Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » ANIVERSĂRI » Ecaterina CHIFU: DIN DOR DOR DE MIHAI EMINESCU, GENIU UNIVERSAL

Ecaterina CHIFU: DIN DOR DOR DE MIHAI EMINESCU, GENIU UNIVERSAL

DIN DOR DOR DE MIHAI EMINESCU, GENIU UNIVERSAL

Din dor de Mihai Eminescu, în anul cultural Eminescu, 2025, aducem un profund omagiu celui ce este oglinda sufletului Românilor, dedicat celei mai mari personalități a culturii române.

Cel ce avea chipul unui „înger frumos, pe fruntea căruia era scris semnul Dumnezeirii”, cel ce-a visat „visul vieţii cel chimeric”, când viaţa îi părea „un basm pustiu şi urât”, cel care a revărsat  „gândirea-i fără margini peste marginile lumii”, semănând lumină din „tainica-i simţire”, cel care, prin menirea de geniu, n-a  fost fericit şi n-a putut „face fericit pe cineva”, acesta este marele Eminescu al cărui nume „a scăpat de  noaptea uitării”,  el fiind un simbol al eternităţii.

Iată portretul făcut de Ioan Luca Caragiale lui Eminescu, în articolul publicat în „Nirvana”, la 20 de ani de la moartea poetului:

Era o frumusețe! 0 figură clasică încadrată de niște plete mari, negre, o frunte înaltă și senină, niște ochi mari la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înlăuntru, un zâmbet blând și adânc, melancolic. Avea aerul unui sfânt tânăr, coborât dintr’o veche icoană, un copil predestinat durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri vii, torturătoare…. Era un om de o superioară înzestrare intelectuală; rareori a încăput într-un cap atâta putere de gândire.”

Figura lui Eminescu impresiona la apariția sa în lume, prin această frumusețe fizică extraordinară. Autoportertul poetului apare în nuvela sa „Cezara”:

O frunte naltă şi egal de largă asupra căreia părul formează un cadru luciu şi negru stă aşezată deasupra unor ochi adânciţi în boltele lor şi deasupra nasului fin, o gură cu buze subţiri, o bărbie rotunjită, ochii mulţumiţi, cum am zice, de ei înşii privesc c-un fel de conştiinţă de sine care-ar putea deveni cutezare, expresia lor e un ciudat amestec de vis şi raţiune rece.”

Este reluarea portretului din nuvela „Sărmanul Dionis” scrisă de Mihai Eminescu: „Părul numai cam prea lung curgea în viţe până pe spate, dar uscăciunea neagră şi sălbatecă a părului contrasta plăcut cu faţa fină, dulce şi copilărească a băietanului. 

Suflet al poporului român, Eminescu a ridicat spiritualitatea românească  pe culmile perfecţiunii, opera sa fiind esenţa acestei spiritualităţi. Poetul şi-a propus în tinereţe să ridice un „palat poeziei şi altul dramei” ce avea ca scena istoria poporului nostru.  Eminescu a ridicat un templu în literatura română, opera sa fiind „Ave Maria” în literatura universală. Geniu românesc, Eminescu a pătruns pe cale universală în sufletele iubitorilor de poezie, graţie profunzimii şi armoniei versurilor sale. Opera sa poartă pecetea eternităţii, prin strălucirea imaginilor artistice şi profunzimea cugetării.

Mesajul său liric se materializează în esenţe umane de încântare şi înfiorare în faţa frumuseţii, sensibilităţii şi armoniei poeziei sale, căci adâncurile sufleteşti ale poetului uimesc mereu, prin acel inefabil şi mister ce-nvăluie fiinţa ce-a creat o opera nemuritoare.

Eminescu a armonizat ritmurile naturii cu ritmurile inimii sale care a încetat să bată prea devreme. Cuvântul în poezia sa are o magie unică, irepetabilă. Starea de vibraţie ce ne-o dă trăirea estetică, citindu-i versurile, face să ne transpunem în universul mirific al poeziei sale.

Poetul a trăit într-un timp şi un spaţiu doar al său, cel poetic, cunoscând starea de poezie, stare ce ni se transmite şi nouă, prin trăirea estetică. Eminescu va rămâne in conştiinţa poporului nostru ca  un suflu viu, căci spiritul eminescian este veşnic, veghind asupra noastră din spaţii astrale.

