vrut să fim… , dar n-ai putut să fii!

DEPENDENTĂ

Te scriam pe ziduri, în paginile caietelor

Rămase totdeauna albe,

Pe trunchiuri de copaci tineri,

Niciodată pe frunze…

Te pictam în aerul ce îl trăgeam în piept,

Ca fumul primei ţigări

După o îndelungată abstinenţă…

Te ascultam vrăjită în muzica lui Mozart

Şi Paganini,

În ritmul picăturilor de ploaie

Căzute pe învelişul fierbinte

Al trupului mistuit de arşiţă…

Când, în cele din urmă,

Ne-am întâlnit în Orion,

Te-am ascuns temătoare între pleoape,

Şi, de atunci, ca să nu te mai pierd,

Umblu prin Univers

Mereu cu ochii închişi…

DOAR  UN  VIS

Un val năvalnic saltă-n slavă munţii,

Ivit dintre străfunduri de fiord,

Aievea îi percep căldura vie

Şi cântecul din lira de la şold.

El trece prin oglindă înspre mine,

Şi chipul mi-l îmbracă în tăceri;

Pe drumul meu de flori, presară fluturi,

Atât de vii…, şi-atâta de stingheri!

Mă ia de mână şi mă duce-n portul,

Unde un ideal mi s-a surpat;

Şi aşteptăm să iasă la  lumină

Corabia cu timpul scufundat…

Atâtea flăcări ard în paraclis,

Iar tu şi nava mea sunteţi doar vis…

FLOAREA  DE  LOTUS

După ani de secetă îndelungată,

Ploaia se revarsă ca din senin,

Nebănuită, neaşteptată…

Niciun semn nu prevestea furtuna,

Nicio adiere de briză

Pe ţărmul de la marginea zării,

Niciun val care să încreţească

Întinderea liniştită de apă,

Împăcată cu sine,

Sub dogoarea pustiitoare a amurgului!

Ca o vrajă, s-au răsucit norii,

Şi trupul subţire al tornadei

A început să danseze,

Luând prin surprindere

Sufletul pustiului

Şi unindu-l pentru totdeauna

Cu înaltul albastru al cerului…

Nopţile deveniră incandescente,

Licuricii invadară plaja toridă,

Sfărâmând-o şi mutând-o din loc.

Valurile continuau să lovească stânca,

Unde Farul se prăbuşise

Şi se pierduse

În adâncul de taină

Al mării…

…Şi ploaia cădea, cădea necontenit,

Ocrotitoare, caldă, melancolică…

În sufletul pustiului,

Începuse a se deschide albastru

Floarea de Lotus…

TU, DOR  ŞI  LUMINĂ

În visul meu real, repetitiv,

Urmăm un drum cu dealuri şi cu văi,

Pe urma noastră, neştiuţi călăi…

Şi suntem unul altuia captiv.

De-atâta mers pe ţărmul planetar,

Printre grădini cu maci şi mărăcini,

Ne-am transformat în doi frumoşi străini

Prinşi în fiorul clipei, dulce-amar.

Adorm la pieptul tău, fierbinte lut,

Ca un copil ştiut al nimănui;

Şi nicio grijă de-a mă pierde nu-i,

Când trupul tău armură mi-e şi scut!

Plutim într-o splendoare, convulsiv,

Şi eşti şi sunt şi ardem la un loc;

Doar două lumânări, un singur foc…

În adevăr şi în definitiv!

În viaţa asta fără nicio vină,

Iubirea noastră-i singura lumină…

ÎN  CIUDA  APARENŢELOR

Grădina aceasta şi curtea şi castelul,

Şi, mai ales, zidul care le înconjoară…,

Toate vorbesc despre tine.

Aici te-am înflorit şi m-ai cules,

Aici te-am locuit şi m-ai făcut mireasa ta,

Aici, împotriva tuturor, te-am rezidit în cuvinte,

Iar tu m-ai apărat cu sabia,

Ca un vrednic cavaler medieval…

Eram o cetate,

Ai fost apoi un mormânt celebru…

Nu mai ştiu după aceea ce am mai fost,

Dar ştiu că această lume oarbă,

Cum sunt toate lumile vii,

În uitarea de sine,

Nu a mai făcut diferenţa: „ Cine ce este…?”

A aşteptat apoi gânditoare,

Privind în gol grădina, curtea, castelul,

Dar mai ales zidul care le împrejmuia,

Dincolo de care, în ciuda aparenţelor,

Noi am continuat

Să ne fim…

DOMNIȚA NEAGA

 (din volumul aflat în pregătire,  FLOAREA  DE  LOTUS)

by

Referinţă Bibliografică

DOMNIȚA NEAGA: Petale din „ Floarea de lotus”/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 14 decembrie 2015