1. Există sărbători în care comunitatea își regăsește propria adâncime. Clopotul bisericii adună oameni și amintiri, iar întâlnirea liturgică așază prezentul în continuitatea unei istorii purtate de generații.

La Mălaia, sărbătoarea Sfintei Cuvioase Parascheva reprezintă un asemenea moment: credința, memoria satului și cultura pastorală se întâlnesc într-o mărturisire comună a recunoștinței.

În jurul bisericii, omul își înțelege apartenența la un loc, la o comunitate și la o moștenire spirituală.

Mircea Eliade surprinde această particularitate a experienței religioase prin afirmația: „Pentru omul religios, spațiul nu este omogen.” ( Mircea Eliade, Sacrul și profanul, capitolul I, „Spațiul sacru și sacralizarea Lumii”.)

Din această perspectivă, biserica satului constituie un centru de orientare existențială. Aici sunt aduși copiii spre Botez, aici sunt binecuvântate familiile, aici sunt însoțiți cei adormiți și tot aici comunitatea își încredințează viitorul lui Dumnezeu.

Hramul concentrează aceste experiențe într-o sărbătoare a continuității.

2. Biserica veche din Mălaia și fidelitatea față de memoria ctitorilor

Biserica veche de lemn din Mălaia, închinată Sfântului Ierarh Nicolae și Sfintei Cuvioase Parascheva, păstrează mărturia credinței comunității de la începutul secolului al XIX-lea. Documentația publicată de administrația locală, cat și Pisania de la intrarea în Biserică (scrisă cu caractere kirilice) reproduce inscripția care îl identifică drept ctitor pe Iosif, episcopul Argeșului, și consemnează anul 7315 de la facerea lumii, echivalat în sursă cu 1807. Alte relatări menționează anul 1805. Numele domnitorului Alexandru Ipsilanti apare în inscripție ca reper al domniei în timpul căreia a fost ridicat lăcașul. Prin urmare, distingerea ctitorului de domnitorul amintit și semnalarea diferențelor de datare sunt necesare pentru o prezentare istorică riguroasă.

Vechea biserică și biserica actuală exprimă, în forme arhitecturale diferite, continuitatea aceleiași vieți spirituale. Între ele se întinde memoria rugăciunii: nume rostite la pomenire, făgăduințe, lacrimi, mulțumiri și speranțe.

În această continuitate poate fi auzită chemarea biblică de a recunoaște experiența celor de dinaintea noastră: „Adu-ți aminte de zilele cele de demult, cugetă la anii neamurilor trecute.” (Deuteronomul 32, 7.)

Păstrarea patrimoniului bisericesc devine astfel o responsabilitate față de adevărul istoriei și față de oamenii care au făcut posibilă viața comunității.

3. Sfânta Parascheva și legăturile spirituale dintre comunitățile carpatice

Prezența hramului Sfintei Parascheva în Mărginimea Sibiului, pe Valea Lotrului și în așezările de la poalele Carpaților permite o cercetare în care istoria bisericească, etnologia și antropologia religioasă se întâlnesc. Arhiepiscopia Râmnicului consemnează numeroase biserici închinate Cuvioasei, între care biserica de lemn din Marița, comuna Vaideeni, datată în anii 1556–1557. Aceeași instituție evocă vechimea cinstirii sfintei la Rășinari și filiația târnoveană a cultului său, la Gura Râului etc.

Răspândirea acestui hram trebuie înțeleasă prin convergența mai multor factori: transmiterea evlaviei, circulația tradițiilor bisericești, legăturile dintre comunități și mobilitatea oamenilor peste munți. Drumurile păstorilor reprezintă o posibilă cale a schimburilor culturale și religioase, însă alegerea hramului fiecărei biserici cere o cercetare documentară proprie.

În acest cadru, denumirea istorică de „ungureni” se referă, în numeroase comunități sud-carpatice, la românii veniți din Transilvania.

Termenul trebuie interpretat în contextul geografic și istoric al folosirii sale. La rândul lor, explicațiile populare ale numelui Vaideeni aparțin memoriei locale și trebuie confruntate cu izvoarele înainte de a fi transformate în concluzii istorice.

