PSALMUL FOCULUI
Miros de cetini? Poate mai subțire
Nespusul meu ar trebui să-Ți fie;
Privește-mă, covor îți sunt, nu fire,
Cum numai noaptea steaua mea o știe.
Tristeții Tale nu-i cunosc alinul,
Pe-ntinsul mării sete grea mă curmă,
Ca ochiul verde Ți-e amar aminul
Oțetului cuvintelor din urmă.
De ce lași paralelul nostru-n moarte
Ca-n geometria celor două linii?
Alături, parcă dorul ne desparte
Cum bulbi din lut torc podobii luminii.
Fii-mi deopotrivă-alint și căpătâiul,
Că nu degeaba focu-a fost întâiul!
PSALMUL DORULUI DE MIRE
Nu focul, ci iubirea e în toate,
Nu apa, aer, huma-i sunt măsura,
Cuvintele-s ceasornice stricate,
De nu le taci așa cum știe gura,
De-aceea-i Judecata-nfricoșată,
Că lut nou, vrea tot lutu-Ți să cuprindă,
Al meu vei fi cum n-ai fost niciodată,
Întreg și viu ca ziua din oglindă.
Tot peste veac duci nunta ca o zare
Pe care n-o atingi că-n alta zboară,
Nu psalmul, ci-nflorirea lui mă doare
Că n-am cules poiana-ntreagă-n ceară.
Mă vei primi îmbrățișându-mi tina,
Precum un cântec ferecând lumina!
PSALM LA MOZAICUL BIZANTIN
Cuvintele se-ascund în partea dreaptă…
Oare presimt spre jertfă Junghiatul,
De umbra lor cer inima-mi ca treaptă
Ca soarele din ape luminatul?
Când singur fără ele voi rămâne,
Ca frunza care și-a pierdut cuvântul,
N-ai să fii trist de pomul Tău, Stăpâne,
Că nu-l va mai găsi-n grădină vântul?
Întru adâncul Tău nu-i nici un dacă,
Măcar un licurici când scânteiază?
De poate pâinea-n Trup să se prefacă
Poți spune robul Tău că nu contează?
Iubire, tot cuprinzi, ca mozaicul,
Chiar însăși pleava mea e neam cu Spicul!
PSALMUL DE TRIUMF AL IUBIRII
Nu-i nimenea acasă în oglindă,
Parcă sunt mic și-s singur și mi-i frică,
Deși închisă poarta-n strai de ghindă,
Iad vânăt întunericul urzică.
Pe malul Tău întreb: Unde ești mare?
Mă iartă, iscodirea e neghioabă,
Dar nu Te vreau să fii pentru oricare,
Ci doar al meu silabă cu silabă!
Abia când soarele mărunt apune,
Cărarea e deschisă pentru Mire,
Miridele și-aprind – stelare strune,
Să vadă miezul nopții-n strălucire!
Geloasa moarte n-a-nțeles, hapsână,
Doar dragostea din noi o să rămână!
PSALMUL PENTRU DEZLEGARE
Sufletul meu pentru Tine-l voi pierde;
Fluxul, refluxul nu-i vis al suflării?
Cedrul nuntește-n vocala Ta verde
Spusul, scoicii pierdute, al mării.
Dragostea cum ar putea ca să cadă?
Umerii Tăi duc luminii povara.
Brațelor mele fi-mi iarăși livadă,
Strâns în văpăi să mă ții ca vioara.
Pierde-Te-n mine să fim numai una,
Sufletul meu să-Ți devină suflare,
Chipul Ți-l port precum nourii luna,
Fluviului deltă de îmbrățișare.
Roua se pierde când ochiul o naște?
Noaptea-i destulă, fii primul meu Paște!
PSALMUL CRĂCIUNULUI
De tot ce-i zapis condamnarăm tocul!
Dar mâna? Dar cerneala – plânsul minții?
Mă frige frigul mult mai iad ca focul,
Că-mi vine vântu-i să îl mușc cu dinții!
E-n locul nostru! Cine-i vinovatul?
Zi-i, minte care minți spre a fi minte!
