Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Poezie » Ecaterina Chifu: LUCEAFĂRUL (FRAGMENT, traducere în limba franceză)

Ecaterina Chifu: LUCEAFĂRUL (FRAGMENT, traducere în limba franceză)

Eu, Ecaterina Chifu, am tradus în franceză poezii de dragoste eminesciene și le-am publicat la editura Amanda edit, în 2022 și am tradus acum „Luceafărul”, la împlinirea a 140 de ani de la publicarea lui, în anul 1883, în revista „Familia” condusă de Iosif Vulcan.

Pentru că era inadecvat să traduc „Luceafărul” cu sintagma „Étoile du berger”, am lăsat și în varianta franceză numele de „Luceafărul”.

Academia Recordurilor Mondiale (World Records Academy) a anunțat, în ianuarie 2009, că „Luceafărul” este cel mai lung poem de dragoste și el a intrat în Guiness book.

Eminescu redă drama unei iubiri imposibile, neîmpărtășită.

„Luceafărul” este un poem filozofic care redă soarta omului de geniu neînțeles de societate și se constituie din antinomii: viață/moarte, nemuritor/muritor, terestru/astral, clipă/eternitate, întuneric/lumină, vis/realitate etc.

Această carte este o pledoarie ca „Luceafărul” scris de Mihai Eminescu să intre în patrimoniul UNESCO.

Eminescu are meritul de a reda în acest poem ca și în poezia „La steaua” relațiile spațio-temporale din cosmos, înaintea lui Einstein.

Eminescu este dorul nostru de absolut,
de adevăruri eterne, de idealuri înalte, de vise mărețe, opera sa fiind o culme a spiritualității românești și universale.

Eminescu rămâne alături de marii poeţi ai lumii, prin opera ale cărei rezonanţe străbat meridianele, fiind îndrăgită şi apreciată de atâţia iubitori de frumos.

Avându-l pe Eminescu în suflet, nu mai suntem nicicând singuri, căci purtăm cu noi o bogăţie rară, cea mai de preţ comoară a limbii române, opera unui astru nemuritor, ce va străluci pe firmament, cu o blândă lumină, iradiind prin veacuri frumuseţe şi armonie.

Ecaterina Chifu

 

LUCEAFĂRUL, FORMULA POETICĂ A TEORIEI RELAȚIVITĂȚII

Iată ideile cosmogonice ale lui Eminescu

Porni luceafărul. Creşteau

În cer a lui aripe

Şi căi de mii de ani treceau,

În tot atâtea clipe.

 

Un cer de stele dedesubt,

Deasupra-i cer de stele –

Părea un fulger ne’ntrerupt

Rătăcitor prin ele.

 

Şi din a chaosului văi,

Jur împrejur de sine,

Vedea, ca-n ziua cea di’ntâi,

Cum izvorau lumine;

 

Cum, izvorând, îl înconjor

Ca nişte mări, de-a ‘notul…

El zboară, gând purtat de dor,

Pân’ piere totul, totul.

 

Căci unde-ajunge nu-i hotar,

Nici ochi spre a cunoaşte,

Şi vremea ‘ncearcă în zadar

Din goluri a se naşte.

 

Nu e nimic şi totuşi e

O sete care-l soarbe,

E un adânc asemene

Uitării celei oarbe.

 

– De greul negrei vecinicii,

Părinte, mă dezleagă!

Şi lăudat pe veci să fii

Pe-a lumii scară-ntreagă!

 

O, cere-mi, Doamne, orice preţ,

Dar dă-mi o altă soarte,

Căci tu izvor eşti de vieţi

Şi dătător de moarte.

 

Reia-mi al nemuririi nimb

Şi focul din privire,

Şi pentru toate dă-mi în schimb

O oră de iubire!

 

Din chaos, Doamne,-am apărut

Şi m-aş întoarce’n chaos…

Şi din repaos m-am născut,

Mi-e sete de repaos.

 

– Hyperion, ce din genuni,

Răsai c-o-ntreagă lume,

Nu cere semne şi minuni

Care n-au chip şi nume!

 

Tu vrei un om să te socoţi

Cu ei să te asameni?

Dar piară oamenii cu toţi,

S-ar naşte iarăşi oameni.

 

Ei doar au stele cu noroc

Şi prigoniri de soarte,

Noi nu avem nici timp, nici loc

Şi nu cunoaştem moarte.

