Eu, Ecaterina Chifu, am tradus în franceză poezii de dragoste eminesciene și le-am publicat la editura Amanda edit, în 2022 și am tradus acum „Luceafărul”, la împlinirea a 140 de ani de la publicarea lui, în anul 1883, în revista „Familia” condusă de Iosif Vulcan.
Pentru că era inadecvat să traduc „Luceafărul” cu sintagma „Étoile du berger”, am lăsat și în varianta franceză numele de „Luceafărul”.
Academia Recordurilor Mondiale (World Records Academy) a anunțat, în ianuarie 2009, că „Luceafărul” este cel mai lung poem de dragoste și el a intrat în Guiness book.
Eminescu redă drama unei iubiri imposibile, neîmpărtășită.
„Luceafărul” este un poem filozofic care redă soarta omului de geniu neînțeles de societate și se constituie din antinomii: viață/moarte, nemuritor/muritor, terestru/astral, clipă/eternitate, întuneric/lumină, vis/realitate etc.
Această carte este o pledoarie ca „Luceafărul” scris de Mihai Eminescu să intre în patrimoniul UNESCO.
Eminescu are meritul de a reda în acest poem ca și în poezia „La steaua” relațiile spațio-temporale din cosmos, înaintea lui Einstein.
Eminescu este dorul nostru de absolut,
de adevăruri eterne, de idealuri înalte, de vise mărețe, opera sa fiind o culme a spiritualității românești și universale.
Eminescu rămâne alături de marii poeţi ai lumii, prin opera ale cărei rezonanţe străbat meridianele, fiind îndrăgită şi apreciată de atâţia iubitori de frumos.
Avându-l pe Eminescu în suflet, nu mai suntem nicicând singuri, căci purtăm cu noi o bogăţie rară, cea mai de preţ comoară a limbii române, opera unui astru nemuritor, ce va străluci pe firmament, cu o blândă lumină, iradiind prin veacuri frumuseţe şi armonie.
Ecaterina Chifu
LUCEAFĂRUL, FORMULA POETICĂ A TEORIEI RELAȚIVITĂȚII
Iată ideile cosmogonice ale lui Eminescu
Porni luceafărul. Creşteau
În cer a lui aripe
Şi căi de mii de ani treceau,
În tot atâtea clipe.
Un cer de stele dedesubt,
Deasupra-i cer de stele –
Părea un fulger ne’ntrerupt
Rătăcitor prin ele.
Şi din a chaosului văi,
Jur împrejur de sine,
Vedea, ca-n ziua cea di’ntâi,
Cum izvorau lumine;
Cum, izvorând, îl înconjor
Ca nişte mări, de-a ‘notul…
El zboară, gând purtat de dor,
Pân’ piere totul, totul.
Căci unde-ajunge nu-i hotar,
Nici ochi spre a cunoaşte,
Şi vremea ‘ncearcă în zadar
Din goluri a se naşte.
Nu e nimic şi totuşi e
O sete care-l soarbe,
E un adânc asemene
Uitării celei oarbe.
– De greul negrei vecinicii,
Părinte, mă dezleagă!
Şi lăudat pe veci să fii
Pe-a lumii scară-ntreagă!
O, cere-mi, Doamne, orice preţ,
Dar dă-mi o altă soarte,
Căci tu izvor eşti de vieţi
Şi dătător de moarte.
Reia-mi al nemuririi nimb
Şi focul din privire,
Şi pentru toate dă-mi în schimb
O oră de iubire!
Din chaos, Doamne,-am apărut
Şi m-aş întoarce’n chaos…
Şi din repaos m-am născut,
Mi-e sete de repaos.
– Hyperion, ce din genuni,
Răsai c-o-ntreagă lume,
Nu cere semne şi minuni
Care n-au chip şi nume!
Tu vrei un om să te socoţi
Cu ei să te asameni?
Dar piară oamenii cu toţi,
S-ar naşte iarăşi oameni.
Ei doar au stele cu noroc
Şi prigoniri de soarte,
Noi nu avem nici timp, nici loc
Şi nu cunoaştem moarte.
