LA STEAUA DE ASEARĂ

Iar plouă,

Plouă nevralgic, peste ziduri,

peste case și peste livezi,

peste copacii tăcuți…

Plouă sporadic,

Peste tandre depărtări,

peste altare…

Neguri cenușii lăcrimează

peste umbre, peste suspine,

peste cuvinte;

Lunecă îngerii în poeme,

în alb și în negru

în haine de toamnă!

Doar rugăciunile treze,

îmi cheamă sufletul

la steaua de seară!

Îmi desfac palmele

și îl primesc pe Dumnezeu,

cu plecăciune,

a mia oară!

DE DORUL TĂU

Ne-am preschimbat în maluri

cu sălcii plângătoare,

am îmbrățișat lutul,

și mălinii târzii

am îmbrăcat timpul

cu diademe de frunze nepieritoare,

Copacilor le-am pus haine arămii,

Am strâns înserările pe umeri,

să nu îi uite sfinții blajini!

De dorul Tău, Doamne,

ne-am preschimbat

în ancore de speranță,

aducătoare de iubire

și alinare,

ne-am ascuns în cuvinte,

și-n lacrimi de curcubeu!

Ca-ntr-o floare!

LUMINA LUI

Ca o ploaie de netăceri,

am ascuns întunericul

în castane,

sub frunți însingurate,

în doruri de piatră,

sub negre măști de ceară,

sub un cer sângeriu,

printre șoapte și amintiri

printre ploi,

printre mestecenii viselor

pe marginea dintre cuvinte!…

De prea multă liniște,

încep a desluși zgomotul

clopotelor de seară…

Ele-mi șoptesc: Ți-am adus lumina…

Domnu᾿ coboară cerul în noi…

iar Lumina Lui

ne deschide sufletul,

a câta oară?

CU TRENUL PRIN LUME

Din ceață, răsare un tren…

iar noi,

la jumătate de viață…

am vrea un loc

unde crește pelin și mohor,

acasă…

Să nu mai vreau

să mor…

Când ajung, îi spun mamei

că am sosit…

dar, constat că am ajuns

în altă lume…

Și mă petrece trenul

de la ora 10 în alt loc…

unul cu multe cruci

și o fântână cu ciutură

Domnu᾿ e acolo!…

NEDUMERIRE

Mă întreb cu  ce diamante

vei îmbrăca un zâmbet,

Cu ce fluturi vei mobila

tăcerea verii,

cu ce brațe vei domoli ploaia,

cu ce maramă de borangic

vei împodobi icoana,

ca din ea, Maica Domnului

să-mi trimită o lacrimă de rouă

și de argint!

Vei ști?!

CE MIROS PLĂCUT!

Până și vântul miroase

a levănțică…

Florile te urmăresc cu privirea…

își rup gâtul uitându-se

după ochii tăi!

Doar salcia, pe marginea fântânii,

a întinerit de-atâta fericire!

Domnu’ treieră valea…

o umple cu cântecul păsărilor…

Doamne, ai grijă de levănțică;

fără ea, golul de sub stele

nu mai vine

la spovedanie!

Și e păcat!

PE CĂRAREA DOMNULUI

Ai ascultat vreodată o piatră

cum doinește,

cum plânge

cum se lasă mângâiată de apa izvorului,

cum se bucură de liniștea șoaptelor

cum adoră lumina

și cum se vaită de întuneric?

Ele, pietrele, se bucură de caii ce le calcă

și le trezesc amintiri,

iar urmele pașilor mei

le aduc alinare…

„Doamna noastră iubește lumina”, zic ele

„nu ne uită niciodată!”

Noaptea, pe cărări, urmele mele

Luminează cărarea Domnului!

STATUI RUGINII

În salonul întârziat al toamnei,

trăiri bicefale se rostogolesc;

Ce frig polisemantic,

Ce pustiu anemic se anunță!

Tremură în altar, zi de zi!

Trenurile vieții, pe drumuri sigilate

prea lesne, deraiază…

Da᾿ umbra statuilor a ruginit!

Epopeea toamnei

mi-a obosit trupul de ploi

de frunze dulci-amare,

Dar, te ascunzi, și e-n zadar!

