Legendarul Dragobete
Curge-n pană fermecată
Ce-o țin fetele la bete,
Legendă îndepărtată
Despre craiul Dragobete.
Din pruncie s-a dus vestea,
Că era mândru ca soare.
Dar mamă aspră, Dochia,
L-ascundea de fată mare.
Crescând, se făcea mai frumos,
Cu ochi ca cerul, păr bălai…
I se spunea și Făt-Frumos
În al iubirii, dulce grai.
Dochia, mamă geloasă
Pe fete curtenitoare,
Își mâna fiul de-acasă,
Cu-a ei turmă de mioare.
La mama lui se întorcea,
Când Luna pe cer răsărea.
Așa cum ea îl sfătuia,
Văzând că se îndrăgostea.
Tânăr ciobănaș la stână
Și cu firea iubitoare,
S-a îndrăgostit de Lună,
Mai rău ca de fată mare.
O privea pe cer albastru,
Cum se oglindește-n ape.
Râvnind iubire de astru
O voia în sân, aproape.
De pe cea mai mare culme
Să prindă Luna, s-a întins.
Dar când s-a desprins de lume,
Cu chip s-a pierdut în abis.
Din dragoste s-a prăpădit,
Cu dor de-a săruta fete.
Dragobete a fost numit,
Aievea dorit de fete.
Legendara lui poveste,
Cu iubire pătimașă,
E-nchisă-n cufăr de zestre,
De mamă invidioasă.
Luna, încă îl jelește,
Că dor de ciobănaș duce,
Când primăvara sosește
Și ceru-n izvoare curge.
Pe raza-i coboară-n ape,
Lacrimă de dor, amară.
Când se prelinge din pleoape,
O iubire legendară.
Din anuarul „Tradiții creștine și ritualuri populare românești”
24 februarie, Dragobetele sau sărbătoarea iubirii la români
Autor Maria Filipoiu.
Magia iubirii
Momentul cel mai potrivit,
Când sufletul de dor e plin,
Să-ncredinţezi celui dorit,
Iubirea-n viaţă şi-n destin!
Noroc deplin de ți-e sortit
Să întâlneşti ca dar divin,
Se află-n chip neprihănit,
Cu zâmbetul de farmec plin.
Când eşti bărbat cuceritor,
În dar iubitei să-i dai flori
Și un sărut surprinzător,
Trezind ai dragostei fiori!
Şi să-i şopteşti cu glas vibrând:
-„Aş vrea prin sacru legământ
Să fim în suflet şi în gând,
Uniţi cu-al sorţii jurământ”!
Să-i încredinţezi iubire,
Cu-al vieţii vis clădit în zori
Și a ochilor sclipire
Răsfrântă-n petale de flori:
-„Când lângă tine nu voi fi
Să te alint şi să-ţi vorbesc,
Doar florile îţi vor şopti
În locul meu, cât te iubesc!”
În muguri de primăvară,
Pe calea nemărginirii,
Du dorul în inimioară,
Cu miracolul iubirii!
Fericirii să-i poți zâmbi,
Nicicând să nu-ncalci jurământ!
Iar dragostea-ți va dărui,
Urmași ai vieții pe Pământ.
Fără fiorii iubirii,
Zori de zi să nu răsară,
Că-n umbra nefericirii,
Dragostea este fugară.
Cu drag prin timp să-ți amintești,
De iubirea tinereții,
Și cu vibrații sufletești,
Să-ți alungi umbra tristeții!
Să parcurgi prin toamna vieţii,
Cu părul plin de ninsoare,
Când iubirea tinereţii
Înflorește-n noi vlăstare!
Transpunere video de către „Dor Nemărginit”,
la „Magia iubirii de Sf.Valentin”
Autor Maria Filipoiu
14 Februarie.
Mitul lui Dragobete și al Dochiei
Când vine Zâna Primăvară,
Pune pe fugă, ultimul ger,
Alungă a iernii povară
Și-n suflete așterne mister.
Iar dragostea îi copleşeşte
Pe cei cu vârsta-n pubertate,
Că doru-n suflet năvălește,
Robi să şi-i facă pân’ la moarte.
Fecior răpus de dor fierbinte,
Caută fată-ndrăgostită,
S-o amețească din cuvinte,
O viață spre a-i fi iubită.
Spre crâng pornesc feciori şi fete,
La brâu să-și prindă-ntâia oară.
Cu dragostea de Dragobete,
Primele flori de primăvară.
Vise clădeşte din speranţă,
Îndrăgostitul ce-și doreşte
Să-i fie parteneră-n viaţă,
Fata pe care o iubește.
Prinsă în jocul aventurii,
Singură-n an să nu rămână,
Feciorului dă prada gurii,
Pentru inelul de pe mână.
În mit și-n legendă se spune
Despre o fecioară vrăjită,
Ce-n soare a văzut un june
Și privindu-l, a fost răpită.
El, cu raze înşelătoare
Învăluia juna sfioasă.
Pe trupul zvelt punea candoare,
Să pară cât mai graţioasă.
Iar sentimentele iubirii,
Cu vraja lor înrobitoare,
Purtau în vălul fericirii
Pe pământeană și pe soare.
Altă legendă povestește
Despre vremea înșelătoare,
Că pe-ndrăgostiți păcălește,
Cu vraja din raze de soare.
Și Dochia a fost vrăjită
În primăvară timpurie,
De vreme caldă, însorită,
Ce-a transformat-o în statuie.
Plecând cu oile la munte,
Nouă cojoace a îmbrăcat.
Dar alergând după cornute,
Pe drum la toate a renunțat.
Prin vremuri, legendă se cerne
Cu Dochia prizonieră,
Ce vine din vremuri eterne
Și din polară emisferă.
Iar feciorul său, Dragobete,
Din mit în primăveri transpare,
Să își aleagă dintre fete,
O noră pentru soacra mare.
Că nu acceptă pe oricine,
Mireasă pentru Dragobete,
Veșnic, îndrăgostit revine
Flăcău tomnatic după fete.
Când soarelui, puterea-i crește
Și iarna este pe sfârșite,
Cu raze calde amăgește
Fecioarele îndrăgostite.
Din anuarul „Tradiții creștine și ritualuri populare românești”
24 februarie, Dragobetele sau sărbătoarea iubirii la români
Autor Maria Filipoiu