Ei numai doar durează-n vânt
Deşerte idealuri –
Când valuri află un mormânt,
Răsar în urmă valuri;
Din sânul vecinicului ieri
Trăieşte azi ce moare,
Un soare de s-ar stinge-n cer
S-aprinde iarăşi soare;
Părând pe veci a răsări,
Din urmă moartea-l paşte,
Căci toţi se nasc spre a muri
Şi mor spre a se naşte.
Iar tu, Hyperion, rămâi
Oriunde ai apune…
Cere-mi cuvântul meu di’ntâi –
Să-ţi dau înţelepciune?
Vrei să dau glas acelei guri,
Ca dup-a ei cântare
Să se ia munţii cu păduri
Şi insulele-n mare?
Vrei poate-n faptă să arăţi
Dreptate şi tărie?
Ţi-aş da pământul în bucăţi
Să-l faci împărăţie.
Îţi dau catarg lângă catarg,
Oştiri spre a străbate
Pământu-n lung şi marea-n larg,
Dar moartea nu se poate…
Şi pentru cine vrei să mori?
Întoarce-te, te-ndreaptă
Spre-acel pământ rătăcitor
Şi vezi ce te aşteaptă.
Luceafărul s’en alla. Ses ailes
Dans le ciel vite poussaient
Et milliers d’années ont passées
En autant d’instants terrestres.
C’est un ciel étoilé au-dessous,
Au-dessus un ciel d’étoiles –
C’est un éclair continu
En voyageant parmi elles.
Et du chaos de la vallée,
Tout autour de lui-même,
Il vit, comme au jour premier,
Que les lumières ont percé;
Car, surgissant elles l’entourent
Comme des mers, à la nage…
Il vole, pensée nostalgique,
Jusqu’à ce que tout périsse;
Il n’y a pas de limite où il arrive,
Pas d’yeux pour connaître,
Et le temps essaie vainement
Naître du néant.
Ce n’est rien et pourtant c’est
Une soif qui l’absorbait,
C’est un grand abyme
Comme l’aveugle oubli.
– Du poids de l’éternité noire,
Père, je t’en prie, détache-moi
Et tu sera loué éternellement
À l’échelle mondiale!
Oh, demande-moi tout, Dieu,
Mais, donnez-moi un autre sort,
Car tu es la source de la vie
Et donneur de la mort!
Reprends mon immortalité
Et le feu de mes yeux,
Et donne-moi en retour
Une heure d’amour…!
Du chaos j’ai émergé
Et je retournerais au chaos…
Et du repos je suis né,
J’ai soif de repos.
– Hypérion, qui des abymes
Surgit avec tout le monde,
Ne demande pas de signes
Qui n’ont ni visage ni nom!
Veux-tu être un homme vrai,
À tout le monde sembler?
Que les gens périssaient tous,
Les gens seraient encore nés!
En vent ils durent seulement
Leurs idéaux vains tellement –
Quand les vagues meurent,
D’autres vagues naîtront;
Ils ont des étoiles chanceuses
Et les persécutions du sort,
Nous n’avons ni temps ni espace,
Nous ne connaissons pas la mort.
Du sein du l’éternel hier,
Vive aujourd’hui ce qui meurt,
Si un soleil s’éteindait en ciel,
Un autre soleil naîtrait;
Semblant à jamais se réveiller,
La mort peut les surveiller,
Car tous naîssent pour mourir
Et ils meurent pour naître.
Et toi, Hypérion, tu dois rester
Là-bas où tu vas te coucher…
Demande-moi mon premier mot! –
La sagesse te faire don?
Veux-tu la voix te donner
Qui, par son chant éverveillé,
Fait se marier monts et forêts
Et les îles dans la mer?
Veux-tu vraiment montrer
Justice et force par tes faits?
Je te donnerais la terre entière
Ton royaume la faire.
Je te donne mât près de mât,
Armées à traverser tout, toi,
La terre longue, la mer large,
Mais la mort je ne peux pas…
Et pour qui veux-tu mourir?
Tourne-toi, redresse-toi
Vers cette terre errante
Et vois ce qui t’attend!