Cercul de pământ

se strânge într-un megalit,

în noi, doi

Vibrând neîncetat!

POPAS

Curge liniștea peste silabe…

Toamna își pierde culoarea,

cu fiecare ploaie

ce spală mirosurile;

Cearceafurile surâd sânilor mei

și așteaptă

păsările cu zâmbetul

în evantai!

PLOAIA BOLNAVĂ

Plouă agresiv, plouă peste sentimente,

Plouă peste valuri… apatic!

Marinarii, ca niște păsări obosite,

uneori, ar vrea să te trezească

și se întreabă:

„Cum ar fi, dacă un artist adevărat

ar modela ploaia?”

Dar… nu există decât unul!

– Cine-i? întreabă marea?

– Chiar Dumnezeu!

– Să plouă, să plouă!…

Să miroase-a suflet ud!

și a bob de rouă!

PRINTRE CONSTELAȚII

Poți să smulgi din mine,

felii de timp,

să mă azvârli spre cer,

să rămân în brațele tale…

Să mă transformi

într-o constelație…

Să pictezi lumina,

să sculptezi DORUL

într-un câmp de rouă,

să nu îmbătrânesc niciodată…

Să chem zeii să-mi cânte

din flaut,

iar eu să zbor

ca un gând,

pe cer, alegând!…

VARĂ TÂRZIE

Pe brațe ruginii de frunze,

naște cuminte toamna de jar…

Vara își lasă uimită papucii pe deal,

șerpii în cămăși de zorele!

Un cocoș gulerat, cu iriși tresare,

și vântul, primul musafir,

sărută grăbit

nemărginirea frunzei ce moare,

brațe desculțe ale razelor plânse!

Oprește-te măcar o clipă,

petală sărutată de ceară,

însângerată de-adâncuri,

biciuită de rouă!

Ademnește-mă cu fluturi tomnatici!

Aripile ploii, ce-și uită

palmele tremurânde,

în pântecul timpului,

nasc gânduri verticale în noi,

creștem din lut,

botezați doar de ploi!…

POEM BOEM

Mi-am propus să te ascund

într-un cântec,

într-un val de dor,

De va fi iarnă,

în stări polare…

izvoare reci vor plânge

în depărtări tăcute,

iar eu… un biet poem,

pe țărmul tău boem,

închid luminile

Și-ți jur că te aștept…

Promit!

NINGE

Milenii albastre ning

peste ochii speranțelor,

peste triluri de rapsodii,

peste colindele,

din psalmii cuminți;

Lumina inundă turnul visării;

Imnul tăcerii țese

perdele argintii…

Atâta iarnă crește în noi, Doamne,

iarnă albastră…

cu flori de gheață

pe la ferestre!…

Neaua din visele copilăriei

când alegam, cântam

și eram fericiți!

DECEMBRIE CU AROMĂ DE VANILIE

Nori fanatici, năluci alunecoase

metal ascuțit

Asfalt pământiu,

iar printre case se leagănă

fumul subțire al coșurilor nemăsurate;

O altă noapte tremură în așteptare,

E iarnă, vezi? se va lăsa ceața

Și va cerne burnița maladivă

peste cartier,

Vom măsura ceasurile de iarnă,

Vom aștepta liniștea să se

prelingă peste orașul

care își numără săniile

și bulgării,

copiii ce au adormit și visează

că Domnul le va aduce bucurii,

dulciuri cu aromă de vanilie,

cadouri cu suflet…

Mii de rugăciuni!

ÎNTR-O ZI

De cum ne naștem, liberi, cuminți,

învățăm să conjugăm verbul „a muri”

Trăim murind în fiecare clipă…

Goi, pe dinăuntru

ne cresc muguri pe dinafară,

ca niște măști ancestrale,

cu piepturi de aramă!

Eliberează-mă, Doamne, de

nevoințe, de nedorințe,

Zidește-mă într-un poem,

cu gratii oțelite,

Și învață-mă să conjug

verbul „a trăi”,

jocul de-a viața,

anticamera morții,

într-o zi… dimineața!

