PSALMUL MUNTELUI TABOR
Rar marea Ta, adesea același vârf visezu-l.
De ce Te-ascunde cerul, ca bob de grâu pământul?
Parcă-mi visez visarea, c-aș ridica retezul...
Copil, odăii singur, trăznea-n obloane vântul.
Tot mai cutez urcușul? Colb, valuri, anii du-mi-i
Pe unde strănepoții mușcatelor din geamuri
Spre-același pisc de Munte privesc adâncul lumii,
Urcând ca-n ocarină cele mai triste neamuri.
Tu-mi spui de adormire? Zi-i somnului că-i moarte!
Și totuși vine visul ce altfel mă vânează...
E doar un geam ce ochiul de Munte mă desparte,
Când cerul Tău înțeapă-n florire de turcoază.
La-ntreaga-Ți poienire - colibe, strâmte-n praguri?
Ia-mi inima și fă-Ți-o palat cu stâlpi de faguri.
PSALMUL DE PERLĂ
Voi știți ce e porfira prea scumpelor postăvuri?
Despre jurnalul scoicii nici azi nu te cutremuri,
Că-n locul obrintirii spre putrede otrăvuri
Născu din limpezi ape înalte requiemuri?
Retrasă în chilie, i-e inima cât macul,
Cât punctul de suspensii ce-l pui dumnezeirii.
Săgeata nezburată mai fină fu ca acul,
Iar victima nu-i hoitul, ci prețul nemuririi.
Din străvezimi, adâncul îi fură morții sita,
Pentru sărut, se cere chiar jertfa de lumină.
Căci perla Celui-Veșnic cercând a-i fi ispită,
Căzu pe-obraz de cântec în luminata-i tină.
Altoiul Tău, Iubire, nu e făcut de bardă.
Lut când aprinzi în perlă, continuă să ardă.
PSALMUL CE N-A FOST SĂ FIE
Cum să-nțelegi furtuna a codrilor catismă,
De n-ai iubit vreodată? Cum să-ți culeg ce scapă
Din jertfa de culoare a șapte cerbi din prismă?
Cum lacrima și gheața pot fi aceeași apă?
Nu pomeni Iubirea de n-ai fost Niagară!
Eu am văzut-o-n flăcări. Colb de cenuși, ca boare
Plutea peste adâncul ce cu adânc se zboară,
Când pân' la os tot cerul din aripă te doare.
Pofteai simbol păunul, să ți-l aduc, superbul,
Jucând cu evantaiul, perlat Edenu-n dar pe
Maci vii opriți în pene! Mândriei tale, cerbul
Ți-aș fi adus în stemă, nu șubred gât de șarpe.
Dragon visam în luptă, foc până-n bolți să zvârlă,
Dar te-a răpit păunul cu capul de șopârlă.
PSALMUL CE NE-A FOST SĂ FIE
Au ochii frumoși ca tine - panterele, șacalii -
Strălucitoare geme, vânând imperial,
Dar numai ție-i dată cruzimea în detalii,
Lungi sfâșieri de flaut din burg medieval.
Regal, desăvârșirea plăcerii de supliciu,
Din somnoroase gene cătușa-i de argint,
Încet, mai dulci să doară torturile-n deliciu
Cu-ncolăciri de șarpe din șoapte și alint.
Tu îmi spuneai, coralul c-ar fi ca-n stih tocmire?
La fel ca-ntr-o oglindă răsfățul tău îl prind,
Din inimă de piatră fac crin de mănăstire
Cioplindu-ți duh și umbra ca zapis în colind.
Așa ne-a fost să fie, prea sfânta-ne osândă,
Că ne-a zidit mărgeanul de vii în luminândă.
PSALMUL LUMINII NEAPROPIATE
Mai mult pietriș mi-i firea. Din care luturi Tu m-ai
Ales, frământ cârtirii, țâșnindu-Ți de pe roată
Ca păstrăvul din palmă? Rod vântului sunt numai?
Că spicul Tău deasupra-mi mă cere la socoată.
Prea-s noduros, iar vremii-i înghit poșirci de acru!
Fă-mi altă plăsmuire, cu mai puțin departe.
De-ngădui ca rubinul să-Ți poată bea din sacru,
De ce te-ascunzi Iubire, tot dincolo de moarte?
