Dacă o publicație își asumă statutul de revistă, în cadrul ei nu ar trebui să se invoce atât de des paravanul numit „politică redacțională”. Ar trebui să existe, pur și simplu, decizii ferme, asumate – fie de cel care conduce publicația, fie de comitetul de redacție. Mecanismul e simplu: dacă un text are valoare într-un anumit context, îl publici; dacă nu, nu, indiferent de la cine provine. Fără alte discuții sterile. Dacă manuscrisul corespunde profilului revistei și are calități remarcabile pentru a fi inclus în paginile ei, de ce să nu fie publicat? Suntem adesea întâmpinați cu scuza clasică: „În agendă s-au strâns prea multe scrieri din aceeași categorie literară și nu am avut posibilitatea fizică de a le găzdui pe toate în numerele anterioare”. Însă întrebarea legitimă este: de ce nu s-a putut? În calitate de redactor-șef sau manager al revistei, cine vă obligă să păstrați cu sfințenie, număr de număr, o regulă rigidă conform căreia o secțiune are alocată doar un număr fix și infim de pagini? Cine impune această dogmă? A venit cineva cu un argument imbatabil care să vă interzică să adaptați formatul în funcție de dinamica și cerințele colaboratorilor? Dacă ai în așteptare grupaje de la 10 sau 15 poeți valoroși, de ce nu îi poți publica pe toți în numărul următor, extinzând temporar spațiul dedicat poeziei, mai ales când revista depășește 30 de pagini? O poți face ca o excepție necesară, urmând ca în edițiile viitoare să revii la vechea structură. Sau poate că această flexibilitate nu convine din punct de vedere conceptual? Nu cumva blocajul rezidă în propria percepție, virusată de conjuncturi de gașcă, aroganță sau interese obscure? Să fim realiști. Vine cumva cineva dintr-o instituție de stat, din mediul privat sau vreun finanțator din bugetul local ori național să vă spună: „Vă felicit, domnule redactor-șef, pentru că păstrați această „manieră” ermetică de a publica doar pe bază de simpatii, pile, funcții și alte conjuncturi personale, refuzând să colaborați cu alți scriitori, evident valoroși”? Cu siguranță, nu. Dacă o publicație se numește revistă – și nu carte de autor – atunci menirea ei de căpătâi este să construiască o colaborare din ce în ce mai fructuoasă de la o ediție la alta. Rolul ei este să atragă și să descopere noi condeie, deschizându-și porțile pentru creatori valoroși, indiferent de profil, culoare politică, religie sau poziție socială.

Vasile Dan Marchiș

poet, eseist, publicist, fondatorul revistei Sintagme codrene