(…) de Martie

Acelaşi

tărâm

albastru

de

Martie

hrănea

visul

nostru,

iubito ! …

Eram fiecare în aşteptările timpului

cutremuraţi de nesfârşita ninsoare

a unui vânt obsedat de lumină

ce răsărea-ntunecat peste noi,

ca-ntr-un peisaj alegoric

alunecam unul într-altul,

împărtăşind amândoi –

în dreptul vital la tăcere,

acelaşi orizont de veşnicii efemere.

                Mânaţi de-acelaşi gând

                              cucerit

                         de frumos –

în sunete cioplite până la os

cu ascuţişul fin

al simţirii,

adulmecam fiorii

aceluiaşi anotimp

miraculos

al iubirii,

în care-am

durat

ireversibil

curat

surâsul

şi florile,

izvoare

pururea proaspete

fântânilor vremii –

amândoi

singuri

cu cerul

pe calea

mântuirii.

Aşa

desprimăvăraţi

în estetica mişcării,

subzistam rănilor gândului (…)

până când,

văzduhul

şi cuta cerului gol

peste noi

s-au topit,

până când –

deşertul alb

ca de gheaţă,

într-un cântec domol

a-nflorit.

Cum noi

şi noi

depărtări

apasă învoalta lumină (…)

Şi-acum,

deşi ne-am părăsit de mult rădăcinile,

din cele patru zări

ne hrăneşte

acelaşi

tărâm

albastru

de Martie –

visul nostru,

iubito !…

*

       Echinocţiu

În echinocţiu

aproape

de gând,

materia

tandră

poartă

vibrând

nou

lucrul în sine –

primăvara plângând,

primăvara răzând.

În echinocţiu

aproape

de gând

sfâşiat

de lumină

trupul meu –

rai,

cu-arpegii albastre

şi sânge bălai …

Tandreţea

materiei

urcă solar

cum lucrul în sine

până-ntr-un

capăt

de gând –

deopotrivă plângând,

deopotrivă râzând –

în echinocţiu

primăvara

vibrând

*

                                      Epitaf

« Eu sunt ceea ce sunt

ca raportare la sfârşit. »

Martin Heidegger

Aşteptaţi

până când voi fi murit de tot

şi-atunci veţi vedea cum toate gândirile,

cum toate simţirile

şi iubirile

mi se vor fi adunat

de jur-împrejur

ca nişte corbi înfometaţi,

laolaltă ospătând din rămăşiţele trupului –

până ce mi se vor fi dat

în-adevăr la iveală

toate nemărginirile,

toate esenţele mele cosmice

la scară universală …

din mrejele

cărora

[eu]

nu mă voi fi eliberat

niciodată mai pur ! …

*

Fugă spre roşu

Trăind cu nevoia

unei gândiri libere,

mi-am reprimat

foamea şi setea

de tine –

tu,

biet-al meu trup

sedus de lumine,

astfel ţi-am uitat şi sămânţa

şi floarea ! …,

numai

la strigătul

inimii,

când brusc

m-am dedat

jocului focului,

abia atunci

m-am luminat

de meandrele

focului gândului –

sticloasa memorie-a lui

transfigurând dintr-o dat´

zborul curat : neuitarea.

La orizontul evenimentelor,

din zborul curat –

sălbăticiilor

universului

m-am înălţat

să mângâi

şi spinii : şi floarea –

momentul cinetic înmiresma legănarea

cum valsul albastru

pulsarii binari,

lungimea de undă-a metrului versului …

Din nevoia unei simţiri libere,

înfăşurat în mantia spaţiu-timpului,

dintru-nceput prin legile totului

m-am dedat jocului

vieţii

şi-al morţii,

din punctul fierbinte-al zărilor

nimbului

încolţind pretutindeni

linia sorţii,

atâtea şi-atâtea

miriade

de nebuloase de stele,

între ele^¤

toate simţămintele mele

înrourate de zorile dimineţii …

Din nevoia unei gândiri libere,

mi-am reprimat

foamea şi setea

din sine induse

sub forma a-toate

p r e z e n ţ e i,

în fuga spre roşu

m-am depărtat

de sângele lumii

cel mai curat –

de muzica pură-a existenţei,

Iisuse …

Sămânţă

a lucrului bine făcut

un trup de lut m-am născut

şi lucrul acesta mi-i ruga,

însă unicul dor

se topeşte uşor

la răsăritul zorilor –

în fuga spre roşu

din spectrul culorilor …

Strălucitor

şi viu

hieraticul soare,

aidoma lui

mă topesc

în miezul

cuvântului,

fără culoare

de prea

multul meu

soare …

Ah, simt cum te răceşti în mine,

viaţă –

cum sângele iubirii-mi se schimbă

alb la faţă,

el umbra ta devenind,

iubita mea : neguroasă lumină ! …,

între sălbăticiile universului

înnoptat ca de ultimul frig

şi-mpresurat de uitare

ca o stea

căzătoare,

în foamea şi setea de tine –

eu te strig tot mai stins

şi mă dizolv necuprins,

deplasarea spre roşu

punându-şi amprenta

lungimii de undă : sensului versului …

Tăcută limba mă-mpresoară

şi gândul viu mi-l înconjoară,

mă-nfioară

dinlăuntru : dintr-afară

şi mi se face frig,

ninsoare

devine mâna gânditoare,

retina [mai] nemişcătoare –

în alfabetul materiei fără sfârşit

risipesc infinit,

mişcare pură din mişcare,

din tot mai departe : în tot mai departe,

direct înspre (ne)moarte.

