Folclorul nostru românesc spune așa de frumos și adevărat că „nu suntem săraci de-avere, dar săraci de mângâiere”.

Fărâma aceasta de Neam românesc o dată la 100 de ani are și câte un scurt răgaz, câte o scurtă bucurie, după care n-are iarăși parte de vreo mângâiere.

Călăii lui s-au străduit totdeauna ca basarabenii să n-aibă parte nici de mângâiere frățească, nici de mângâiere dumnezeiască în limba lui.

Fiind constrânși de ocupanții ruși din toate părțile, basarabenii au mai rămas în istorie numai printr-o minune a lui Dumnezeu.

Neamul lor trebuia să dispară completamente, fiindcă programul de exterminare al rușilor urmărea nimicirea genofondului național românesc, fără excepții, dar Dumnezeu, dacă a făptuit Unirea  de la 1918, a făcut și ca acest neam să dăinuie în istorie, iar, la un moment dictat tot de El, să învie!

În Basarabia s-a lucrat ideologic intens, încât li s-a spus oamenilor, din 1944 până în 1989, că ei ar fi popor aparte și că n-au nimic în comun cu România, care este doar o țară străină.

–Noi suntem buni și vă creăm o altă limbă, numai a voastră, au zis rușii.

Și ne-au creat o altă limbă, un alt alfabet, un alt popor, chiar o altă NAȚIUNE civică moldovenească!

Apoi tot ei au zis:–Noi suntem buni și vă aducem Raiul pe pământul vostru, numai să nu aveți nici un fel de relații cu cei de peste Prut. Fiindcă aceia sunt dușmanii cei mai de temut ai voștri!

Eu, când eram copil pe malul Prutului, în satul Viișoara din raionul Edineț, aveam hotarul cu sârma ghimpată în grădină.

Ne-au tot urcat hotarul grănicerii, până aproape de casă, unii pomi fructiferi rămânând dincolo de sârma ghimpată.

Peste râu hotar nu era, dar în Uniunea Sovietică sârma ghimpată era și electrizată, încât dacă o atingeai te curenta pe loc.

Eram copii și auzeam copiii din Mitocul Botoșanilor, scăldându-se în apele Prutului. Vorbeau frumos și curat în limba română. Nu înțelegeam cum cei mai mari dușmani ai noștri de după hotarul cu sârma ghimpată și electrizată vorbesc tot în limba noastră și cu mintea noastră de atunci am încercat să-i corupem pe grăniceri.

Cu limba rusească, puțină, pe care o știam de la școală, pentru că grănicerii nu erau din Basarabia, ci din Kamceatka, Vladivostok, Habarovsk, din tot Extremul Orient Rus…

Le dădeam vin, la cerere, furat din beci și nuci din casă, iar ei ne împrumutau, printre firele de sârmă ghimpată, binoclurile lor.

Și iată așa ne uitam peste Prut.

Și tot privind, începea în noi să lucreze mai multe întrebări: Ce fel de dușmani ne sunt românii, dacă ei vorbesc aceeași limbă, pe care-o vorbim și noi?  Ce fel de dușmani sunt românii, dacă ei seamănă cu noi?

Și așa mai departe.

Se născuse și lucrau în noi astfel de întrebări.

Într-o zi, tot noi, copiii, am făcut un zmeu din hârtie și am scris pe el: „Voi, cei de peste Prut, care vorbiți ca și noi și arătați ca și noi, spuneți-ne din ce neam faceți parte? De ce nu veniți la noi? De ce noi nu putem să mergem la voi?”.

Fiind vânt puternic, în altă zi i-am dat voie să zboare peste Prut. Eram siguri că vom primi răspuns.

N-am mai primit răspuns, dar în noi creștea, nepotolit, un Dor, precum ne învață profesorii de la Teologie, spunându-ne că în om, atunci când se naște, începe de-odată a lucra Dorul după Raiul pierdut, Dorul divin, creștinesc.

Iată așa și în noi, încă din copilărie, începea să lucreze Dorul năvalnic după Neamul pierdut.

Chiar dacă ocupanții ruși lucrau și ei, cu tancurile, cu ideologia comunistă, Dorul din sânge după Neamul pierdut nu l-au mai putut stinge din noi cu adevărat niciodată!

Traian VASILCĂU,

Scriitor, Diacon, Cercetător la Centrul Academic Internațional „Mihai Eminescu”

by

Referinţă Bibliografică

Dorul basarabeanului după Neamul pierdut/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 18 octombrie 2024