Suntem contemporanii lumii pământene în care plămânii planetei – pădurile – sunt în mare suferință. Plămânul planetei este răcorit de flăcările verzi – frunzele – plămânul omului este răcorit de respirația frunzelor. Dacă respirația frunzelor este palidă ca un suflet înădușit și plămânul omului pâlpâie ca o lumânare cu ceara terminată.
Despre plămânul pământului nu vorbim, este problemă mondială și s-a dovedit că la asemenea anvergură vorba este zădarnică, dar despre plămânul omului trebuie să vorbim și vorbim fixați pe reperul unui medic pe care-l cunoaștem cel mai bine cei ce i-au fost la un moment dat pacienți, între care mă aflu, dr. Tudor Daniel Monoran, medic specialist pneumolog.
„Există speranţă în cancerul pulmonar, dacă sunt conştientizate riscurile şi dacă se evaluează din timp situaţia”, vestește încurajator dr. Beatrice Mahler, medic primar pneumolog, eu îndrăznind a adăuga citatului și următoarele: dacă vindecăm, raționalizăm tăierile, cu preponderență științific în relație cu economicul și apărăm pădurile.
Vai de capul nostru…! Vremurile-s lugubre, cineva joacă țonțoroiul pe piepturile noastre, ne întocmește de la zi la zi facturile morții în chinuri. De o fi, de n-o fi timpul și locul câtorva dintre pacostele ce mă zguduie pe mine – pesemne i-or fi zguduind pe mulți –, fie ce-o fi, le spun: Sănătatea-i ultima dintre grijile întocmai ale celor în care ne-am pus nădejdea…! Sănătatea este bolnavă, însăși moartea este bolnavă, cum ar spune Adrian Păunescu. Da, spun și eu ca ultimul poet romantic român cu talent, Adrian Păunescu: suferim de o boală bolnavă, căci ce boală mai e și aceea ce se tratează cu cheltuieli de spitalizare de șapte zile asumate prin CNAS, după care, pe luna respectivă nu mai beneficiezi de medicamente compensate.
Deci, dacă de pe 1 până pe 7 ale lunii, să zicem, ești internat la spital, până la sfârșitul aceleiași luni nu mai ai dreptul de plată compensată pentru medicamente. Aceasta, ca și neplata primei zile de concediu medical, drept apogeu al absurdului, ca și internarea de o zi – n-are timp doctorul nici să pună în ureche stetoscopul că și trebuie să externeze pacientul – nici cu spitalizarea de 5-7 zile, în care sunt cuprinse și sâmbăta și duminica, după care, mort, copt, ori amândouă, pe targă, pe brânci, pacientul este trimis mai bolnav decât a venit la spital să mai zacă și acasă până moare –, nu sunt decât moarte în masă și în chinuri a sistemului sanitar medical, pacienților, aparținătorilor…, națiunii, demnității și dreptului la sănătate și viață al națiunii…!
Vreți să vă spun de ce se întâmplă aceasta?! Pentru că au urcat la putere niște mânji, ce nu știu ce e aceea boala, cum, de asemenea, nu știu multe și încă și mai grav decât neștiința, ei spun că știu tot…! Dar nu știu ce-i durerea, nu știu ce e boala, iar dacă nu știu, cum să le pese?!
Cred că îmi scot apartamentul la vânzare, ca să am cu ce cumpăra medicamente, iar de-o fi să mor pe drumuri, barem voi fi omul străzii cu medicamente la caldarâm, că e mai greu să agonizezi acasă, fără bani de medicamente, decât să hălăduiești pe străzi fluierând, cu bani cheș, de medicamente. Dacă aș fi mai tânăr m-aș apuca de șterpelit și eu! Dar, odată că nu am nici căderea, nici îndemânarea aceasta și încă o dată că acum nu mai pot scăpa cu fuga, dacă mă prinde. Ce mă fac dacă ajung la pușcărie? Cum îmi mai câștig acolo bani de medicamente?! Ce facem, domnilor doctori?! N-am vrut să vă iau din timpul dumneavoastră acordat întru slujire celor bolnavi, dar nu pot sta-n picioare la mitinguri, n-am glas de răcnit așa că vă întreb acum, aici: ce-i de făcut?!
