A ieşit înfuriat, bodogănind şi înjurând. Iuliana s-a repezit la rucsac, a scos telefonul din buzunărelul secret şi l-a ascuns sub saltea. Apoi, a alergat la fereastră să vadă unde este bărbatul, nerăbdătoare să sune acasă. Era deja la poartă şi gesticula.
Când a văzut pentru o clipă omul cu care vorbea şi pe care l-a bătut pe umăr, Iuliana nu a putut să-şi reţină ţipătul ce i-a scăpat în acelaşi timp cu primele lacrimi de bucurie de când nu-şi mai văzuse părinţii. Nu-şi putea imagina cât de amare ar fi fost aceste lacrimi, dacă ar fi putut auzi doar câteva frânturi din dialogul ce-l purtau cei doi bărbaţi la poartă…
– Hai să trăieşti, băiatule! Bine că te-am găsit, băi tată, ca să…
– Ce dracu te-a apucat, nea Viorele, să-mi baţi în poartă la ora asta şi să-ncepi iar cu vorba care ştii că nu-mi place? l-a întrerupt brutal omul ce abia deschisese poarta, fără a răspunde la salutul celuilalt.
– Măi băiatule, dacă nu am şi eu decât fete, mi-ar fi fost drag să… Bine, bine, am înţeles, nu te mai uita urât la mine, a schimbat şeful de post imediat vorba, când a văzut faţa încruntată a bărbatului ce rămăsese în cadrul porţii cu o mână ridicată parcă pentru a lovi. E groasă rău de data asta. În ce necaz te-ai mai băgat iar? Nu-ţi vine şi ţie să-ţi mergi pe cale, odată şi-o dată?
– Hai, las-o baltă cu morala la mine, că nu ţine, ştii mata prea bine! Spune repede ce vânt te-aduce, că am treabă multă de făcut. Nu mă ţine la poartă ca pe orice prost. Hai, dă-i drumu’, nea Viorele!
– Păi, nu ţi-am zis? Ai făcut-o lată şi uite că ţi-au luat urma. Asta e!
– N-ai zis, bre, nimica pân-acuma… Ce urmă mi-au luat şi cine? s-a răstit bărbatul ce devenise, brusc, foarte atent şi-l privea printre gene pe celălalt cum îşi lasă încurcat şapca pe ceafă şi se scarpină pe fruntea lată, în căutarea cuvintelor pe care se părea că-i e teamă să le dea drumul.
– Eu am venit să verific şi văd că aşa este… Ai fost dat în urmărire, asta e, fiule! Cu maşina asta ai fost, că cineva a anunţat marca şi culoarea…
– Marca şi culoarea…. Hm! Fără număr, înţeleg eu. Da ce p… a mamei lor, numai eu am o maşină ca asta, băi, nea Viorele? Şi te-o fi pus dracu’ să dai ceva despre mine, nu? Hai, spune repede!
– Eu n-am dat nimic… Deocamdată! Am venit să te anunţ. Să fugi repede de aici, că dacă…
– Niciun dacă, bre! Au zis numele meu, careva pe undeva, ia spune? s-a încăpăţânat omul să afle cât mai precis ce se ştie despre el, fixându-l pe celălalt cu o privire dură, scăpată pe sub sprâncenele încruntate şi pleoapele strânse cât să vadă doar direct în faţă.
– Numele nu l-au dat… Au dat portretul robot, doar… Seamănă rău de tot cu tine, băiatul….
– Lasă dracului expresia aia, că mă înfurii rău de tot! Ţi-am zis de atâtea ori că nu-mi place… Să fie sănătoşi! Spune-le că nu există aşa ceva aci. N-ai văzut şi nu există maşină ca aia de care zic ei. N-ai văzut omul ăla din portret în viaţa matale. Asta să le spui. E clar, nea Viorele?
– Lasă că ştiu ce să raportez, dar… fugi cât mai e timp, asta e problema! Au câteva date şi vor răscoli pământul… E vorba de o răpire… E adevărat?
– Asta nu te interesează pe mata, vezi-ţi de treabă! Ştiu eu ce am de făcut… Dacă-mi iese bine treaba, plec dincolo, iar. Mă întorc peste vreo trei-patru luni şi… Ia spune, nu vrei un televizor din ăla plat, cu ecranul cât peretele, că nu-mi vine acu pe limbă cum îi zice? Ce vrei să-ţi aduc de dincolo, spune repede până nu mă răzgândesc!