Prin bolniți ce-mpecabil alb, halatul,
Miros din abatorul de cuvinte !
Doar peștera… Nu-i inima, umila?
Ce îngeri n-au știut ea prea-ades le
Ascunde în altar, precum Copila
Tot necuprinsu-i L-a culcat în iesle.
Suflarea ei pe Dumnezeu atinge,
Cu numele Mariei cerul ninge!
PSALMUL DE LĂSAT CA DIATĂ
Nu-i endecasilab să Te excludă,
Dai perlei steaua dintr-un ochi de pește,
Dar mie-mi scapă, gâlcevind cu trudă,
Pe crin să-l fur cum albul Ți-l croiește.
Tu numai lu’-i dai cină violetul,
Din tristul flaut doxa crudă-a slavei,
De ce și azi nu-mi mai dezlegi sonetul,
Amarul verde unduind otavei?
Nu crezi că dor fu scris în filacterii
Ca legământ știut doar de vioară?
Smochinii-s fără rod, dar îți las merii
Să-ți înflorească-n templu prima oară
Livadă-n crudul freamăt de psaltire,
La miezul nopții s-o deschizi ca Mire!
PSALMUL STRÂNS SPRE JUDECATĂ
Când voi pleca las numele-n diată
Spre-a fi purtat de fratele meu pinul,
Schimbându-l cu al lui la Judecată,
Că i-am furat pe la apus rubinul
Spre-ai bea răcoarea, freamăt crud ca fum pe
Cărarea strâmtă sub mijitul ierbii!
Dar să nu uit, tristeți de pietre scumpe
Doar luna-ntâi le soarbă, și-apoi cerbii.
Mă vei striga pe numele silvestru,
Vocale lungi Ți-aștept să mă dezmierde.
Și m-oi jura pe-obol de-argint terestru
Că n-am trădat votivul Tău din verde.
Deci ia-mă-n brațe-atunci, cum se cuvine,
Că nu-i așa că-Ți fuse dor de mine?
PSALM EUHARISTIC
Nu în zadar sunt scrisului bordeiul,
Același lut – nămol și caolină;
Încă mai poți să îmi acuzi condeiul
Că scrie pe hârtie cu lumină?
Poate-i un plan ce orbului îi scapă,
De-aceea frică n-are-n ochi de moarte,
Crin pur m-ai tors din mucegai de ceapă,
Dar mă revolt că huma ne desparte,
Și între noi stihii, nici semn de muguri
Și-ai pus ditamai cerul să Te fure!
Cum Te-ai lăsat să Te zdrobească-n struguri?
Melc, fără cruce, – ‘mpuns chiar și-n prescure!
– Iubirea nu întreabă, ci doar cheamă:
De vrei să guști din Dumnezeu, hai, bea-mă!
PSALMUL LA PRĂDAREA IADULUI
Mi-e inima bolândă-n răstignire
Ca-n ziua-ntâi când sori n-aveau lumină…
Cum de-ai prădat ce nu fu ispitire
La molie, pungaș, sau la rugină?
De ce-ai făcut-o pentru mine, robul,
Regeasca slavă agățând-o-n cuie?
Întorsul drum sucindu-l precum bobul
Făcuși pe moarte moartea ei să-și spuie.
Și nu-nțeleg, ( cum stă-n grăunț răsadul
‘Nainte ca minunii să-i dea fire?),
Nu numai de strămoși prădat-ai iadul,
Ci pentru-n pergament de moștenire
Ce dragostei răpit a fost din sfeșnic,
C-al ei fusese dreptul de foc veșnic!
PSALMUL SOMNULUI ADÂNC
Când veșnicia chipul Lui văzându-l,
Se zice tainei c-a pus ivăr Domnul;
Nu poți gândi și să-ți contempli gândul,
De-aceea lui Adam dăduse somnul,
Ca viața ce din vis se înfiripă,
Rodire nopții, bogății genunii,
Din nevăzutul os pentru aripă –
Atâtea lumi la porțile minunii!
Ridicolă mi-aduci radiografia,
Năroadă minte, ‘n calcar sfânt cusutul,
Noi ne-mpărțim în doi suflarea vie,
Iar fără ea de-ajuns nu-i și sărutul?
