PSALMUL MUNTELUI TABOR Rar marea Ta, adesea același vârf visezu-l. De ce Te-ascunde cerul, ca bob de grâu pământul? Parcă-mi visez visarea, c-aș ridica retezul... Copil, odăii singur, trăznea-n obloane vântul. Tot mai cutez urcușul? Colb, valuri, anii du-mi-i Pe unde strănepoții mușcatelor din geamuri Spre-același pisc de Munte privesc adâncul lumii, Urcând ca-n ocarină cele mai triste neamuri. Tu-mi spui de adormire? Zi-i somnului că-i moarte! Și totuși vine visul ce altfel mă vânează... E doar un geam ce ochiul de Munte mă desparte, Când cerul Tău înțeapă-n florire de turcoază. La-ntreaga-Ți poienire - colibe, strâmte-n praguri? Ia-mi inima și fă-Ți-o palat cu stâlpi de faguri. PSALMUL DE PERLĂ Voi știți ce e porfira prea scumpelor postăvuri? Despre jurnalul scoicii nici azi nu te cutremuri, Că-n locul obrintirii spre putrede otrăvuri Născu din limpezi ape înalte requiemuri? Retrasă în chilie, i-e inima cât macul, Cât punctul de suspensii ce-l pui dumnezeirii. Săgeata nezburată mai fină fu ca acul, Iar victima nu-i hoitul, ci prețul nemuririi. Din străvezimi, adâncul îi fură morții sita, Pentru sărut, se cere chiar jertfa de lumină. Căci perla Celui-Veșnic cercând a-i fi ispită, Căzu pe-obraz de cântec în luminata-i tină. Altoiul Tău, Iubire, nu e făcut de bardă. Lut când aprinzi în perlă, continuă să ardă. PSALMUL CE N-A FOST SĂ FIE Cum să-nțelegi furtuna a codrilor catismă, De n-ai iubit vreodată? Cum să-ți culeg ce scapă Din jertfa de culoare a șapte cerbi din prismă? Cum lacrima și gheața pot fi aceeași apă? Nu pomeni Iubirea de n-ai fost Niagară! Eu am văzut-o-n flăcări. Colb de cenuși, ca boare Plutea peste adâncul ce cu adânc se zboară, Când pân' la os tot cerul din aripă te doare. Pofteai simbol păunul, să ți-l aduc, superbul, Jucând cu evantaiul, perlat Edenu-n dar pe Maci vii opriți în pene! Mândriei tale, cerbul Ți-aș fi adus în stemă, nu șubred gât de șarpe. Dragon visam în luptă, foc până-n bolți să zvârlă, Dar te-a răpit păunul cu capul de șopârlă. PSALMUL CE NE-A FOST SĂ FIE Au ochii frumoși ca tine - panterele, șacalii - Strălucitoare geme, vânând imperial, Dar numai ție-i dată cruzimea în detalii, Lungi sfâșieri de flaut din burg medieval. Regal, desăvârșirea plăcerii de supliciu, Din somnoroase gene cătușa-i de argint, Încet, mai dulci să doară torturile-n deliciu Cu-ncolăciri de șarpe din șoapte și alint. Tu îmi spuneai, coralul c-ar fi ca-n stih tocmire? La fel ca-ntr-o oglindă răsfățul tău îl prind, Din inimă de piatră fac crin de mănăstire Cioplindu-ți duh și umbra ca zapis în colind. Așa ne-a fost să fie, prea sfânta-ne osândă, Că ne-a zidit mărgeanul de vii în luminândă. PSALMUL LUMINII NEAPROPIATE Mai mult pietriș mi-i firea. Din care luturi Tu m-ai Ales, frământ cârtirii, țâșnindu-Ți de pe roată Ca păstrăvul din palmă? Rod vântului sunt numai? Că spicul Tău deasupra-mi mă cere la socoată. Prea-s noduros, iar vremii-i înghit poșirci de acru! Fă-mi altă plăsmuire, cu mai puțin departe. De-ngădui ca rubinul să-Ți poată bea din sacru, De ce te-ascunzi Iubire, tot dincolo de moarte? În inimă de-s sudul, neapărat vrei nordul, De parcă simți în setea-mi deliciu rar, plăcere. De mi-am pierdut o deltă, dezțărm prin stânci fiordul, Coroanei nestemată, cum Riga-al meu mă cere. O viață-am dus pustiul, în locul Tău, adaus, Fără să știu c-alături mergeam către Emaus. PSALMUL SCULPTORULUI Că nu cu polonicul iei cuminecătura