O ALTĂ SĂRBĂTOARE

Spre ziuă, țipătul pescărușilor lovește în fereastra memoriei

Când desenau pe portativ, ochiul fugii lui Bach

ca-ntr-o expoziție de meduze solare…

Fuioare de curcubeu se destramă;

Triluri peste triluri,

nefinitul zborului, în hore-mpletite, de poveste

mă ademenește…

În pragul poemelor am îngropat

Cheia sub pleoapele mele,

încărcate cu amiezi…

Albastră mi-e inima de orizonturile

printre care mă furișez

ca un condor spre libertate;

De dragul cerului, vezi…

iar zboară porumbeii!…

Lumina le sporește înaltul!…

Sinele sufletului se logodește

cu veșnicia!…

De-atâta fericire, vitraliile se bucură!

E sărbătoare!

ATUNCI

Când vei ajunge pe planeta 22,

du vestea asta …

În casa unei familii,

a poposit cuvântul,

iar de acolo,

se vede un oraș

cu un lampadar,

un calculator,

și un tablou!

Copacii din tablou

au inima colorată!

Este inima ta,

din cercuri concentrice!

Iar o artistă s-a urcat,

pe cel mai înalt copac,

să mângâie cerul,

să se culeagă pe sine,

Dar, deodată, frunzele de sub ea,

au început să ardă…

de prea multă iubire!…

LA ORA ORHIDEELOR

Să rătăcim pe o insulă

fără nume…

Știi… este în mijlocul oceanului,

la ora orhideelor,

ele, acum, înfloresc…

iar noi vom locui

într-un fulger de clipe…

Voi purta rochia mea de  joi

pe ea se retrag, în taină,

valuri turcoaz…

ce murmură nedumeriri,

și te vor întreba

câte veacuri de lumină

ai numărat?…

Eu îți voi lăsa pagina

pe care mă vei găsi,

dincolo de poeme…

în glas!..

RUGĂMINTE

Unește-mă Doamne, cu linia orizontului,

ca să fiu cât mai aproape de imima Ta,

Noaptea, seamănă stele de chihlimbar

la fereastra sufletului meu, ce Te caută

și Te așteaptă cu brațele deschise,

ca niște suflete gemene!

DORINȚĂ

Hai să fii zâna florilor de vânt,

să te ascund în cuvânt!

Să zburăm până la stele…

Să îmi atingi mâinile, cu mângâieri

de primăvară,

și aripile îngerilor în zbor…

dar…lasă-mi zâmbetul…

Doar, toamna, cheamă-mi

frunzele…castanele…

și ele, ca niște ochi de pisică bătrână,

să cadă pe caldarâm,

ca-ntr-o mare de nopți

cu lună plină..

spre amurg…

LA O CANĂ DE CEAI

S-a furișat înserarea într-o cană de ceai

și-n aburul lichidului parfumat

întrevăd o balerină ce tremură

sub briza unui fluture,

ce aleargă printre biserici vechi,

sub băncile bătrâne din parc,

doar vara visezi că valsezi

cu puful păpădiilor,

cu buruienile de pe calea ferată

părăsită, cu marfarele ruginite

Ce așteaptă un nou vis să se nască

în gara fără sală de așteptare

și casă de marcat sentimente!

CU VIOARA LUI RIEU…

Gem amintirile…

mi s-au furișat

într-o coajă de nucă!

Și le șopteam:

Lăsați-mă să-mi fie dor

de voi,

Să vă aduc câte o floare

de trifoi,

Uneori, visez dealul necosit

Cum mă cheamă…

Și-mi dezmiardă fruntea

cu mângâierile toamnei…

Când la încheieturile vremii

Se ofilesc florile dorului

Ce liniște!… auzi?

La debarcader, se aude

vioara lui Rieu!…

Ce vals frumos, este uneori viața!

Și ce repede zboară clipele!

-Tu le simți?, le auzi?!

–––––––––-

Eleonora STAMATE

Tecuci, 22.02.2022

by

Referinţă Bibliografică

Eleonora STAMATE: ZÂNA FLORILOR DE VÂNT (POEME)/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 22 februarie 2022