În contextul actual, educația economică, în mediul școlar, suscită discuții în contradictoriu, cu atât mai mult cu cât adevărata dilemă se manifestă în raport cu achizițiile elevilor. Mai exact, nu există un consens în ceea ce privește pregătirea elevilor: ar trebui să-i educăm în relație cu virtuțile morale, apanajul educației tradiționale, sau să ne preocupe formarea lor, mizând pe aspecte pur pragmatice (succesul lor în viață după absolvirea școlii). Nu reușim să decelăm cu acribie nici dacă educația economică ar trebui să valorifice valențele intelectuale sau cele ale personalității elevului. Așadar, aceste dileme adâncesc și mai mult dihotomia ideal/pragmatic din perspectiva educației economice, ca disciplină școlară.

               Spectrul social și cel economic actual creează o adevărată criză în acest sens, iar nedumeririle noastre marșează pe următorul algoritm: educaţia economică ar trebui să fie, în primul rând, vocaţională, morală sau culturală. Sau s-ar putea crea o fericită simbioză a celor trei paliere. Răspunsul ar fi afirmativ doar dacă politicile educaționale actuale, lipsite de orice coerență sau spirit vizionar, ar valorifica aceste trei componente de bază ale unui sistem educațional competitiv, sănătos, dar și prospectiv.

               În altă ordine de idei, acest tip de dezbatere ar trebui să ia în considerare și eternele, dar îndreptățitele dileme ale părinților, reponsabili direcți ai educației actualei generații, pe umerii cărora apasă, pe nedrept, următoarea piatră de încercare: „Cum ştim noi, părinții, că şcoala la care merg copiii noștri este bună? Cine sunt cei în măsură să garanteze această etichetă valorică? Care sunt indicatorii corecți pentru o asmenea catalogare? Sunt actualele ierarahii ale unităților de învățământ în concordanță cu noile expectanțe de ordin social, economic, etic? etc”

               Cu siguranță, barometrul cel mai imediat al situării unei unități de învățământ pe scala satisfacției beneficiarilor direcți, vizează, în mod eronat, următoarele:  rezultatele la olimpiade și concursuri școlare; procentajul de premianți din școala respectivă; promovabilitatea la examenele naționale; câți dintre elevii respectivei școli vor urma studii superioare etc. Acest tip de evaluare, informal, deşi recunoaşte meritele unora dintre elevi, nu spune nimic despre „valoarea adăugată” dată de unitatea școlară și potenţialul fiecărui copil. Există un consens unanim în ceea ce privește faptul că este mult mai greu să lucrezi cu elevi care au medii de intrare între 2 și 6, să reușești să transformi eșecul de la evaluarea națională într-un succes în urma promovării examenului național de bacalaureat, decât să educi copii care au medii de intrare de 9 și 10. Așadar, ce încurajăm? Ce şcoală este mai bună, mai de succes? Procentajul diminuat al elevilor capabili de performanțe înalte ne obligă, într-o oarecare măsură, să nu luam în considerare acest aspect (pozitiv de altfel) ca fiind definitoriu pentru calitatea unei şcoli, ca să nu mai zicem al unui întreg sistem de învățământ. Că să nu mai vorbim că elevii cu adevărat capabili de performanță pleacă din România, atrași fiind de mirajul unui sistem educațional extern, mult mai pragmatic și ancorat în realitățile contemporane, în defavoarea sistemului românesc, predominant anacronic.

               Deci, cum ştim că ai noştri copii merg la şcoala cea mai bună? Ce înseamnă o şcoală bună? Răspunsul ar trebui dat de societatea românească, nu doar de cadrele didcatice. Ce fel de elev, ce fel de viitor economist doreşte ea să fie produsul acestei școli? Ce fel de cunoştinţe şi ce fel de caracter vrem să dezvoltăm în elevii noștri, în economiștii noștri?

               Esenţial ar fi ca sistemul actual de învățământ să stipuleze, dincolo de programe școlare coerente, aerisite, ancorate în realitatea contemporană, dincolo de cadre didactice bine pregătite pentru actualele provocări, așadar, să conștientizeze acel „portret” al elevului pe care îl menţionam la început. Acesta (inspirat din formatul Bacalaureatului Internaţional, dar adaptat la nevoile și realitățile noastre sociale și economice) ar trebui să fie educat în spiritul unor valori prin care elevii noștri să devină:

• Persoane ce gândesc creativ, problematizant;
• Capabili să comunice liber, lipsiți de orice soi de inhibiții;
• Să fie posesorii unor principii, cum ar fi onestitatea, demnitatea şi responsabilitatea și,  nu în ultimul rând, viziunea –  o viziune echilibrată a realităţii, adaptată nevoilor actuale, care să-i ajute să poate lua decizii logice şi etice;
• Deschişi la minte, cu o toleranţă şi înţelegere pentru alte culturi;
• Oameni ce reuşesc să combine armonios dezvoltarea intelectului cu dezvoltarea fizică, psihică și emoțională;
• Capabili să-şi evalueze părţile pozitive, dar și cele negative, limitele şi experienţele astfel încât să-şi poată urma propria dezvoltare personală și profesională;
• Persoane capabile de compasiune, de empatie şi respect pentru situaţiile şi sentimentele celor din jur.

               Dacă o şcoală îşi propune astfel de ţeluri şi are măsuri specifice de dezvoltare, evaluare şi îmbunătăţire, atunci acea şcoală este o şcoală bună și de viitor.

               De la Aristotel încoace există aceste dileme menţionate în incipitul articolului şi, până în ziua de azi, întrebările despre rolul şi scopul educaţiei economice, viitorelor generaţii transcend graniţe şi perioade istorice. Provocarea pentru noi, cadrele didactice, astăzi, este de a căuta şi încerca să creem si să formăm o lume mai bună, educându-i pe copiii noștri în spiritul valorilor mai sus enunțate, adaptate la contextul social, uman, istoric, geografic contemporan al țării noastre.

Prof. ec. Simona Cârdei – Colegiul „Viilor” București

Prof. dr. Năstaca Pișcoran – Colegiul Economic „Gheorghe Dragoș” Satu Mare

by

Referinţă Bibliografică

Educația economică sub semnul dihotomiei ideal/pragmatic/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 16 noiembrie 2017