Nu am mai ajuns la o nuntă în România de douăzeci și cinci de ani. Mi-a fost dor.

Îmi aduc aminte de vremurile când, în sat, nunțile se țineau în corturi amenajate. Mai târziu, prin clacă, la care am participat și eu copilă, s-a ridicat căminul cultural unde aveam să petrec la multe nunți și, mai apoi, la discotecă.

Îmi amintesc cu sufletul topit cum, cu aproape o săptămână înainte de nuntă, se adunau socăcițele, vecinele și rubedeniile. Începeau pregătirile.

Era și aceasta o formă de șezătoare, de clacă. Am participat și eu. În timp ce mâinile lucrau, învățai o mulțime de lucruri. Auzeai povești de suflet, rețete, secrete, întâmplări de familie. Eu, întotdeauna harnică, nu pregetam să mă apuc de nimic și merita. Plecam acasă cu rețete de prăjituri învățate la fața locului.

Iar printre femeile acelea, care de care mai sfătoase, era fascinant tot ce se petrecea.

Mâncarea nu se pregătea la întâmplare. Totul avea o ordine, după cât de repede se putea strica. Cele mai sensibile erau lăsate spre sfârșit. Când mă gândesc acum că se tăiau găini, porci, viței și că totul trebuia pregătit pentru atâția oameni, înțeleg câtă experiență era în mâinile femeilor acelora. Era musai să știi cât să gătești, să ajungă pentru toată lumea și să nu lipsească nimic.

În ziua nunții, mireasa avea coafeza ei acasă. Tot acolo ajungeau nașa și alte femei din familie, care se pregăteau pentru ziua cea mare.

Era la modă cocul acela complicat, cu tapaj și rulouri aranjate parcă precum niște sărmăluțe, aducând puțin cu coafurile epocii interbelice. Pe mine mă distra. Dacă era după mine, m-aș fi lăsat despletită, așa cum m-a făcut mama.

Rochiile erau și ele bogate, cu dantele, bijuterii de aur, perle, după cât de înstărite erau familiile.

Apoi se forma alaiul. Se purtau la piept niște flori albe din plastic, specifice nunților de atunci, semn că făceai parte dintre nuntași. Veneau domnișoarele și domnișorii de onoare. Să fii în escorta miresei era o mândrie de parcă ai fi câștigat un premiu. Și adevărul este că mireasa era pomenită cel mai mult. Mirele parcă venea după ea în poveste.

Alaiul pornea spre biserică pentru cununia religioasă. Copiii satului, și nu numai ei, ieșeau să vadă mireasa, mirii și tot alaiul.

Dar nici drumul nu era întotdeauna liber. Se închidea drumul alaiului și începea tocmeala. Cineva trebuia să plătească pentru ca nuntașii să poată merge mai departe. Era haz, gălăgie, vorbe aruncate dintr-o parte în alta și toată lumea știa că face parte din joc.

După cununie se mergea la masă, în frunte cu preotul.

Masa mirilor, a nașilor și a celor mai importanți invitați era împodobită pe măsură. Îmi amintesc și acum cum împleteam hârtie creponată de diferite culori ca să ornăm sala.

La aceste nunți exista și vornicul, cu un rol uriaș. Uneori aveam impresia că fără el nici nu putea începe nunta. Știa ce urmează, striga, anunța, glumea, ținea nunta în mișcare.

Căminul cultural era plin de mese făcute din scânduri de lemn, uneori negeluite, îmbrăcate în hârtie albă prinsă cu pioneze. Pe scenă erau mesele de onoare și tot acolo eram așezați și noi, tinerii.

Meniul era copios. Aperitive bogate, supe grase din găini de casă, cu tăiței făcuți în casă, apoi fripturi de găină și purcel, piure de cartofi, salate după sezon, murături sau varză.

Mâncarea era servită de oameni din sat, voluntari și ei, fericiți să umple mesele. Tot nuntași.

Și apoi veneau momentele pe care le așteptam cu toții.

Se fura papucul miresei și începea iar tocmeala. Uneori dispărea și mireasa și trebuia găsită sau răscumpărată, spre bucuria celor care abia așteptau un motiv de glume.

La noi, în zona Clujului, găina avea un ritual al ei. Nu era pur și simplu încă un fel de mâncare pus pe masă. O găină întreagă, friptă și împodobită, era adusă de socăciță cu mare alai înaintea nașului. Și începeau chiuiturile, strigăturile, glumele și tocmeala. Găina era lăudată de parcă nu mai existase alta asemenea pe lume, iar nașul trebuia să intre în joc și să o plătească. Se negocia, se râdea, se striga din toate părțile, iar noi așteptam să vedem cât avea să scoată nașul din buzunar. Era unul dintre momentele de mare veselie ale nunții. Toată lumea știa ce urma și tocmai de aceea îl aștepta.