Eminescu era conştient de valoarea universală a operei sale, de aprecierea ei prin timp și spațiu, aşa cum se reflectă în poezia „Numai poetul”: Iată versurile:

Numai poetul

Ca păsări ce zboară

Deasupra valurilor

Trece peste nemărginirea timpului,

În ramurile gândului,

În sfintele lunci

Unde păsări ca el

Se-ntrec în cântări.”

(Numai poetul)

Adesea, ne întrebăm de ce ne este aşa de dor de Eminescu. Simţim, noi, adevăraţii Români, un „dor dureros de dulce” de Eminescu? Dorul de acest genial poet este ca dorul de un frate mai mare, plecat prea devreme dintre pământeni, este un dor de un prieten drag ce ne ştie suferinţele şi toate durerile, visele şi speranţele.

Multora le este foarte dor de chipul lui visător de student, transfigurat de puritatea gândirii şi simţirii sale, de chipul unui tânăr înflăcărat de mari idei şi sentimente. Am vrea să ştim, să simţim tot farmecul ce-l răspândea fiinţa lui reală, tonalitatea şi inflexiunile vocii sale, mersul lui avântat sau doar de om ce meditează, pierdut în sine, vibraţia sufletului său plin de iubire, gesturile sale şi mai ales toate acele porniri pline de entuziasm, acele acţiuni puse-n slujba poporului care a dat acest geniu inegalabil.

Mihai Eminescu era o fire veselă, îi plăcea să cânte și avea o voce foarte frumoasă. Dar viața nu a fost blândă cu el și a cunoscut multe dezamăgiri, multă suferință.

Ne este dor de cel ce a scris poezia cutremurătoare „Ce suflet trist”, definindu-se pe sine, dar şi pe noi, căci ne regăsim în acele versuri, poetul purtând povara unui destin nefericit, al său şi al neamului său, pentru care a luptat cu condeiul, el fiind promotorul unor idei progresiste.

Ce suflet trist mi-au dăruit
Părinții din părinți,
De-au încăput numai în el
Atâtea suferinți?
Ne este dor de cel care ar fi putut face mai mult pentru ţara sa, dacă nu pleca prea devreme la îngeri. În imaginaţia noastră, îl vedem pe Mihai Eminescu cu zâmbetul lui dulce, pe buzele-i atât de frumoase, cu privirea tandră, arzătoare sau îndurerată, cu lumina chipului său, unică, irepetabilă. Cum să nu ne fie dor de cineva pentru care avem o iubire aparte?

Dacă nu vine la chemarea dorului nostru, înseamnă că undeva, acolo sus, este iubit. Noi rămânem să dorim ca şi el României „la trecutul mare, mare viitor” să vedem cum „izvorăsc din veacuri stele una câte una” şi să admirăm luna ieşind „din codrii” sau „a lacului văpaie”, să simţim „flori de tei înmiresmate”, să ascultăm şi pentru el „aspru cânt al mării” şi chiar să ne dorim ceea ce spune poetul:

Mai am un singur dor:

În liniştea serii,

Să mă lăsaţi să mor,

La marginea mării,

Să-mi fie somnul lin

Şi codrul aproape,

Pe-ntinsele ape,

Să am un cer senin.

Mihai Eminescu, încă de la debutul său în „Convorbiri literare” a surprins eternul feminin:

Venere, marmură caldă, ochi de piatră ce scânteie,
Braţ molatic ca gândirea unui împărat poet,
Tu ai fost divinizarea frumuseţii de femeie,
A femeiei, ce şi astăzi tot frumoasă o revăd.”

(Venere și Madonă)

Portretul iubitei este idealizat:

Din valurile vremii, iubita mea, răsai
Cu braţele de marmur, cu părul lung, bălai 

Şi faţa străvezie ca faţa albei ceri
Slăbită e de umbra duioaselor dureri!
Cu zâmbetul tău dulce tu mângâi ochii mei,
Femeie între stele şi stea între femei
Şi întorcându-ţi faţa spre umărul tău stâng,
În ochii fericirii mă uit pierdut şi plâng.”