4. Sfânta Parascheva din Epivata aparține unei geografii spirituale sud-est europene. 

Născută în Tracia, în apropierea Constantinopolului, Cuvioasa a fost cinstită prin moaștele sale la Târnovo și, ulterior, în alte centre ale Ortodoxiei.

Aducerea lor la Iași, în anul 1641, prin voievodul Vasile Lupu, a consolidat cultul său în spațiul românesc. Legătura dintre Epivata, Târnovo și comunitățile carpatice se întemeiază pe istoria receptării acestei evlavii (amintim de aromânii din acele zone, de muncani, de timoceni – toți păstori de oi)

5. Toamna pastorală: osteneală, întoarcere și recunoștință

În civilizația pastorală, toamna reprezintă un timp al reașezării. Coborârea de la munte, răvășitul oilor și pregătirea pentru iernat marchează schimbarea ritmului gospodăresc. Calendarul concret diferă în funcție de altitudine, climă și forma de păstorit; pentru unele comunități, deplasările continuă către alte locuri de iernare.

În această perioadă, sărbătoarea Sfintei Parascheva poate primi semnificația unui prag de recunoștință. Omul aduce înaintea lui Dumnezeu rodul muncii, viața păstrată și puterea de a continua. Această apropiere dintre calendarul pastoral și cel liturgic constituie o interpretare antropologică și teologică; demonstrarea unei legături istorice directe cu alegerea unui hram presupune mărturii locale.

Păstorul cunoaște privegherea, răbdarea și răspunderea pentru viețuitoarele încredințate grijii sale. Experiența sa oferă un cadru concret pentru înțelegerea imaginii evanghelice:

„Eu sunt păstorul cel bun. Păstorul cel bun își pune sufletul pentru oile sale.” (Ioan 10, 11.)

În lumina acestei imagini, osteneala poate deveni slujire, iar răspunderea poate dobândi forma dăruirii. Jertfa lui Hristos rămâne temeiul mântuirii; grija păstorului poate fi contemplată ca o analogie a iubirii care ocrotește și își asumă povara celuilalt.

Între nevoința cuviosului și truda ciobanului se poate identifica o apropiere simbolică prin disciplină, statornicie și renunțare. Viața Sfintei Parascheva luminează această meditație prin milostenie și prin orientarea întregii existențe către Dumnezeu.

6. Biserica de lemn și sensul duhovnicesc al materiei

Frecvența vechilor biserici de lemn în zonele montane are explicații concrete: apropierea pădurii, accesibilitatea materialului, tradiția meșteșugărească și posibilitățile economice ale comunității.

Lemnul a fost lucrat cu priceperea dobândită în gospodărie și în viața satului, devenind materialul unei arhitecturi adaptate locului.

Această explicație istorică poate fi însoțită de o lectură simbolică.

Mircea Eliade observă: „Natura nu este niciodată pentru omul religios exclusiv «naturală».” (Mircea Eliade, Sacrul și profanul, capitolul III, „Sacralitatea Naturii și religia cosmică”.)

Prin consacrare și folosire liturgică, lemnul intră în experiența religioasă a comunității. Copacul pădurii devine, prin munca oamenilor, adăpost al rugăciunii. În această transformare poate fi contemplată întâlnirea dintre darul creației și răspunsul recunoscător al omului.

Asocierea bisericii de lemn cu Pomul Vieții și cu lemnul Crucii constituie o interpretare teologică, fără a presupune că aceasta a fost intenția explicită a tuturor ctitorilor. Ea exprimă însă posibilitatea de a descoperi, în materia lucrată, un sens care depășește utilitatea imediată.

Obștea oferă lui Dumnezeu ceea ce poate lucra și dărui: lemnul pădurii, timpul oamenilor, priceperea meșterilor și osteneala familiilor. Edificiul devine astfel o mărturie a recunoștinței comunitare, iar frumusețea lui păstrează urmele unei munci împărtășite.