La cabinetul medical deservit de către dr. Tudor Daniel Monoran, medic specialist pneumolog nu mi-am lăsat niciodată speranțele precum o spune Dante Alighieri despre porțile Iadului și se și întâmplă în contemporaneitatea austeră românească. Dimpotrivă, acest medic competent omul atât de blând, cu vorbă alinătoare în măsură să înnoade cu fireturi o comuniune afectivă medic-pacient, cu răbdare, nepărăsindu-te grăbit, mai înainte de a vedea profund, prin ochii săi și ai computerului cu imagini radiologice sau de și mai performant grad de investigație medicală tot ce ți se întâmplă din perspectivă medicală pneumologică și ce cale este de urmat. Nu dă zor la treabă, nu-și exercită de mântuială nobila-i profesie de medic niciodată, coboară până în tenebrele respirației pulmonare umane, explorează, ascultă, îți vorbește, îți explică, iar prin aceasta îți revarsă în suflet o lavă solidificată de soare, de speranță, de încredere de aer curat, sațiabil.
Este blând, cu o liniște profundă în lăuntrul său, ce răzbate ca sulițele luminii până la inima pacientului prin ochii săi, prin mâinile sale, prin graiul său, print gestica întreagă a consultului medical, punând mâna pe pacient, ajutându-l să se întoarcă într-o parte și-n alta, răbdându-l să respire adânc și, deși uneori greu de făptuit pentru pacient, să repete acest efort al pieptului, să tragă adânc aer în piept, să tușească, să-și oprească respirația și așa mai departe, ca un tată, ca un frate, ca un prieten al pacientului, nelăsând o fărâmă de loc vreunei aroganțe, indiferențe, grabe…!
Survolează, cutreieră, explorează toate ungherele plămânului prin labirintul de viaducte ce-l împânzește, transportând oxigenul pe toată urzeala de acces corporal. Aceasta în timpul consultației, a prescrierii tratamentului, pe când la momentul sfaturi medicale firești, dar oarecum decriptate din prea riguroasa știință a medicinii, vorbește uimitor de relaxat, foarte uman, efervescent chiar, cu lumina unei bune dispoziții pe față, denotând dragoste de viață, de iubire de libertate decentă de comportament, de asumare, de experimentare, de pricepere, de pasiune, de profesionalism și implicare personală, sufletească în tot ce face.
Învățăm mult de la dr. Tudor Daniel Monoran, medic specialist pneumolog, da, învățăm, întâlnirea cu acest medic e prilejuitoare de acordare unei atenții neclintite la cum consultă, la ce spune, la ce îndeamnă, la cum găsește motivul și forma atragerii în comuniune, fără a da vreo clipă impresia unei pietre de hotar între doi oameni radical diferiți și două lumi așijderea.
Valorile supreme ale acestei învățări sunt interesul și încercările noastre, ale fiecăruia dintre noi de a ne cerceta interior neîncetat, de a căuta și a găsi libertatea interioară a noastră, de a ne iubi pe noi și a iubi pe semeni, de a ne dedica fiecare cu priceperea sa profesiei, de a munci, învăța și experimenta întru continuă înaintare valorică pe linie profesională, de a ne dărui, a ne jertfi uneori, profesional, de a nu înceta și a nu obosi niciodată să stăruim în a fi mai buni zi cu zi, necontenit mai buni, de a fi credincioși dar totodată tot mai fermi, tot mai statornici în schimbare, mai onești, mai frumoși uman, mai cumsecade oameni…!
Aș vrea un final de eseu fără nicio avizare pentru nimeni, fără niciun chip de a aduce cu patetism în discuție aluzii, cereri, reproșuri, oferte, ci numai și numai cu gândul reliefării exemplarității celei mai umane ale persoanei de la care printr-o fundamentare de generalitate nu te-ai aștepta.
Cunoaștem vehemența critică despre zisa mită către medici, din partea pacienților, de multe ori și prin aparținători, precum și zisa pretenție a unor medici de a condiționa astfel actul medical. Personal am părerea că este strâmbată totalmente onoarea și demnitatea medicilor printr-o astfel de falsă și nedreaptă culpă, uneori pedepsită sever, câtă vreme este pus în balanță, la instrumentarul incriminare, actul benevol, atunci când și dacă se întâmplă ca un medic să primească o atenție, un cadou, un obiect sau o sumă de bani din partea oricui, fie chiar și pacient.
