PSALMUL FOCULUI

Miros de cetini? Poate mai subțire

Nespusul meu ar trebui să-Ți fie;

Privește-mă, covor îți sunt, nu fire,

Cum numai noaptea steaua mea o știe.

Tristeții Tale nu-i cunosc alinul,

Pe-ntinsul mării sete grea mă curmă,

Ca ochiul verde Ți-e amar aminul

Oțetului cuvintelor din urmă.

De ce lași paralelul nostru-n moarte

Ca-n geometria celor două linii?

Alături, parcă dorul ne desparte

Cum bulbi din lut torc podobii luminii.

Fii-mi deopotrivă-alint și căpătâiul,

Că nu degeaba focu-a fost întâiul!

PSALMUL DORULUI DE MIRE

Nu focul, ci iubirea e în toate,

Nu apa, aer, huma-i sunt măsura,

Cuvintele-s ceasornice stricate,

De nu le taci așa cum știe gura,

De-aceea-i Judecata-nfricoșată,

Că lut nou, vrea tot lutu-Ți să cuprindă,

Al meu vei fi cum n-ai fost niciodată,

Întreg și viu ca ziua  din oglindă.

Tot peste veac duci nunta ca o zare

Pe care n-o atingi că-n alta zboară,

Nu psalmul, ci-nflorirea lui mă doare

Că n-am cules poiana-ntreagă-n ceară.

Mă vei primi îmbrățișându-mi tina,

Precum un cântec ferecând lumina!

PSALM LA MOZAICUL BIZANTIN

Cuvintele se-ascund în partea dreaptă…

Oare presimt spre jertfă Junghiatul,

De umbra lor cer inima-mi ca treaptă

Ca soarele din ape luminatul?

Când singur fără ele voi rămâne,

Ca frunza care și-a pierdut cuvântul,

N-ai să fii trist de pomul Tău, Stăpâne,

Că nu-l va mai găsi-n grădină vântul?

Întru adâncul Tău nu-i nici un dacă,

Măcar un licurici când scânteiază?

De poate pâinea-n Trup să se prefacă

Poți spune  robul Tău că nu contează?

Iubire, tot cuprinzi, ca mozaicul,

Chiar însăși pleava mea e neam cu Spicul!

PSALMUL DE TRIUMF AL IUBIRII

Nu-i nimenea acasă în oglindă,

Parcă sunt mic și-s singur și mi-i frică,

Deși închisă poarta-n strai de ghindă,

Iad vânăt întunericul urzică.

Pe malul Tău întreb: Unde ești mare?

Mă iartă, iscodirea e neghioabă,

Dar nu Te vreau să fii pentru oricare,

Ci doar al meu silabă cu silabă!

Abia când soarele mărunt apune,

Cărarea e deschisă pentru Mire,

Miridele și-aprind – stelare strune,

Să vadă miezul nopții-n strălucire!

Geloasa moarte n-a-nțeles, hapsână,

Doar dragostea din noi o să rămână!

PSALMUL PENTRU DEZLEGARE

Sufletul meu pentru Tine-l voi pierde;

Fluxul, refluxul nu-i vis al suflării?

Cedrul nuntește-n vocala Ta verde

Spusul, scoicii pierdute, al mării.

Dragostea cum ar putea ca să cadă?

Umerii Tăi duc luminii povara.

Brațelor mele fi-mi iarăși livadă,

Strâns în văpăi să mă ții ca vioara.

Pierde-Te-n mine să fim numai una,

Sufletul meu să-Ți devină suflare,

Chipul Ți-l port precum nourii luna,

Fluviului deltă de îmbrățișare.

Roua se pierde când ochiul o naște?

Noaptea-i destulă, fii primul meu Paște!

PSALMUL CRĂCIUNULUI

De tot ce-i zapis condamnarăm tocul!

Dar mâna? Dar cerneala – plânsul minții?

Mă frige frigul mult mai iad ca focul,

Că-mi vine vântu-i să îl mușc cu dinții!

E-n locul nostru! Cine-i vinovatul?

Zi-i, minte care minți spre a fi minte!

Prin bolniți ce-mpecabil alb, halatul,

Miros din abatorul de cuvinte !