– Păi, ce să zic şi eu… Nu-mi trebuie… Mi-ai adus destule, ce să zic… Mai bine du-te tu şi scapă de necaz şi nu mă da de gol că te-am anunţat, a răspuns destul de nehotărât omul în uniformă de poliţie, scărpinându-şi cu îndărătnicie fruntea şi chelia avansată pe sub cozorocul ars de soare şi ros de îndelungată folosinţă.
– Ei, las’ că ţi-aduc eu ceva ca lumea. Fă aşa cum ţi-am spus eu şi va fi bine, nea Viorele… Ia spune, ai lu’ Cărămizaru sunt pe-acasă? De ăi mari, întreb eu, nu de prăpădiţii ăia de puradei…
– Sunt, dă-i în p…a mă-sii, că au făcut bairam în noaptea trecută la casa aia mare şi au…
– Aha! E bine, e bine aşa… Hai, du-te şi mata şi fă-ţi treaba cum trebuie! O să te mulţumesc eu, ca întotdeauna, n-ai grijă, l-a încurajat omul pe poliţist bătându-l prieteneşte pe umăr şi împingându-l uşor din poartă, în timp ce-n gând îl înjura năprasnic.
– Bine băiatu’ ta…! a dat el să-şi ia rămas bun, dar a rămas cu gura deschisă, înghiţindu-şi cuvintele, când a receptat privirea cruntă a celuilalt înainte de a-i întoarce spatele.
S-a întors şi el încet, abătut şi trist, ca un om trecut prin necazuri pe care nu le-a putut depăşi. A întins cu palmele câteva cute din uniforma-i şifonată, a tras şapca pe frunte cu năduf şi s-a depărtat în tăcere, fără să mai privească înapoi. Era neliniştit şi speriat de felul în care a decurs acea discuţie în care nu a fost stăpân pe situaţie în niciun moment…
*
La prima oră, Silvia se afla la uşa secţiei de Poliţie, cu mult înainte de a se începe programul de lucru. Îl aştepta pe şeful care i se păruse interesat şi înţelegător cu privire la situaţia în care se afla familia ei. Spera să afle veşti îmbucurătoare şi s-a adresat tuturor care erau acolo ori treceau pe la sediu la ora aceea. Poliţiştii care erau de serviciu nu cunoşteau nimic. Nici alţii…
Când a apărut şeful cel mare, l-a privit direct în faţă şi toate speranţele ei s-au năruit căci, după expresia ochilor lui, a înţeles că nu are noutăţile aşteptate.
– Regret doamnă… Vă rog să mă credeţi, dar asta este situaţia! i-a vorbit comisarul privind-o cu milă pe femeia cu faţă obosită şi cu ochi încercănaţi. Avem câteva date pe care le exploatăm. Oamenii mei şi nu numai, sunt în teren. Căutăm câţiva indivizi dubioşi ce pot avea legătură cu dispariţia fetei…
– Domnule ofiţer, arestaţi-i ca să vă spună tot ce ştiu…
– Doamnă, nu pot să-i reţin fără dovezi. Şi, în nici un caz, nu-i pot aresta fără un mandat emis de judecător, mai ales că nu ştim exact dacă fata este răpită ori…
– Ori, ce?! Credeţi că fata mea este din alea care…
– Este posibil să fi mers de bunăvoie la o distracţie cu prieteni pe care nu-i cunoaşteţi şi, ştiţi cum se întâmplă, petrecerea s-a prelungit…
– Fata mea mi-ar fi spus. Fata mea nu a ascuns niciodată nimic, domnule ofiţer. De ce nu răspunde la telefon? De ce este blocat
– Doamnă, mergeţi acasă şi fiţi sigură că vă vom anunţa imediat dacă aflăm ceva. Lăsaţi-ne să lucrăm, a mai zis şeful Secţiei şi a pus mâna pe unul din telefoanele care sunau de câteva minute.