(Din valurile vremi…)

Fruntea albă-n părul galben
Pe-al meu braţ încet s-o culci,
Lăsând pradă gurii mele
Ale tale buze dulci… ”

(Dorința)

Misterul feminin este redat în poezia „Trecut-au anii”:

De-or trece anii cum trecură,
Ea tot mai mult îmi va plăcé,
Pentru că-n toat-a ei făptură
E-un „nu ştiu cum” ş-un „nu ştiu ce”.

(De-or trece anii)
Dar cea mai frumoasă imagine a ființei iubite apare în poezia: „Atât de fragedă…”

Atât de fragedă, te-asameni

Cu floarea albă de cireş,

Şi ca un înger dintre oameni

În calea vieţii mele ieşi.”

Poezia redă drama omului Eminescu care iubește și suferă ca și în cea intitulată „Pierdută pentru mine, zâmbind prrin lume treci” , o autobiografie versificată.

Această apariție maiestoasă din poezia „Atât de fragedă” este contrastantă cu cea a iubitei din „Floare albastră”:


„Şi de-a soarelui căldură
Voi fi roşie ca mărul,
Mi-oi desface de-aur părul,
Să-ţi astup cu dânsul gura.”
…………………………….
Înc-o gură – şi dispare…
Ca un stâlp eu stam în lună!
Ce frumoasă, ce nebună
E albastra-mi, dulce floare!”
Ne impresionează profunzimea sentimentelor exprimate de poet care susţine un dialog permanent cu iubita sa, dezvăluind înfiorarea sufletului său tulburat de fiecare mişcare a fiinţei iubite, el fiind un poet al contemplaţiei, al meditaţie, mereu cu ochii dornici de imaginea femeii iubite.

Mihai Eminescu este poetul iubirii, de aceea poezia sa a căpătat o valoare universală. Dar melancolia și durerea se simt în versurile sale, Eminescu fiind cel mai mare poet al lumii care a scris „poezia durerii”:

Ce e amorul? E un lung
Prilej pentru durere,
Căci mii de lacrimi nu-i ajung
Şi tot mai multe cere.”

(Ce e amorul?)
Conștient de valoarea operei sale a scris cu revoltă în suflet aceste versuri:

Ai fi trăit în veci de veci
Şi rânduri de vieţi,
Cu ale tale braţe reci
Înmărmureai măreţ,

(Pe lângă plopii fără soț)

Poezia găsită în halatul cu care era îmbrăcat în spital în ziua morții sale confirmă dorul lui Eminescu de mare, inclinarea sa spre reflecție, premoniția că va muri:

Stelele-n cer”

Stelele-n cer
Deasupra mărilor
Ard depărtărilor
Până ce pier.
…………………………………………………………………………………………….

Până nu mor
Pleacă-te, îngere,
La trista-mi plângere
Plină de-amor!

Nu e păcat
Ca să se lepede
Clipa cea repede
Ce ni s-a dat? ”

S-a spus despre Eminescu că a fost ateu fiindcă a scris aceste versuri, fără a menționa că poetul reda vorbirea unui personaj din „Împărat și proletar”:

Religia – o frază de dânşii inventată
Ca cu a ei putere să vă aplece-n jug”

Mihai Eminescu era o ființă credincioasă, credință fiind pătrunsă în inima lui din copilărie, de aceea a scris cea mai frumoasă rugăciune din literatura creștină:

„Crăiasă alegându-te

Îngenunchem rugându-te,

Înalţă-ne, ne mântuie

Din valul ce ne bântuie;

Fii scut de întărire

Şi zid de mântuire,

Privirea-ţi adorată

Asupra-ne coboară,

O, Maică prea curată

Şi pururea fecioară,

Marie!

Noi, cei din mila sfântului

Umbră facem pământului,

Rugămu-ne-ndurărilor,

Luceafărului mărilor;

Ascultă-a noastre plângeri,

Regină peste îngeri,

Din neguri te arată,

Lumină dulce, clară,

O, Maică prea curată

Şi pururea fecioară,

Marie!”

(Rugăciune)

Ce impresionantă este poezia Odă(în metru antic)! Ea ne reprezintă pe noi toți care avem aceleași trăiri:

Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată;
Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi,
Ochii mei nălţam visători la steaua
Singurătăţii.

Când, deodată, tu răsărişi în cale-mi,
Suferinţă tu, dureros de dulce…
Pân-în fund băui voluptatea morţii
Ne’ndurătoare.

Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus.
Ori ca Hercul înveninat de haina-i;
Focul meu a-l stinge nu pot cu toate
Apele mării.

De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet,
Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări…
Pot să mai re’nviu luminos din el ca
Pasărea Phoenix?

Piară-mi ochii turburători din cale,
Vino iar în sân, nepăsare tristă;
Ca să pot muri liniştit, pe mine
Mie redă-mă!

(Odă, în metru antic)

Nichita Stănescu a scris: „Nu credeam să-nvăț a muri vreodată” aceste umbre se adună ca într-un singur cuvânt sublim, care nici nu este cuvânt, ci o intuiție-limită a conștiinței lui „a trăi” și a „muri”. Este strigătul abisal al Poetului care descoperă cauza fundamentală a artei, voința de a fi.”

În „Glossă” poetul ne dă lecții de viața, poezia fiind considerată drept catehismul lui Eminescu:

Vreme trece, vreme vine,

Toate-s vechi şi nouă toate;

Ce e rău şi ce e bine

Tu te-ntreabă şi socoate;

Nu spera şi nu ai teamă,

Ce e val ca valul trece;

De te-ndeamnă, de te cheamă,

Tu rămâi la toate rece.”

(Glossă)

Poate că, pe nevăzute căi, putem comunica toţi cu marele poet şi-l putem implora, prin rugăminţi fierbinţi să revină printre noi, să aducă în inimile noastre speranţa unei lumi mai bune, armonia şi pacea şi toată frumuseţea sufletului său încărcat de iubire.

Am tradus poezia de dragoste eminesciană în limba franceză și poezii care scot în evidenţă ideile sale artistice, etice şi filozofice, volum apărut în 2017 (Mihai Eminescu „Poésies” (Editura Editgraph) și în 2019 o ediție bilingvă, în română și franceză (Editua Amanda edit), traducerea în franceză fiind promovată online prin Editura digitală.

Am tradus „Luceafărul”în limba franceză prin Editura UZP, în 2023.

Academia Recordurilor Mondiale (World Records Academy) a anunțat, în ianuarie 2009, că „Luceafărul” este cel mai lung poem de dragoste și el a intrat în Guiness book.

Luceafărul” este un poem filozofic care redă soarta omului de geniu neînțeles de societate și se constituie din antinomii: viață / moarte, vis / realitate, nemuritor / muritor, terestru / astral, clipă / eternitate, întuneric / lumină etc. 

Despre poemul „Luceafărul” Eminescu a scris: „Aceasta e povestea. Iar intelesul alegoric ce i l-am dat este că, dacă geniul nu cunoaște nici moarte și numele lui scapă de simpla uitare, pe de altă parte însă, pe pământ, nu e capabil a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc.

Luceafărul” este o capodoperă a literaturii române și universale.

Condiția omului de geniu neînțeles apare în Scrisoarea I și în „Luceafărul”:

Trăind în cercul vostru strîmt

Norocul vă petrece,

Ci eu în lumea mea mă simt

Nemuritor și rece.”

(Luceafărul)

Eminescu are meritul de a reda în acest poem ca și în poezia „La steaua” relațiile spațio-temporale din cosmos, înaintea lui Einstein, realizând o formulă poetică a teoriei relativității :

Porni luceafărul. Creşteau

În cer a lui aripe

Şi căi de mii de ani treceau,

În tot atâtea clipe.

Un cer de stele dedesubt,

Deasupra-i cer de stele –

Părea un fulger ne’ntrerupt

Rătăcitor prin ele.

Şi din a chaosului văi,

Jur împrejur de sine,

Vedea, ca-n ziua cea di’ntâi,

Cum izvorau lumine;

Cum, izvorând, îl înconjor

Ca nişte mări, de-a ‘notul…

El zboară, gând purtat de dor,

Pân’ piere totul, totul.

Căci unde-ajunge nu-i hotar,

Nici ochi spre a cunoaşte,

Şi vremea ‘ncearcă în zadar

Din goluri a se naşte.

Nu e nimic şi totuşi e

O sete care-l soarbe,

E un adânc asemene

Uitării celei oarbe.