Doar peștera… Nu-i inima, umila?

Ce îngeri n-au știut ea prea-ades le

Ascunde  în altar, precum Copila

Tot necuprinsu-i L-a culcat în iesle.

Suflarea ei pe Dumnezeu atinge,

Cu numele Mariei cerul ninge!

PSALMUL DE LĂSAT CA DIATĂ

Nu-i endecasilab să Te excludă,

Dai perlei steaua dintr-un ochi de pește,

Dar mie-mi scapă, gâlcevind cu trudă,

Pe crin să-l fur cum albul Ți-l croiește.

Tu numai lu’-i dai cină violetul,

Din tristul flaut doxa crudă-a slavei,

De ce și azi nu-mi mai dezlegi sonetul,

Amarul verde unduind otavei?

Nu crezi că dor fu scris în filacterii

Ca legământ știut doar de vioară?

Smochinii-s fără rod, dar îți las merii

Să-ți înflorească-n templu prima oară

Livadă-n crudul freamăt de psaltire,

La miezul nopții s-o deschizi ca Mire!

PSALMUL STRÂNS SPRE JUDECATĂ

Când voi pleca las numele-n diată

Spre-a fi purtat de fratele meu pinul,

Schimbându-l cu al lui la Judecată,

Că i-am furat pe la apus rubinul

Spre-ai bea răcoarea, freamăt crud ca fum pe

Cărarea strâmtă sub mijitul ierbii!

Dar să nu uit, tristeți de pietre scumpe

Doar luna-ntâi le soarbă, și-apoi cerbii.

Mă vei striga pe numele silvestru,

Vocale lungi Ți-aștept să mă  dezmierde.

Și m-oi jura pe-obol de-argint terestru

Că n-am trădat votivul Tău din verde.

Deci ia-mă-n brațe-atunci, cum se cuvine,

Că nu-i așa că-Ți fuse dor de mine?

PSALM EUHARISTIC

Nu în zadar sunt scrisului bordeiul,

Același lut – nămol și caolină;

Încă mai poți să îmi acuzi condeiul

Că scrie pe hârtie cu lumină?

Poate-i un plan ce orbului îi scapă,

De-aceea frică n-are-n ochi de moarte,

Crin pur m-ai tors din mucegai de ceapă,

Dar mă revolt că huma ne desparte,

Și între noi stihii, nici semn de muguri

Și-ai pus ditamai cerul să Te fure!

Cum Te-ai  lăsat să Te zdrobească-n struguri?

Melc, fără cruce, – ‘mpuns chiar și-n prescure!

– Iubirea nu întreabă, ci doar cheamă:

De vrei să guști din Dumnezeu, hai, bea-mă!

PSALMUL LA PRĂDAREA IADULUI

Mi-e inima  bolândă-n răstignire

Ca-n ziua-ntâi când sori n-aveau lumină…

Cum de-ai prădat ce nu fu ispitire

La molie, pungaș, sau la rugină?

De ce-ai făcut-o pentru mine, robul,

Regeasca slavă agățând-o-n cuie?

Întorsul drum sucindu-l precum bobul

Făcuși pe moarte moartea ei să-și spuie.

Și nu-nțeleg, ( cum stă-n grăunț răsadul

‘Nainte ca minunii să-i dea fire?),

Nu numai de strămoși prădat-ai iadul,

Ci pentru-n pergament de moștenire

Ce dragostei răpit a fost din sfeșnic,

C-al ei fusese dreptul de foc veșnic!

PSALMUL SOMNULUI ADÂNC

Când veșnicia chipul Lui văzându-l,

Se zice tainei c-a pus ivăr Domnul;

Nu poți gândi și să-ți contempli gândul,

De-aceea lui Adam dăduse somnul,

Ca viața ce din vis se înfiripă,

Rodire nopții, bogății genunii,

Din nevăzutul os pentru aripă –

Atâtea lumi la porțile minunii!

Ridicolă mi-aduci radiografia,

Năroadă minte, ‘n calcar sfânt cusutul,

Noi ne-mpărțim în doi suflarea vie,

Iar fără ea de-ajuns nu-i și sărutul?