În inimă de-s sudul, neapărat vrei nordul,
De parcă simți în setea-mi deliciu rar, plăcere.
De mi-am pierdut o deltă, dezțărm prin stânci fiordul,
Coroanei nestemată, cum Riga-al meu mă cere.
O viață-am dus pustiul, în locul Tău, adaus,
Fără să știu c-alături mergeam către Emaus.
PSALMUL SCULPTORULUI
Că nu cu polonicul iei cuminecătura
Din flacăra Iubirii, ci-n vârf de linguriță!
Oceanul din talazuri îl face picătura,
Cum geana de femeie i-ai scris-o din peniță.
Foc răsfățat de paie, cumplit le-o fi amorul!
Că pân' la brâu li-e scripca și-un rest zvâcnit din rochii...
M-ai tâlhărit de cruce. Știu, nu-n aripă-i zborul!
De ce în schimb privirii mi-ai vindecat doar ochii?
Văd lucruri, nu adâncul frumosului ce doare.
Ce-o fi, că simt țepușa-i în sângele-mi nomadic?
Te-ai deșertat de Sine: în ce, în cum, în oare?
Cum să-l numesc pe sculptor c-ar fi cu dalta sadic?
Din tot ce ne desparte: lemn, ciot, blasfem, mireasmă,
Cioplește-mi suferința să-Ți fiu catapeteasmă!
PSALMUL COCORULUI
Nici gâsca, nici găina, nici alte ouătoare
Iubirii-s semn heraldic, ci numai alb cocorul,
Aripa care-și zboară apusul roș ce doare,
Că-i vis de foc ca vinul ce struguri încă doru-l.
Chiar dacă bolta-n aur și-a potcovit crai-noul,
Cocorul niciodată n-a gelozit potcoava.
Rodirea coase-i prețul de jug ce-l duce boul,
Pe robotirea morții nuntește crud otava.
La gloate dă-le circul și hleb ca să petreacă!
Dacă le mușcă biciul le crește-n sânge calmul.
Nu dați mărgăritarul din stihul vostru-n troacă:
Tu n-ai știut, Poete, c-o să-ți sfâșie psalmul?
Zbor alb, întruchipare, cu Dumnezeu de-o seamă,
Doar lacrima Luminii putea să-i fie mamă.
PSALM DIN GRAIUL NEGRĂIRII
Cu-atâta soare-n creangă, la ce-aș râvni cuvinte?
A pinilor mireasmă, nu-i vorbă mai subțire?
Iau pietrei duritatea, nu prund când cu rubin Te
Rostesc nepreț coroanei a grai din negrăire.
De vrei sărutul mării, Tu-i vălui începutul
Cum ceru-n necuprinsuri mi-l odihnești sub pleoapă.
Te-ascunzi, precum lumina o știe doar sărutul,
Nu bâlbâirea buchei ce tocmai viața scapă.
Ce-adânc îmi ești, Tu, codrul iubirilor spovednic!
Pun morții stinsul flaut ca pe-un vânat, pe seară.
Flămând Te frâng ca pâine. Sunt luminândei vrednic?
Pe umăr pui obrazul ca noaptea pe-o vioară.
Ia-ți jertfa de lumină, iar focul - numai mie,
C-am dăscălit și iadul cum poate iad să fie.
PSALMUL DE MĂRGEAN
Gelos, până acolo unde sfătos ți-e ghimpul,
De ce n-am fost cu tine ca fiara de hapsân?
Cum de-am lăsat ca moartea să-ți fie tot, chiar timpul?
Pe-atunci mere de aur și basm purtai în sân.
Puteam să fim alături - oglindă în oglindă!
Ai fi avut și-azi părul ca peana de la corb,
Inel din păpădie și-un braț să te cuprindă.
Iaz mi-ai fi fost prin codri, sărut c-o stea să-ți sorb.
O, nu te cert de cârja ce-o tremuri pentru scuze,
Și nici pentru obrazul boțitului șofran.
Îmi ești la fel de dragă, cât încă porți pe buze,
Ironică și mândră, surâsul de mărgean.
Eu te-am zidit de vie să-mi fii la psalmi fereastră.
Aici nu intră timpul, aceasta-i cartea noastră!
Dumitru Ichim
Kitchener, Ontario
by