*

                     Viitorul incert-al acestor cuvinte

Când va fi să urcăm, în sfârşit, dintre lumine

până-n locul în care sinele însuşi va-ncepe să vadă

ceea ce din afara sa nimic nu se poate privi

pe ecranul Fiinţei,

abia-atunci

noi vom fi

un întreg –

esenţa lui gânditoare

sub imperiul fiinţei-absolut-conştiente-de-Sine,

dinlăuntru şi-n profunda unitate cu sine –

un «punct archimedic» a-tot-conţinător (sine).

Când eu voi fi asfinţit ca un copac desfrunzit

şi tu, floarea mea verde, vei fi ca o umbră

alunecând fără ţintă prin vidul nesfârşit,

amândoi părăsind libertatea

destinelor împrospătate

cu fiecare lacrimă de cer,

când liberul arbitru va şerpui

[în oarba lui ingeniozitate]

aceeaşi cărare

în-adânc bătătorită de sufletele noastre,

când iarna din cuget

se va pronunţa

în sfârşit

asupra tăcerilor noastre

cu fiecare lacrimă de cer,

abia atunci

vei putea şti,

frumoasa mea –

că din tot ce ţi-am iubit

dincolo de prezent şi trecut,

n-a mai rămas

decât viitorul incert-al acestor cuvinte

luate de vânt,

adică : totul … adică : nimic …

*

           Vidul nu este neantul

« Nu există neant. Nu există zero.

Totul este ceva.

Nimic nu înseamnă nimic. »

Victor Hugo

(26.II.1802-22.V.1885)

Vidul

nu este absenţa-a tot –

la atingerea gândului pur,

hipersensibil

monastic,

materia

se-animă spontan

de jur împrejur,

în simţul comun

(i)radiind

pachete

de energie,

elastic.

Vidul nu este neantul,

absenţa a-Tot,

răspândit pretutindeni

cum „lucrul însuşi-în-sine”

într-ascuns din lumine –

în matricea lumilor

răsărind

ca prin farmec

dinapoia ochilor

vremelnicul stăpânitor.

Vidul nu este neantul,

absenţa a-tot –

în-abisul nesfârşit-al atomului

fără-de-stare

e trupul nevăzut-al cuantei

în hibernare,

cu toate că

nimic nu mai însemnă nimic

atunci când viaţa omului

se va fi risipit

prin energia spaţiului vid –

în timpul fără de spaţiu,

în spaţiul fără de timp.

Vidul nu este neantul

sau increatul,

[ilustru necunoscut]

el este

unicul

a r c h é –

vrăjitorul tăcut

ce dă chip nemuririi

prin clipa de taină

cu orizontul căzut.

Vidul nu este neantul,

absenţa a-Tot –

un simplu cuvânt şi-ţi va ieşi în cale

transgresând necuprinsul gândirilor tale,

un singur cuvânt şi-n sfârşit vei afla

cât de mult îmi lipseşti,

de când nu mai eşti

lângă mine –

dragostea mea ! …

ţi-am spus

cândva,

dar nu

m-ai crezut –

absenţa ta

este neantul !,

absorbind

povestea

amară şi,

ca-ntr-un vid nesfârşit –

(ne)liniştea lumilor mele,

crepusculară !

*

                Vamă pământului

Vamă pământului trec

numele tău auind prin văz-duh,

din veşnicul timpului

infinit

mă petrec –

într-un lujer de floare

ca un duh într-un mit …

dintr-un zbor

vertical

absorbit

de vârtejele

cerului –

nemărginit

mă desfir

de la facerea

lumilor,

până-n dreptul inimii

cu fructul oprit.

Vamă lumilor trec

numele tău auind

prin văzduh –

cum veşnicul însuşi

infinit mă întrec

într-un zbor

vertical,

la poalele timpului

absorbit într-un mit …

ca un duh

numele tău auind

prin văzduh –

de la facerea lumilor

etern de(s-)finit

în miezul iubirii

prin fructul oprit.

În vârtejele cerului

numele tău sfânt auind,

înaintând fără de capăt prin vămile lui

în umbra acelui

cândva

care-am fost,

eu –

fiu-al omului,

într-acest univers

unduind

cum veşnicul însuşi –

un duh

resorbit

în văz-duh,

scoborâtor

dintr-un mit

undeva

prin vămile timpului –

în fuga spre roşu absolut de(s-)finit …

DUMITRU GĂLEȘANU

by

Referinţă Bibliografică

DUMITRU GĂLEȘANU: FUGĂ SPRE ROȘU (7 poeme)/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 20 iunie 2015