Din flacăra Iubirii, ci-n vârf de linguriță! Oceanul din talazuri îl face picătura, Cum geana de femeie i-ai scris-o din peniță. Foc răsfățat de paie, cumplit le-o fi amorul! Că pân' la brâu li-e scripca și-un rest zvâcnit din rochii... M-ai tâlhărit de cruce. Știu, nu-n aripă-i zborul! De ce în schimb privirii mi-ai vindecat doar ochii? Văd lucruri, nu adâncul frumosului ce doare. Ce-o fi, că simt țepușa-i în sângele-mi nomadic? Te-ai deșertat de Sine: în ce, în cum, în oare? Cum să-l numesc pe sculptor c-ar fi cu dalta sadic? Din tot ce ne desparte: lemn, ciot, blasfem, mireasmă, Cioplește-mi suferința să-Ți fiu catapeteasmă! PSALMUL COCORULUI Nici gâsca, nici găina, nici alte ouătoare Iubirii-s semn heraldic, ci numai alb cocorul, Aripa care-și zboară apusul roș ce doare, Că-i vis de foc ca vinul ce struguri încă doru-l. Chiar dacă bolta-n aur și-a potcovit crai-noul, Cocorul niciodată n-a gelozit potcoava. Rodirea coase-i prețul de jug ce-l duce boul, Pe robotirea morții nuntește crud otava. La gloate dă-le circul și hleb ca să petreacă! Dacă le mușcă biciul le crește-n sânge calmul. Nu dați mărgăritarul din stihul vostru-n troacă: Tu n-ai știut, Poete, c-o să-ți sfâșie psalmul? Zbor alb, întruchipare, cu Dumnezeu de-o seamă, Doar lacrima Luminii putea să-i fie mamă. PSALM DIN GRAIUL NEGRĂIRII Cu-atâta soare-n creangă, la ce-aș râvni cuvinte? A pinilor mireasmă, nu-i vorbă mai subțire? Iau pietrei duritatea, nu prund când cu rubin Te Rostesc nepreț coroanei a grai din negrăire. De vrei sărutul mării, Tu-i vălui începutul Cum ceru-n necuprinsuri mi-l odihnești sub pleoapă. Te-ascunzi, precum lumina o știe doar sărutul, Nu bâlbâirea buchei ce tocmai viața scapă. Ce-adânc îmi ești, Tu, codrul iubirilor spovednic! Pun morții stinsul flaut ca pe-un vânat, pe seară. Flămând Te frâng ca pâine. Sunt luminândei vrednic? Pe umăr pui obrazul ca noaptea pe-o vioară. Ia-ți jertfa de lumină, iar focul - numai mie, C-am dăscălit și iadul cum poate iad să fie. PSALMUL DE MĂRGEAN Gelos, până acolo unde sfătos ți-e ghimpul, De ce n-am fost cu tine ca fiara de hapsân? Cum de-am lăsat ca moartea să-ți fie tot, chiar timpul? Pe-atunci mere de aur și basm purtai în sân. Puteam să fim alături - oglindă în oglindă! Ai fi avut și-azi părul ca peana de la corb, Inel din păpădie și-un braț să te cuprindă. Iaz mi-ai fi fost prin codri, sărut c-o stea să-ți sorb. O, nu te cert de cârja ce-o tremuri pentru scuze, Și nici pentru obrazul boțitului șofran. Îmi ești la fel de dragă, cât încă porți pe buze, Ironică și mândră, surâsul de mărgean. Eu te-am zidit de vie să-mi fii la psalmi fereastră. Aici nu intră timpul, aceasta-i cartea noastră! Dumitru Ichim Kitchener, Ontario
by 
Array
A trecut ceva timp, de la atacul informatic direct, de foarte rea-credinţă, prin care revista universală de creaţie şi atitudine culturală ARMONII CULTURALE (www.armoniiculturale.ro, înfiinţată la Adjud în februarie 2011), a fost desfiinţată aproape în totalitate. Dispariţia din spectrul online a acestei reviste, devenită în scurt timp valoroasă, prin numele care şi-au adus contribuţia la construirea acesteia, a constituit un real motiv de regret pentru cei peste 900 de colaboratori, de pe cinci continente. În perioada activităţii sale online, revista Armonii Culturale s-a constituit într-un pol pozitiv de atragere a scriitorilor valoroşi, atât din ţară, cât şi din diaspora..