La o asemenea nuntă se întâlnea aproape tot satul.

Și invitația avea o rânduială nescrisă. Mergeam la nuntă pentru că și ei fuseseră la noi. Mergeam pentru că eram datori. Mergeam pentru că și noi aveam copii care, într-o zi, urmau să se însoare sau să se mărite.

Tot un fel de clacă.

Am fost la multe nunți și fiecare a fost frumoasă în felul ei. Era mai mult decât căsătoria a doi oameni. Era sărbătoarea satului.

Țin minte una dintre ele la care am aterizat acasă aproape din întâmplare.

Mama mi-a spus:

„Te duci la nuntă.”

Eu nu aveam pregătită vreo rochie de nuntă. Aveam o rochie de bumbac, fițoasă, ce-i drept, cumpărată de la Deta, aproape de graniță, de unde, pe vremea comunismului, mai puteai cumpăra câte ceva la negru.

Era, de fapt, un fel de tricou lung, cu niște tăieturi haioase, un cap de leu stilizat și ceva sclipici. Avea croi sac și se termina cu o bandă lată, mai strânsă, care îmi permitea să hotărăsc singură dacă o port până la genunchi sau o ridic mai sus.

Tare aș vrea să mă văd acum în ea.

Am început să scotocesc prin lucruri, știind că aveam undeva un material sclipicios. L-am găsit. Era netivit, dar imaginația mea nu se împiedica de asemenea amănunte. L-am făcut eșarfă și mi l-am așezat pe umeri ca pe un fluture.

Marginea se destrăma, așa că am trecut-o prin flacără și gata.

M-am aranjat cum m-a dus capul și am plecat intenționat mai târziu.

Nuntașii erau deja la mese și savurau aperitivele. Era mai liniște când am intrat eu și am început să înaintez spre scenă, spre categoria mea de tineret.

Atunci îl aud pe nea Arsinte, un om tare simpatic și de treabă:

„Asta lu’ Crișan se îmbracă numai după moda de la Paris.”

Cred că atunci chiar nimerisem, din nimic, să arăt ca de Vogue.

După aceea se lăsa cu castroane cu supă de găină de casă și tăiței făcuți în casă, fripturi, piure, salate și toate bunătățile pregătite de femeile satului.

Eu nu prea aveam timp de mâncare.

Dansam.

Formația își căra boxele și stațiile, se instala și începea muzica. Doamne, ce frumos ieșea!

Eu așteptam prăjiturile de casă.

Ioi, atunci mă îndopam.

Privind în urmă, îmi dau seama că nu mergeam numai la o nuntă. Intram într-o lume întreagă, cu rânduielile ei, cu datoriile nescrise dintre oameni, cu muncă, povești, chiuituri, râsete și bucurie.

Abia acuma înțeleg: ne îmbătam cu un pahar de tinerețe.

Au trebuit să treacă douăzeci și cinci de ani până să ajung din nou la o nuntă în România.

Între nunțile satului meu și nunta la care aveam să merg acum încape aproape o viață. Două lumi, două timpuri și, fiecare în felul ei, o nuntă ca-n povești.

Când am primit invitația la nunta băiatului verișoarei mele dragi, mi-am cumpărat biletul de avion cu sufletul la gură. Mi-era dor de o nuntă românească și voiam să fiu acolo, să împărtășesc bucuria lor.

M-am pregătit și eu cum se cuvine.

Cunosc eleganța femeilor din Cluj și, în general, felul în care femeile din România știu să se gătească pentru o asemenea zi. Uneori ai impresia că ai nimerit la o paradă a modei. Așa că mi-am spus că nici eu, venită tocmai din Canada, nu am voie să mă las mai prejos.

Mi-am pregătit o rochie argintie. Dacă tot venisem de la atâta depărtare, măcar să sclipesc.

Pe vremuri nu mergeam la coafor. Eram tânără și nu simțeam nevoia. Nici acum nu mă omor după asemenea pregătiri, dar, ca să fiu la înălțime, am mers la salon.

La verișoara mea acasă ne pregăteam care mai de care și, femei fiind, tot aveam impresia că se mai poate ceva.

Am participat mai întâi la cununia religioasă. Capela, așezată între copaci, florile, lumina, oamenii îmbrăcați elegant, toate aveau ceva de poveste. Un văr preot a oficiat cununia alături de un alt preot.

Eu mă uitam în toate părțile.

