Romanul Destine al Angelei Burtea anunţă, încă din titlu, că avem de-a face cu un demers complex, care urmăreşte să răspundă la marile întrebări cu care fiecare om s-a confruntat, generaţii la rând: cine suntem?, de unde venim?, unde ne îndreptăm?, care este rostul nostru pe pământ?, ce reprezentăm noi, în raport cu imensitatea Universului?, destinul este un dat sau putem interveni în firul vieţii?, noi ne alegem părinţii sau părinţii ne aleg pe noi?, ce este libertatea?, este posibilă iertarea sau iubirea desăvârşită? Nu este deloc întâmplătoare alegerea temei acestui roman, iar întreprinderea în sine nu este un joc de-a literatura, deşi, la prima vedere, nu întru totul inspirată, coperta ar putea să ne facă să credem asta. Angela Burtea foloseşte cu îndemânare actul creator ca instrument de autoinverstigare. Dacă alege să ne prezinte parcursul vieţii unei femei, Lioara, – începând cu perioada copilăriei, umbrită cumplit de violenţe verbale şi fizice, de sărăcie şi ruşine, urmată de o adolescenţă ce anunţă un viitor mai senin şi de vârsta împlinirilor ca femeie, mamă şi profesie; apoi de dezamăgiri, trădări, minciuni şi de închiderea cercului întâmplărilor, printr-o iubire aprinsă în anii liceului, ţinută într-o pâlpâire vinovată şi ascunsă în perioada căsniciei, dar revigorată la maturitatea deplină – este pentru că o parte a fiinţei autoarei vrea să se confeseze, iar altă parte vrea să se împace cu viaţa însăşi. Nu contează dacă povestea este ficţiune sau reprezintă o autobiografie a Angelei Burtea – care, asemenea Lioarei, este un copil plecat de la ţară, este învăţătoare într-un oraş de provincie şi are doi copii. Dacă admitem o teorie a psihologilor moderni, atunci vom înţelege că există o regulă a etapelor de şapte ani (la 7, 14, 21, 28, 35 de ani etc.), care spune că fiecare dintre noi trece peste anumite praguri, tranziţii finalizate cu schimbări mai dramatice sau mai puţin sesizabile, care înseamnă evoluţie. Prin urmare, parcursul nostru nu este lin ca-n basme, decât în mică măsură. Din când în când, suntem îndemnaţi de chiar legea vieţii să facem o schimbare, să ne regândim poziţia în lume, să ne lămurim asupra rostului personal. Dacă este să achiesăm cu opinia psihologilor, nu este întâmplător că Angela Burtea a început să fie frământată de subiectul romanului Destine în preajma unui asemenea moment firesc. Dumneaei se află la vârsta la care orice om cumsecade a acumulat suficient de multe experienţe încât să fie absolut firesc să se întrebe dacă viaţa a meritat, dacă ceea ce a făptuit înseamnă tot ce a putut face, dacă a iubit deplin, dacă mai sunt resturi, dacă mai sunt virgule.

Firul epic este atât de bine stăpânit de condeiul scriitoarei brăilene, încât nu ne îndoim de dorinţa ei de a nu se pierde în detalii şi amânunte care nu folosesc nimănui, nici economiei romanului, nici personajelor, nici cititorului. Ea se adresează femeilor, – care se vor regăsi, fără îndoială, într-o secvenţă sau alta a poveştii – pentru că numai ele ar putea să o înţeleagă cu adevărat; dar o face şi cu dorinţa de a oferi fiecăreia prilejul propriei regăsiri. Descopăr la Angela Burtea o calitate rar întâlnită printre scriitori: modestia de a nu crede că ştie totul. Astfel, citind romanul, nu vom găsi răspunsuri definitive la întrebările pe care le-am enumerat la începutul acestui text. Pentru că Angela Burtea ştie că indiferent de înţelepciunea pe care o putem accesa din căţile mari ale lumii acesteia, nu suntem mântuiţi la grămadă; ştie că nu există rentieri în viaţa morală; şi ştie, de asemenea, că fiecare este dator pentru sine să-şi înţeleagă măsura propriei valori, să găsească propriile răspunsuri la problemele clasice şi să se împace cu viaţa. Căci numai astfel este posibilă cunoaşterea sinelui, ţintă pe care Angela Burtea a încercat să o atingă prin Destine.

Dr. Rodica Pop, Iași

by

Referinţă Bibliografică

dr. RODICA POP: DESPRE CUNOAŞTEREA SINELUI, PRIN ”DESTINE” de ANGELA BURTEA/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 4 iunie 2016