Metafora n-o frânge la răscruce:
E-aceeași coastă-n rana de pe cruce!
PSALMUL TOIAGULUI ÎNFLORIT
Simt cugetul, (mult haina-i rămase-n versuri mică!),
De câte ori încearcă să-Ți jefuiască semnul,
C-argila-i cuib, nu-i dijmă pe zbor de rândunică;
Vai, celor ce-n vioară nu văd plâns nou, ci lemnul!
Las mrejele umplute, rupându-se de pește,
Să-i mânce pescărușul, c-adâncul îmi ajunge.
Spre sfânt negoț de ceruri ia-mi inima în clește
Și ca sutașul Pâinea în tot ce-s om împunge!
N-auzi la streașini steaua cum îmi rărește stuhul?
Asemeni ei mi-e foame de ceru-nfrânt la Cină!
De ce mă lași spre tohu vabohu pe când Duhul
Da zborul în sămânță – dureri de-a fi lumină.
Of, iartă-mi bâlbâiala că gol mi-e iar desagul,
Dar pentru tot pustiul mi-ai înflorit toiagul!
PSALMUL CUPEI TINERE
Ocară-ajuns-am lumii că n-am în verb pășunea,
Și-n loc să-mi număr anii storc veșnicul în clipă,
Te-mbătrânește-n pene pierdutul de aripă,
Să nu te-apleci pe cârjă, beai Dragostei minunea!
Cu mii de brațe-s arbor sortit îmbrățișării…
Cum dragoste’-i cer orbii s-o prindă-n pipăire?
Că setea nu se vede, ascunsă-n Răstignire,
Tu m-ai aflat ‘nainte de ghimpul căutării
Dat cărnii să mă certe! Grai de aș fi de îngeri
Și har să-ntrec profeții, dar de nu sunt cu Tine,
Cetatea-aș fi Iubirii cu poarta la ruine,
Sau cum zidit e-n peșteri pustiul alb din plângeri.
Nici noaptea de eclipsă să mi Te ia nu poate,
Când jertfitor e Mielul lumină-mi ești din toate!
PSALM DE CÂINE MAIDANEZ
Mi-s stelele și câinii orientare-n noapte,
Fost alungat cu pietre, lor – maidaneza javră!
Ce-aș face fără Tine, port inimii și lavră,
Când ura le dospește din putrezitul lapte?
Tu taci și mi-i destulă și-acestă mângâiere,
Poate că n-ai cuvinte să-mi oblojești pe rană
Cum visul se strecoară pe sub închis de geană,
Că nu din bâzâială crești fagurul de miere.
M-a întrebat iubita, ‘naintea părăsirii,
Cât cântărește-un vultur și dacă-i bun la tavă..
Mi-ai zis la boi nu grâul, ci paie dai și pleavă,
Și nici nu pui în troacă sonetele iubirii!
”Vezi crinii, mi-ai zis iarăși, sporesc a ceruri soiul,
Că știu să toarcă-n floare, murdarul și gunoiul!”
PSALMUL FRATELUI LUI TOMA, ZIS GEAMĂNUL
Predestinarea toamnei-‘i, din agurizi să știe
Să-i facă boaba fagur pe-un răsărit al lunii,
Cum dragostea și vinu-s durerii alchimie,
Că nu degeaba Cana fu primul port minunii.
Mi-ai dat blestem de apă, miraj furând hotarul,
Tu, tot mereu dincolo, de-a pururi despărțire!
Vorbesc ca omul singur… Nu s-a umplut paharul?
Cum de-au găsit în mine plai bun de răstignire?
Oprește-n drum Damascul, destul pentru țepușă;
Fă tot ce vrei cu mine, aruncă-mă-n țărână!
Sau inversându-Ți rolul, de ce când bat la ușă,
Tu ești prin Galileia, plecat de-o săptămână?
Destul mi-e cârcotirea, Tu, Pâine pentru seamăn,
De luași pe Toma-n brațe să nu-l uiți nici pe Geamăn!
DUMITRU ICHIM
Kitchener, Ontario, Canada