Dar cine poate fi stăpân pe banii mei?! De ce mai am eu dreptul să dețin o sumă de bani liciți, dacă nu am dreptul să îi ofer cui vreau, pentru un serviciu cumsecade ce mi se face?! Înțeleg să nu plătesc un asasin, un tâlhar, un spion în solda trădării de țară etc., dar ce are cineva cu banii mei, dacă eu vreau să-i ofer neforțat cuiva care-mi face un bine, mai ales când îmi îngrijește sănătatea sau îmi salvează viața?! E absurdul absurdului să pună cineva stăpânire pe banii mei, mai bine-i arunc sau îi ard decât să îi repartizez în mod dirijat de legi răsturnate cu susu-n jos…!
Acum, dacă s-a ajuns să râdă împielițații în fundul iadului de atâta strâmbătate românească la vârf – eu am în vedere aici un foarte vocal pe această temă parlamentar, dar îmi pare prea neînsemnat și lipsit de onoare să îi fac loc aici cu numele său –, am a reliefa un exemplu fundamental opus mitei pe ruta pacient doctor: vă dau exemplul unei altfel de donații, anume, de la doctor la pacient. Așa o fi voie? Și aceasta-i tot mită? Fac acum referire la faptul că, atunci când, pe 6 noiembrie 2025 am suferit un atac cerebral vascular ce putea fi ultima întâmplare de răsunet din viața mea, poate chiar singura, medicul Tudor Daniel Monoran mi-a trimis imediat o sumă de bani, pesemne cu gândul că un om aflat în luptă cu o boală în cleștele căreia puțini își pot apăra viața, are nevoie de bani, mulți bani pe timpul spitalizării și după aceea – nu explic pentru ce însă are nevoie spun.
Deci, iată, un medic sare în ajutorul pacientului său și îi oferă bani când îi este mai greu pacientului. „Mă autodenunț” singur, prin urmare – fratele meu avea o vorbă de toată comedia, mulți crezându-l că este corigent la limba română și nu era: „mă autosinucid”. Tot cam în acest registru de umor mai ales pentru cei ce cunosc limba română decât pentru ceilalți este și zicerea „mă autodenunț”.
Fac, așadar, mărturisirea că am primit mită ca să-mi apăr și refac sănătatea, să mă ridic din pat, să merg pe picioarele mele cât se poate, să pot vorbi, să îmi salvez viața – pe toate acestea reînvățându-le de la început, căci atacul vascular cerebral te rupe de multe învățături și deprinderi, indiferent ce vârstă aveai atunci când ai căzut –, un doctor, dr. Tudor Daniel Monoran mi-a oferit mita aceasta, la timp și minunat de binevenită. Aceasta în condițiile în care legile șchioape românești îmi suprimă o bună parte a dreptului meu la sănătate și viață, consecință a brutalei austerități a bugetului în dreptul sistemului Sănătate.
Unde-o fi alunecând ce mi-e mie cuvenit ca asigurat? Nu cumva ce este al Sănătății și din care se taie cu jungherul austerității însprâncenate, întocmai drumul mitei îl ia?!
Nu spun că este așa, nici că nu este. Dar, din nou „mă autodenunț”: am primit mită de la dr. Tudor Daniel Monoran când am fost bolnav și aveam nevoie cruntă de bani…!
În final, o ultimă întrebare și o avertizare unora, ca și cum ar fi pentru nimeni:
Cumva să ne mai așteptăm și la un regim auster de respirație?!
Nu mai încercați careva să mă mituiți că eu „mă autodenunț” și picați voi…!
(Aurel V. ZGHERAN)
by 
Array
A trecut ceva timp, de la atacul informatic direct, de foarte rea-credinţă, prin care revista universală de creaţie şi atitudine culturală ARMONII CULTURALE (www.armoniiculturale.ro, înfiinţată la Adjud în februarie 2011), a fost desfiinţată aproape în totalitate. Dispariţia din spectrul online a acestei reviste, devenită în scurt timp valoroasă, prin numele care şi-au adus contribuţia la construirea acesteia, a constituit un real motiv de regret pentru cei peste 900 de colaboratori, de pe cinci continente. În perioada activităţii sale online, revista Armonii Culturale s-a constituit într-un pol pozitiv de atragere a scriitorilor valoroşi, atât din ţară, cât şi din diaspora..