7. Cuvioasa Parascheva și curăția inimii

Cinstirea Sfintei Parascheva cheamă comunitatea către o sfințenie trăită în smerenie, milă și curăție lăuntrică. Pentru omul lumii pastorale, blândețea mielului poate susține o meditație asupra nevinovăției și vulnerabilității. În simbolismul biblic, imaginea mielului îl desemnează în primul rând pe Hristos; apropierea ei de virtuțile cuvioase trebuie înțeleasă prin analogie.

Temeiul evanghelic al acestei meditații se află în Fericiri: „Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu.” (Predica de pe munte – Matei 5, 8.)

Curăția inimii înseamnă sinceritatea iubirii, eliberarea de fățărnicie și disponibilitatea de a-l primi pe celălalt. Smerenia devine puterea de a sluji fără a transforma slujirea în spectacol.

În acest sens, hramul cere o corespondență între frumusețea sărbătorii și conduita celor care o celebrează. Cinstirea Cuvioasei își găsește expresia deplină în grijă față de cei vulnerabili, în împăcare și în dărnicie.

8. Hramul și comuniunea generațiilor

Participarea la slujbă, îmbrăcarea portului tradițional și întâlnirea familiilor dau hramului o expresie comunitară. Haina românească poartă memoria celor care au țesut și au cusut, așezând în prezent semnele unei frumuseți moștenite. Purtarea ei la sărbătoare poate deveni un act conștient de continuitate culturală.

Agapa prelungește această întâlnire prin ospitalitate și grijă reciprocă.

Viața primei comunități creștine oferă reperul fundamental: „Și stăruiau în învățătura apostolilor și în împărtășire, în frângerea pâinii și în rugăciuni.” (Faptele Apostolilor 2, 42.)

Masa de după slujbă poate face vizibilă iubirea vestită în adunarea liturgică. Ea primește sens atunci când oamenii împart hrana cu bucurie și îi includ pe cei care au nevoie de sprijin.

9. Pomenirea celor adormiți adâncește această comuniune. 

Comunitatea își recunoaște rădăcinile în viața ctitorilor, a părinților și a tuturor celor care au transmis credința și au purtat osteneala satului. Rugăciunea pentru ei exprimă nădejdea învierii și continuitatea iubirii.

Această înțelegere eclezială este concentrată de părintele Dumitru Stăniloae în formularea: „Biserica este această extindere a lui Hristos în oameni.(Dumitru Stăniloae, „Sinteză eclesiologică”, Studii teologice, seria a II-a, anul XXXIV, nr. 3–4, 1982.)

În Hristos se află temeiul comuniunii dintre cei vii și cei adormiți. Imaginile tradiționale ale nivelurilor lumii pot fi analizate etnologic; în teologia ortodoxă, unitatea Bisericii se întemeiază pe Înviere și pe participarea la viața lui Hristos.

Dimensiunea euharistică a hramului cheamă astfel comunitatea să transforme apartenența în responsabilitate. Grija pentru biserică, păstrarea adevărului istoric, sprijinirea aproapelui și transmiterea tradiției către copii reprezintă expresii concrete ale acestei chemări.

La Mălaia, sărbătoarea Sfintei Cuvioase Parascheva poate aduna într-o aceeași rugăciune memoria bisericii de lemn, osteneala păstorilor și nădejdea generațiilor. Prin această întâlnire, patrimoniul rămâne viu: este cunoscut, îngrijit și făcut roditor.

Clopotul care răsună peste vale cheamă fiecare generație să răspundă moștenirii primite. Iar răspunsul cel mai profund se află în viața oamenilor: în credința lor, în curăția inimii și în iubirea prin care satul continuă să fie comunitate.

Prof. Drd. Băzărîncă V. Răzvan

by

Referinţă Bibliografică

Prof. drd. BĂZĂRÎNCĂ V. RĂZVAN: Hramul Sfintei Cuvioase Parascheva la Mălaia: memoria lemnului, spiritualitatea păstoritului și comuniunea generațiilor/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 14 octombrie 2026