(Luceafărul)

Luceafărul” a fost tradus în limba germană de Mite Kremnitz (Mărturie în „Jurnalul „Însemnări zilnice” al lui Titu Maiorescu) și publicat în Germania, fiind cunoscut de Eistein.

Și în poezia „La Steaua” apar ideile cosmogonice ale lui Eminescu, aceleași relați între spațiu și timp:

„Icoana stelei ce-amurit

Încet pe cer se suie,

Era pe când nu s-a zărit,

Azi o vedem și nu e.”

(La steua)

Eminescu este simbolul națiunii române, poetul a militat pentru păstrarea identității românești a unității lingvistice, etnografie, istorice.

Rămâne grăitoare replica lui Mircea cel Bătrân dată lui Baiazid, o pagină de patriotism unică în literatura română:

Eu? Îmi apăr sărăcia și nevoile și neamul…
Și de-aceea tot ce mișcă-n țara asta, râul, ramul,
Mi-e prieten numai mie, iară ție dușman este,
Dușmănit vei fi de toate, făr-a prinde chiar de veste;
N-avem oști, dară iubirea de moșie e un zid
Care nu se-nfiorează de-a ta faimă, Baiazid!”

Poetul evoca mereu figuri legendare din istoria neamului nostru care să revină și să ne scape de marasmul unei societăți injuste:

Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca punând mâna pe ei,
Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei,
Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,
Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni! ”

La fel în poezia „Doina” cere ajutor lui Ștefan cel Mare:

Ştefane, Măria ta,
Tu la Putna nu mai sta,
Las’ arhimandritului
Toată grija schitului,
Lasă grija sfinţilor
În sama părinţilor,
Clopotele să le tragă
Ziua-ntreagă, noaptea-ntreagă,
Doar s-a-ndura Dumnezeu,
Ca să-ţi mântui neamul tău!
Tu te-nalţă din mormânt,
Să te-aud din corn sunând
Şi Moldova adunând.
De-i suna din corn o dată,
Ai s-aduni Moldova toată,
De-i suna de două ori,
Îţi vin codri-n ajutor,
De-i suna a treia oară
Toţi duşmanii or să piară
Din hotară în hotară 
Îndrăgi-i-ar ciorile
Şi spânzurătorile!”

(Doina)
Eminescu a murit de prea multă dragoste de țară, fiind primul jurnalist căzut la datorie și moartea lui ne doare profund, dar în inimile noastre el a rămas nemuritor. A lăsat cea mai frumoasă poezie de dragoste de patrie la doar 17 ani:

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,
Ţara mea de glorii, ţara mea de dor?
Braţele nervoase, arma de tărie,
La trecutu-ţi mare, mare viitor!
Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul,
Dacă fiii-ţi mândri aste le nutresc;
Căci rămâne stânca, deşi moare valul,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie)

Amintim aici cuvintele lui George Călinescu care a scris „Viața lui Mihai Eminescu” în care există multe lucruri eronate, că nu știa adevărul despre Eminescu, dar aprecirea lui este mereu valabilă: „Ape vor seca în albi și, peste locul îngropării sale, va răsări pădure sau cetate, și câte o stea va vesteji pe cer în depărtări, pâna când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale.” (George Călinescu – „Viața lui Mihai Eminescu”)

Iată aprecierile altor personaltăți:

Eminescu este „poetul nemuririi noastre” (Grigore Vieru) „omul deplin al culturii române”(Constantin Noica), „făuritor al limbii române literare” (Zoe Dumitrescu Bușulenga), iar alţii susțin că este „părintele jurnalismului românesc”. Nicolae Iorga consideră opera lui „expresia integrală a sufletului românesc” Eminescu fiind „ întemeietor de limbă şi cultură românească” (Irina Bazon).

Eminescu rămâne alături de marii poeţi ai lumii, prin opera ale cărei rezonanţe străbat meridianele, fiind îndrăgită şi apreciată de atâţia iubitori de frumos. Avându-l pe Eminescu în suflet, nu mai suntem nicicând singuri, căci purtăm cu noi o bogăţie rară, cea mai de preţ comoară a limbii române, opera unui astru nemuritor, ce va străluci pe firmament, cu o blândă lumină, iradiind prin veacuri frumuseţe şi armonie.

AUTOARE: ECATERINA CHIFU

Facebooktwitterby feather