Un adevăr dovedit de peste un secol este acela că distincțiile în sine – premiile, diplomele, mențiunile și alte recunoașteri de merit – nu se obțin doar pentru că ești un scriitor valoros. Dacă nu „cânți în strună” așa cum își dorește o anumită formațiune culturală, politică sau economică, poți avea lucrări literare de nivelul Premiului Nobel, căci tot vei rămâne pe dinafară.
Să vorbim deschis: orice ființă umană prestează și o altă activitate pe lângă scris. Fie că așterne pe hârtie poezii, eseuri, proză sau povești, autorul nu stă strict la masă, cu pixul în mână toată ziua, doar pe post de literat. În viața de zi cu zi, el poate fi hamal sau general, un simplu funcționar, un înalt demnitar, un muncitor necalificat, un om de știință, un profesor universitar ori un lucrător cu ziua.
Dacă privim în istorie, începând de la cel mai mare poet născut pe aceste meleaguri – Geniul poeziei românești și poetul național Mihai Eminescu –, ne putem întreba: a primit el oare, cândva, de la vreo instituție culturală sau societate literară, vreo distincție? Nici vorbă. Nu a primit niciodată nimic. Marele Ion Creangă, considerat cel mai valoros creator de povești și povestiri din secolul al XIX-lea, a fost răsplătit vreodată fie și cu o simplă mențiune? Nu. Despre Panait Istrati, unul dintre cei mai mari romancieri români din Europa vremii sale, tradus în peste 22 de limbi și ale cărui ecranizări umpleau cinematografele, putem spune că a fost recompensat măcar cu o diplomă fadă? Nici pe departe.
Să deschidem și subiectul Nicolae Labiș, considerat la vremea lui cel mai valoros poet din România după Tudor Arghezi. A primit el vreo distincție pentru opera sa? Labiș, creatorul a peste o sută de poezii remarcabile, printre care și capodopera „Moartea căprioarei” – care l-a ridicat în rândul marilor noștri clasici –, nu a obținut nici măcar o mențiune. Într-o altă ordine de idei, Petre Ispirescu, cel mai mare culegător și creator de basme din epoca sa, autor a peste 35 de cărți ale căror povești le cunoaște toată suflarea, nu a fost răsplătit de nicio uniune culturală nici măcar cu o bucată de hârtie A4 pe care să scrie „sec” cuvântul diplomă. O astfel de hârtie pe care azi o poți obține aproape gratis, cu cel mult 50 de bani, de la orice centru de copiere.
Mai avem nevoie de dovezi că distincțiile literare nu se acordă doar pentru calitatea scrierilor? De cele mai multe ori, ele sunt condiționate de o funcție sau de o poziție socială. Instituțiile profită astfel de imaginea laureatului: „Uite ce funcționar, profesor, ofițer, jurist sau politician de rang înalt a primit premiul nostru!”.
Nu cumva crezi, stimate scriitor, că dacă vei trimite prin e-mail, prin poștă sau chiar personal, în mod „clandestin”, creațiile tale cuiva, vei primi vreo mențiune doar pentru că ești talentat? Dacă nu îndeplinești condiția de a avea poziția și funcția impuse de sistem, succesul este exclus. Aproape nimeni în această țară nu mai participă la un concurs literar bazându-se doar pe valoare și sperând că prin ea va obține o distincție, fără a apela la „cunoștințe” – adică la acei cunoscuți care să îl plaseze direct în rândul premianților.
Dacă unii mai participă în afara acestor „principii”, o fac doar cu speranța că s-a creat o breșă în planul de premiere al organizatorilor. Acest lucru se întâmplă fie când nu concurează nimeni din breasla sau cercul lor de apropiați, fie când s-a hotărât de la bun început acordarea de diplome tuturor participanților, indiferent de valoare sau non-valoare. Altfel, cel care deține „doar” titulatura de scriitor nu are nicio șansă.
Cine poate jura cu mâna pe Biblie și pe Sfânta Cruce, în biserică, în fața unui preot, că a primit o distincție fără să fi întrunit condițiile de culise menționate mai sus? Cine poate jura că nu a pus cineva o vorbă bună pentru el sau că juriul nu a fost influențat de rangul și funcția sa? Nimeni, niciodată.
Este adevărat că unii dintre premianți sunt deosebit de valoroși. Însă, dacă aceștia nu ar fi avut avantajul cunoștințelor, al funcțiilor, al pozițiilor sociale sau al recomandărilor, distincțiile respective ar fi mers către alții, care dețineau aceste atuuri logistice. Nu-i așa? Dacă greșesc, oare poate veni cineva cu mine într-un lăcaș de cult să depună jurământ în fața altarului că lucrurile nu stau exact așa?
Vasile Dan MARCHIȘ
poet, eseist, publicist, fondatorul revistei Sintagme codrene
by 
Array
A trecut ceva timp, de la atacul informatic direct, de foarte rea-credinţă, prin care revista universală de creaţie şi atitudine culturală ARMONII CULTURALE (www.armoniiculturale.ro, înfiinţată la Adjud în februarie 2011), a fost desfiinţată aproape în totalitate. Dispariţia din spectrul online a acestei reviste, devenită în scurt timp valoroasă, prin numele care şi-au adus contribuţia la construirea acesteia, a constituit un real motiv de regret pentru cei peste 900 de colaboratori, de pe cinci continente. În perioada activităţii sale online, revista Armonii Culturale s-a constituit într-un pol pozitiv de atragere a scriitorilor valoroşi, atât din ţară, cât şi din diaspora..