 

Ei numai doar durează-n vânt

Deşerte idealuri –

Când valuri află un mormânt,

Răsar în urmă valuri;

 

Din sânul vecinicului ieri

Trăieşte azi ce moare,

Un soare de s-ar stinge-n cer

S-aprinde iarăşi soare;

 

Părând pe veci a răsări,

Din urmă moartea-l paşte,

Căci toţi se nasc spre a muri

Şi mor spre a se naşte.

 

Iar tu, Hyperion, rămâi

Oriunde ai apune…

Cere-mi cuvântul meu di’ntâi –

Să-ţi dau înţelepciune?

 

Vrei să dau glas acelei guri,

Ca dup-a ei cântare

Să se ia munţii cu păduri

Şi insulele-n mare?

 

Vrei poate-n faptă să arăţi

Dreptate şi tărie?

Ţi-aş da pământul în bucăţi

Să-l faci împărăţie.

 

Îţi dau catarg lângă catarg,

Oştiri spre a străbate

Pământu-n lung şi marea-n larg,

Dar moartea nu se poate…

 

Şi pentru cine vrei să mori?

Întoarce-te, te-ndreaptă

Spre-acel pământ rătăcitor

Şi vezi ce te aşteaptă.

 

Luceafărul s’en alla. Ses ailes

Dans le ciel vite poussaient

Et milliers d’années ont passées

En autant d’instants terrestres.

 

C’est un ciel étoilé au-dessous,

Au-dessus un ciel d’étoiles –

C’est un éclair continu

En voyageant parmi elles.

 

Et du chaos de la vallée,

Tout autour de lui-même,

Il vit, comme au jour premier,

Que les lumières ont percé;

 

Car, surgissant elles l’entourent

Comme des mers, à la nage…

Il vole, pensée nostalgique,

Jusqu’à ce que tout périsse;

 

Il n’y a pas de limite où il arrive,

Pas d’yeux pour connaître,

Et le temps essaie vainement

Naître du néant.

 

Ce n’est rien et pourtant c’est

Une soif qui l’absorbait,

C’est un grand abyme

Comme l’aveugle oubli.

 

Du poids de l’éternité noire,

Père, je t’en prie, détache-moi

Et tu sera loué éternellement

À l’échelle mondiale!

 

Oh, demande-moi tout, Dieu,

Mais, donnez-moi un autre sort,

Car tu es la source de la vie

Et donneur de la mort!

 

Reprends mon immortalité

Et le feu de mes yeux,

Et donne-moi en retour

Une heure d’amour…!

 

Du chaos j’ai émergé

Et je retournerais au chaos…

Et du repos je suis né,

J’ai soif de repos.

 

Hypérion, qui des abymes

Surgit avec tout le monde,

Ne demande pas de signes

Qui n’ont ni visage ni nom!

 

Veux-tu être un homme vrai,

À tout le monde sembler?

Que les gens périssaient tous,

Les gens seraient encore nés!

 

En vent ils durent seulement

Leurs idéaux vains tellement –

Quand les vagues meurent,

D’autres vagues naîtront;

 

Ils ont des étoiles chanceuses

Et les persécutions du sort,

Nous n’avons ni temps ni espace,

Nous ne connaissons pas la mort.

 

Du sein du l’éternel hier,

Vive aujourd’hui ce qui meurt,

Si un soleil s’éteindait en ciel,

Un autre soleil naîtrait;

 

Semblant à jamais se réveiller,

La mort peut les surveiller,

Car tous naîssent pour mourir

Et ils meurent pour naître.

 

Et toi, Hypérion, tu dois rester

Là-bas où tu vas te coucher…

Demande-moi mon premier mot! –

La sagesse te faire don?

 

Veux-tu la voix te donner

Qui, par son chant éverveillé,

Fait se marier monts et forêts

Et les îles dans la mer?

 

Veux-tu vraiment montrer

Justice et force par tes faits?

Je te donnerais la terre entière

Ton royaume la faire.

 

Je te donne mât près de mât,

Armées à traverser tout, toi,

La terre longue, la mer large,

Mais la mort je ne peux pas…

 

Et pour qui veux-tu mourir?

Tourne-toi, redresse-toi

Vers cette terre errante

Et vois ce qui t’attend!

 

 

Facebooktwitterby feather