Metafora n-o frânge la răscruce:

E-aceeași coastă-n rana de pe cruce!

PSALMUL TOIAGULUI ÎNFLORIT

Simt cugetul, (mult haina-i rămase-n versuri mică!),

De câte ori încearcă să-Ți jefuiască semnul,

C-argila-i cuib, nu-i dijmă pe zbor de rândunică;

Vai, celor ce-n vioară nu văd plâns nou, ci lemnul!

Las mrejele umplute, rupându-se de pește,

Să-i mânce pescărușul, c-adâncul îmi ajunge.

Spre sfânt negoț de ceruri ia-mi inima în clește

Și ca sutașul Pâinea în tot ce-s om împunge!

N-auzi la streașini steaua cum îmi rărește stuhul?

Asemeni ei mi-e foame de ceru-nfrânt la Cină!

De ce mă lași spre tohu vabohu pe când Duhul

Da zborul în sămânță – dureri de-a fi lumină.

Of, iartă-mi bâlbâiala că gol mi-e iar desagul,

Dar pentru tot pustiul mi-ai înflorit toiagul!

PSALMUL CUPEI TINERE

Ocară-ajuns-am lumii că n-am în verb pășunea,

Și-n loc să-mi număr anii storc veșnicul în clipă,

Te-mbătrânește-n pene pierdutul de aripă,

Să nu te-apleci pe cârjă, beai Dragostei minunea!

Cu mii de brațe-s arbor sortit îmbrățișării…

Cum dragoste’-i cer orbii s-o prindă-n pipăire?

Că setea nu se vede, ascunsă-n Răstignire,

Tu m-ai aflat  ‘nainte de ghimpul căutării

Dat cărnii să mă certe! Grai de aș fi de îngeri

Și har să-ntrec profeții, dar de nu sunt cu Tine,

Cetatea-aș fi Iubirii cu poarta la ruine,

Sau cum zidit e-n peșteri pustiul alb din plângeri.

Nici noaptea de eclipsă să mi Te ia nu poate,

Când jertfitor e Mielul lumină-mi ești din toate!

PSALM DE CÂINE MAIDANEZ

Mi-s stelele și câinii orientare-n noapte,

Fost alungat cu pietre, lor – maidaneza javră!

Ce-aș face fără Tine, port inimii și lavră,

Când ura le dospește din putrezitul lapte?

Tu taci și mi-i destulă și-acestă mângâiere,

Poate că n-ai cuvinte să-mi oblojești pe rană

Cum visul se strecoară pe sub închis de geană,

Că nu din bâzâială crești fagurul de miere.

M-a întrebat iubita, ‘naintea părăsirii,

Cât cântărește-un vultur și dacă-i bun la tavă..

Mi-ai zis la boi nu grâul, ci paie dai și pleavă,

Și nici nu pui în troacă sonetele iubirii!

”Vezi crinii, mi-ai zis iarăși, sporesc a ceruri soiul,

Că știu să toarcă-n floare, murdarul și gunoiul!”

PSALMUL FRATELUI LUI TOMA, ZIS GEAMĂNUL

Predestinarea toamnei-‘i, din agurizi să știe

Să-i facă boaba fagur pe-un răsărit al lunii,

Cum dragostea și vinu-s durerii alchimie,

Că nu degeaba Cana fu primul port minunii.

Mi-ai dat blestem de apă, miraj furând hotarul,

Tu, tot mereu dincolo, de-a pururi despărțire!

Vorbesc ca omul singur… Nu s-a umplut paharul?

Cum de-au găsit în mine plai bun de răstignire?

Oprește-n drum Damascul, destul pentru țepușă;

Fă tot ce vrei cu mine, aruncă-mă-n țărână!

Sau inversându-Ți rolul, de ce când bat la ușă,

Tu ești prin Galileia, plecat de-o săptămână?

Destul mi-e  cârcotirea, Tu, Pâine pentru seamăn,

De luași pe Toma-n brațe să nu-l uiți nici pe Geamăn!

 DUMITRU ICHIM

Kitchener, Ontario, Canada

by

Referinţă Bibliografică

DUMITRU ICHIM: PSALMI/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 8 decembrie 2017