Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » ESEU » Elena Căpăţînă: CHEIA CARE SCHIMBĂ REALITATEA

Elena Căpăţînă: CHEIA CARE SCHIMBĂ REALITATEA

CHEIA CARE SCHIMBĂ REALITATEA

 

Cu aspiraţiile şi îndoielile, sau cu împlinirile şi dezamăgirile sale, domnul Nicolae Peneş trăieşte intens cele mai diferite sentimente, în poeziile din volumul „Cheia din vis” regăsindu-se manifestarea sa spirituală, prin care îşi creează relaţii strânse cu ceea ce se înţelege prin umanism. Eliberat de orice constrângere, domnul Peneş dovedeşte că şi-a recăpătat dreptul de a trăi demn şi liber, bucurându-se de o independenţă spirituală, demonstrând un talent literar autentic şi un model de concizie şi claritate. „Cheia din vis” l-a ajutat să descopere „meritul lui Dumnezeu”, pentru că ţine „pixul în mână şi tot scrie mereu” şi nu va mai pleca „poetul ateu, la întâlnirea cu Dumnezeu” („Scrisoare simplă unei prietene”).

Aşa după cum declară în poezia „Trec anii fără să-i mai ştiu”, se întâlneşte în vis „cu Dumnezeu, / Că doar El vrea să mai trăiesc”, chiar dacă „Trec anii, trec şi nu mă mir. / Astăzi abia de mai respir” /, simţindu-se „mai sărac cu o veşnicie / Când aerul rece al dimineţii / Nu-mi spală sufletul pe ambele feţe” („Dimineaţa”). Domnia sa manifestă încredere în posibilităţile sale de a se perfecţiona prin identificarea binelui cu adevărul şi frumosul, făcând un efort de a da expresie sintetică a ceea ce este mai înălţător în fiecare persoană, străduindu-se să descopere acea filosofie a omului, regăsită în comportarea ca fiinţă socială, aşa după cum precizează în poezia „Cineva, cândva”: „Dumnezeu a vrut ca eu să găsesc / Harul iubirii şi prin el să trăiesc / Mereu mai aproape de oameni şi stele / Să uit cât de lungi sunt nopţile mele.”

Purtând iubirea la rever, acea iubire care se ocupă de pace, de înţelegere, de a vedea tot ce-i frumos, ce este adevărat şi este de folos, domnul Peneş a descoperit acea cheie de Lumină, atât în vis, cât şi  aievea, căci are sufletul ca „pâinea caldă şi bună”, fiind  „frământat în lumină”: „Domnul cântă …, pe neştiute coarde. / Sufletul meu e lumină cerească, / Sufletul meu n-a uitat să iubească. / Sufletul meu e vinul turnat în pocale, / Din viţă domnească, adunată în oale / De lut, fără smalţ sau culoare, / Că-i poleit cu aur din Soare/ Şi-i îndemnat de prea Sfântul să aibă un crez, / Să cânte mai sus,   cu un diez, / Să cânte iubirea mereu şi mereu, / Pe Sfânta Fecioară, pe Hristos – Fiul Său” („Sufletul meu”).

Folosind câte o scânteie, care îi aprinde în inimă iubirea, domnul Peneş scapă de „Durere”, căci atunci când merge spre Domnul are „alte picioare” şi „Câmpia şi iarba mă cheamă spre ele / Mereu vor trăi în visele mele”. Desluşindu-i menirea, Dumnezeu i-a înmuiat pana în cerneală şi i-a purtat mâna pe hârtie, parcă aducându-i aminte că atunci când îndrăzneşte să se descopere cu adevărat, poate spune că: „Sunt băcanul din colţ, într-o prăvălie / Ziua sunt la tejghea, noaptea scriu poezie… Iubesc libertatea şi pe Domnul Prea sfânt! / … Nu mă cumpăraţi, nici cu stele… / Eu sunt bogat cu visele mele” („Sunt băcanul din colţ”). Chiar dacă „Viaţa-i manejul în care trăim…” („Viaţa ca un manej”), „Slăvindu-L doar pe Dumnezeu”, domnul Peneş descoperă „raiul nostru pământesc / Unde narcisele-nfloresc / Şi-au un parfum îmbietor… / Un loc în care-nfloresc şi vise” („Poiana cu narcise”), iar „Cheia din vis” schimbă realitatea în „rai domnesc”. 

Folosind „Puţine cuvinte”, pot spune că volumul „Cheia din vis” este ca un balsam pentru orice „Durere”, atunci când eşti trezit „Dimineaţa” de un „Înger de pază” şi cauţi „Fântâna” pe care „Cineva, cândva…” a săpat-o lângă „Mărul domnesc”, pentru ca trecătorii să guste din izvorul vieţii şi să facă o rugăciune de mulţumire sau o „Urare” de binecuvântare a celor care ştiu să se bucure, aşa cum se bucură domnul Peneş de „Jocul sirenelor”.

Chiar dacă, uneori, ne poate fi „Viaţa ca un manej”, folosind „Cheia din vis”, „Aş vrea” să ne bucurăm de „Câmpia şi iarba” cu sămânţă în ea, iar dacă „Trec anii fără să-i mai ştiu”, te rog, „Nu mă certa”, ci „Mai lasă-mă…” în „Pădurea mea” să  „Adorm”, „Ca o regină” salvată de un prinţ, atunci „Când moartea îmi dădea târcoale”, căci „Sufletul meu” trăieşte bucuria că acel om, care susţine că „Sunt băcanul din colţ”, a reuşit să se întreacă pe sine, să cânte iubirea recunoscându-L pe Hristos, Cel care i-a deschis Calea spre „Poiana cu narcise”. Iar acel om este domnul Nicolae Peneş, căruia îi urez ca inspiraţia divină să-i fie călăuză în fiecare clipă.

 

Elena Căpăţînă,

preşedinte Liga Scriitorilor, Filiala Buzău,

membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti 

din România

 

Facebooktwitterby feather