DORUL TĂCERII
Dă-mi mâna ta, te rog, în noaptea asta
chiar dacă universul ne desparte,
singurătăți mă năpădesc deșarte,
tristețile au ferecat fereastra.
Sub preșuri se ascund șerpii uitării,
la colț flămânzi păianjenii fac pândă
și copleșiți de-a timpului osândă
așteaptă disperările tăcerii…
Și nimeni nu-i alăturea de mine,
doar o sclipire albă înstelată
mai stăruie din cer să se abată,
dar unde va ajunge… către cine?
Haide, întinde raza ta cea albă
și adu-mi iar pe fruntea încruntată
gânduri senine, ca și altă dată,
cum o făcea cândva o mână caldă.
Și fă să cadă lacrima durerii
pe ridul vremii ars de anotimpuri,
unde rămân poeții mereu singuri
cu umbre și stafii în pragul serii.
Acolo-i taina nopții ne-mplinită
cu adâncimi de gânduri nepătrunse
și cu singurătățile ascunse
de dorul mâinii care nu-i alintă.
Autor: Pompiliu Crețu


