ELENA BUICĂ: GLASUL POEZIEI POETEI CARMEN OLTEAN
Ni se întâmplă uneori, când întâlnim o carte nouă și răsfoim paginile, să ne oprim la prima pagină, atrași de frumusețea sau adâncimea unui gând, de o întorsătură frumoasă de vorbă, de un cald suflu al autorului care ni se adresează direct. Așa mi s-a părut contactul cu volumele de poezii ale poetei Carmen Oltean – simți o irezistibilă ardoare a creației. Pare că pășim într-o lume aflată la margine de vis. „Hai să ne întâlnim/ Între pământ și rai/ Unde aripa pasării mângâie cerul/ Hai să ne vedem pe geana luminii/ unde mugurii înfloresc/ Și culorile se trezesc din somn/ Umplând câmpurile de bucurie/ Hai să ne căutăm în vis” (Între Pământ și Rai) sau „Am sărit gardul destinului/ Să aflu ce este viața/ Am aterizat în groapa cu lei/ I-am mângâiat pe fiecare în parte/ Privindu-i în ochi” (Călătoria Destinului).
Spiritul său tonic nu o lasă să se piardă în reverii: „Când muști din măr/ Tu știi că te împărtășeșți?/ cu soare,/ umbre,/ cer,/ țărână/ Cu duhul călător al vântului?” (Împărtășire). Frumusețea versurilor prinde viață și din faptul că nu dramatizează. În poezia Aripile sufletului, se aseamănă unui fluture. „Fermecat de dorința de a fi îmbrățișat/ S-a lăsat prins/ Captiv, se întristă/ Aripile-i ciuntite/ Nu se mai ridicau să-l ducă la florile lui/ O rază de lumină coborâtă din cer/ L-a călăuzit înapoi, în lumea lui/ S-a ascuns într-o floare de aceeași culoare/ Visează și iubește florile menite lui.”
În poezia Jocul vieții, poeta ne trimite la alte probleme mari ale vieții: „Cum aș putea aprinde un foc din slovă/ Când ele sunt păduri ce în mine cresc./ Pierdută, în umbra lor mă regăsesc/ În templul verde, atinsă de un duh măiastru/ Nu știu de cerul-și varsă a lui albastru/ Ori toți copacii tind să urce-n altarul lui.”. Lectura poeziilor îți transmite o învăluire caldă într-o comunicare cu poeta. Chiar de la început pare că ne mișcă din loc un ritm plin de vitalitate și înviorează tăcutele clipe. „De câte ori nu mi-am ascuns durerea în zâmbete/ Precum se joacă soarele cu umbre/ De câte ori nu am atins spini/ Parfumul vieții să îl simt” (Crucea). Ne încântă cu un grai al poeziilor sale, în care limba noastră strălucește în straie de sărbătoare. Țâșnesc buchete de flori verbale, încărcate de emoție. „Mă tot întreb privind la cer,/ De nu e acest albastru întins/ Ochiul Lui Dumnezeu sfințit/ Privind spre noi cu lampa soarelui aprinsă/ Din când în când, plângând cu ploi/ Mirate” (Unde aș putea fugi). Poezia sa e un sălaș de frumuseți care te invită să poposești și să uiți pentru un timp de relele acestui pământ, multe dintre aceste nevolnicii făcute de mâna omenească. Poezia sa e un balsam când ești lovit de zidul de piatră al suferinței. Eu, poposind în acest sălaș, simt cum trăirile mi se topesc în armonia unor amintiri răscolitoare sub molcomul clipocit al pârâiașului care șerpuiește printre sălciile plângătoare.Îmi pare că aud și păsările cântând și respir mireasma pământului reavăn, și fâlfâitul aripilor îngerilor noștri păzitori.
Simt că îmi dă combustibil pentru viață. „Cum pot să prind eu oare licuricii/ În noaptea din cuvinte ce mă cheamă/ Când luna cuminecată între stele/ Mă îmbie s-aștern în scris pe file/ Mirarea de copil ce încă zbenguie în mine?” (Jocul vieții). De aceste frumuseți și de căldura umană suntem însetați cu toții.Înaintea ochilor mei, aceste frumuseți se înmănunchează, recompunând frumosul chip al autoarei. Și peste toate, aud glasul dragostei de natura înconjurătoare. „Și când privești o mare sărutată/ De cer albastru și de soare/ Ce freamătă în tine cu toate valurile deodată,/ Nu simți o închinare și o atingere de înger?” (Taine).
Îmi place cum, uneori, poeta declară răspicat că e posibil să trăim mai multe vieți: „Poate în altă viață am fost un câine credincios/ Ce își iubea stăpânul/ Poate am fost un măr roditor/ Ce aștepta copiii să îl culeagă/ Poate am fost lanul de orz crud ce/ ademenea căprioarele/ Poate am fost vântul ce mângâia/ pădurile/ Poate am fost cer îmbrățișat de soare,Slobozind sărutările ploilor/ Poate am fost iarbă verde pe obrajii pământului/ Poate am fost scânteia ce a aprins/ primul foc dansând în flăcări” (Ouroboros).
Am ajuns la final și-mi șoptește să revin. Simt că nu mă pot împotrivi și în curând voi reveni, căci inspirația poetei Carmen Oltean bate la porțile împlinirii.
ELENA BUICĂ
Canada
by 
Array
A trecut ceva timp, de la atacul informatic direct, de foarte rea-credinţă, prin care revista universală de creaţie şi atitudine culturală ARMONII CULTURALE (www.armoniiculturale.ro, înfiinţată la Adjud în februarie 2011), a fost desfiinţată aproape în totalitate. Dispariţia din spectrul online a acestei reviste, devenită în scurt timp valoroasă, prin numele care şi-au adus contribuţia la construirea acesteia, a constituit un real motiv de regret pentru cei peste 900 de colaboratori, de pe cinci continente. În perioada activităţii sale online, revista Armonii Culturale s-a constituit într-un pol pozitiv de atragere a scriitorilor valoroşi, atât din ţară, cât şi din diaspora..