Îmi mergea capul ca o elice, încercând să sorb eleganța și frumosul cununiei. Rochii, coafuri, flori, chipuri, gesturi.

După cununie s-a făcut o pauză până la petrecere și am profitat să fac fotografii.

Că, deh, când mă mai întâlnesc eu cu de-astea?

Când am ajuns la Grand Vista, Wonderland Cluj, era să-mi pice plombele.

Eu, venită din Canada și aflată la prima mea nuntă românească după douăzeci și cinci de ani, mă uitam la tot ce se desfășura înaintea mea și nu mai știam unde să-mi opresc ochii.

Sala, așezată pe colină, se deschidea spre Cluj. Buchete mari de flori naturale, lumină, candelabre, mese elegante, fiecare amănunt pus la locul lui.

Gust și finețe.

Nuntă de basm.

Am fost întâmpinați cu un pahar de șampanie și conduși la mese. Când a trebuit să mă schimb, Irina, managera, m-a preluat ea însăși și m-a ajutat.

Totul era pregătit cu o grijă extraordinară, astfel încât noi să nu avem altceva de făcut decât să ne bucurăm.

Și, în toată marea aceea de lume și frumusețe, am avut parte de o surpriză la care nu m-aș fi gândit.

L-am întâlnit pe actorul Livius Rus, rudă cu mine prin alianță, pe care îl cunosc din vacanțele copilăriei petrecute la Țaga. Om de teatru cu o viață petrecută pe scenă, actor, regizor, scenarist și manager teatral, trăiește de ani buni în Houston. Fiica lui, Livia Ilonka Rus-Edery, Cipi, cum îi spuneam noi în copilărie, este pianistă și are o frumoasă carieră universitară în Statele Unite.

De aici s-a legat o conversație de zile mari.

M-a ținut de mână ca pe o fiică și am vorbit despre viață fără ocolișuri, fără vorbe aruncate numai ca să umple timpul. Îi simțeam bunătatea și lumina. Eu venită din Canada, el din Houston și, după atâția ani, ajunseserăm să ne întâlnim tocmai aici, la o nuntă în România.

Ce desfătare. Ce surpriză.

Între timp, nunta își urma cursul.

A venit dansul mirilor.

Frumoși ca din basm, tineri și îndrăgostiți, dansau în mijlocul sălii, înconjurați de flori și lumină, iar podeaua dispăruse sub un nor alb. Îi priveam și mă topeam de dragul lor.

Au urmat muzica, dansul, rudele, revederile, poveștile începute la o masă și continuate la alta. A venit și cântecul popular, cu portul românesc în mijlocul unei seri atât de elegante. Muzica se schimba pentru toate vârstele și ringul se umplea mereu.

Afară, terasa îmbrățișa o parte din Cluj.

Ziua, cerul se întindea peste oraș cu nori mari și pufoși, iar vântul adia ușor, ca aripile unui înger căruia nu-i vezi decât trecerea.

Seara, de pe terasă, priveam Clujul cum începea să pâlpâie sub noi ca un pom de Crăciun aprins în plină vară.

Și atunci m-am gândit din nou la nunțile de altădată.

La socăcițele care se adunau cu o săptămână înainte. La vecine, rubedenii, găini, tăiței de casă, prăjituri, hârtie creponată, scândurile acoperite cu hârtie albă, vornic, alai, drumul închis, găina cu chiuituri și muzicanții.

Atunci satul întreg punea câte o mână la nuntă.

Acum, o altă lume își punea priceperea în slujba aceleiași bucurii. Flori, lumini, muzică, bucătari, oameni care aveau grijă de fiecare amănunt, o sală cum nici nu mi-aș fi putut imagina în copilărie.

Două lumi.

Am avut norocul să le cunosc pe amândouă.

Nunți ca-n povești, fiecare cu timpul ei.

Și, privind în jur la toată eleganța aceea, mi-am adus aminte de nea Arsinte și de rochia mea improvizată de acum aproape treizeci și cinci de ani.

„Asta lu’ Crișan se îmbracă numai după moda de la Paris.”

Am zâmbit.

De data aceasta chiar purtam o rochie cu crinolină argintie și venisem hotărâtă să sclipesc.

Numai că nea Arsinte nu mai era acolo să-mi spună că sunt după moda de la Paris.

Și, ca pe vremuri, nu-mi rămâne decât să spun:

Cale albă și noroc, frumoșilor tineri Antonia și Tudor!

Carmen Cristina Oltean

22 august 2026

Foto: Livius Rus, actor și regizor român, stabilit în Houston, Texas, SUA

by

Referinţă Bibliografică

Două lumi, nunți ca-n povești/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 17 septembrie 2026