Din primele cuvinte folosite de ofiţer la telefon, Silvia a înţeles că nu este vorba despre fata ei şi a plecat încet, gârbovită şi îmbătrânită de ultimele două nopţi în care doar aţipea cu intermitenţă. Era vlăguită, dar a găsit forţa de a merge tot mai repede spre casă, chiar dacă ştia bine că Tudor, soţul ei, obţinuse trei zile libere şi era permanent cu ochii pe telefon. Măcinată de supărare, nu uita să-şi îndrepte gândul şi la Cel de la care aştepta alinare şi minunea de a-ş vedea fata acasă, vie şi nevătămată: „Nu se poate, Dumnezeul meu, să am aşa mare necaz şi Tu să nu mă ajuţi…! Unde mi-e copilul, Doamne? Unde mă înveţi să merg şi pe cine să întreb? Tatăl nostru care…”…
… A făcut doar un foarte mic ocol pentru a trece pe la alimentară şi prin piaţa din apropierea locuinţei. Mergea cu capul plecat, cu privirea în pământ, pentru a nu i se putea citi durerea şi deznădejdea ce o stăpâneau. Întâmplarea ajunsese la urechile vecinilor şi-i venea foarte greu să le suporte privirile pline de compătimire, ori să răspundă la întrebările care parcă-i loveau tâmplele şi timpanele urechilor: „Gata? A venit?… Au găsit-o? Trăieşte?”
N-a mai avut răbdare să caute cheile. Nici nu ştia dacă sunt în buzunare ori în pungile ce le avea în braţe şi era sigură că nu le vede dacă le caută. Era prea buimăcită şi supărată. A sunat. Când Tudor i-a deschis uşa, a rămas câteva secunde în prag şi s-au privit lung şi întrebător în ochi. Nu a fost nevoie de cuvinte. Amândoi au înţeles şi la amândoi au apărut lacrimi în ochii trişti şi obosiţi…
*
După primele momente de surpriză şi speranţă, Iuliana s-a dezmeticit şi a vrut să deschidă fereastra şi să strige după ajutor. Era convinsă că omul în uniformă de poliţie de la poartă o va auzi şi o va salva. Nici nu s-a gândit că de la distanţa aceea era, poate, greu să se facă auzită. Atâta doar că poliţistul plecase de la poartă şi omul care o ţinea sechestrată se întorcea agale, scuipând printre dinţi şi înjurând câinii ce se hârjoneau pe lângă el.
Îl înjura şi pe şeful Postului de Poliţie că l-a deranjat fără să fi fost nevoie. „Un prost şi un milog, băga-l-aş în p…a mă-sii de caraliu! Trebuie să-l învăţ eu ce să spună şefilor? Nu există maşină cu numărul ăsta în comuna mea. Scurt! Nu există nici un sătean asemănător celui din poză. Scurt! Dar, bine că m-a avertizat, totuşi. Trebuie să-i conving pe ţigani că fata merită „educată”. E marfă bună şi dacă ei se hotărăsc, de mâine am scăpat de ea. Iau banii şi plec iar afară. Să mă caute Poliţia cât o vrea… Nu mai scot maşina. Mă voi duce la alde Cărămizaru pe jos…. Trebuie să fiu atent…”, îşi făcea bărbatul planul mergând încet, sigur pe sine, fără să mai bage câinii în seamă.
În timpul acesta, Iuliana s-a repezit, înfrigurată şi temătoare, la salteaua sub care ascunsese telefonul. L-a scos de acolo şi a încercat să caute numărul de acasă dar aparatul nu funcţiona.
– Doamne, ce mă fac? Doamne, ce are de nu merge? se tânguia ea cu voce tare, uitând că poate fi auzită de femeia pe care o văzuse atunci când a fost adusă aici. Când a realizat că îl închisese pentru a proteja bateria, a respirat uşurată şi a încercat să introducă codul „pin”, dar zgomotele provocate de bărbatul ce intrase în casă au determinat-o să renunţe şi să-l ascundă iar sub saltea. Tocmai întinsese bine aşternuturile şi netezea pernele când a intrat el în încăpere.
– Aha, ai înţeles că trebuie şi ordine. Bine faci, târfuliţo. Voi fi domn cu tine. Ai să vezi, la noapte, când îmi vin prietenii. Nu uita ce ţi-am spus. Plec puţin cu treburi. Vezi că am lăsat câinii liberi şi ăştia nu prea ştiu de glumă! A dat să plece, dar s-a întors în pragul uşii şi a avertizat-o ca şi altă dată:
– Dacă ţii la viaţă, fii cuminte! Casa e încuiată. Ai acces la bucătărie şi baie. Femeia o să aducă ce i-am dat să cumpere. Fă treabă bună dacă vrei să fiu înţelegător!
Iuliana nu a răspuns şi privirea ei nu s-a ridicat mai mult de nivelul genunchilor bărbatului care-i vorbea. Când a auzit zgomotul cheilor la intrare, plină de nerăbdare împletită cu teamă şi speranţă, a mers la fereastră să se asigure că el pleacă cu adevărat. Mare i-a fost surpriza să-l vadă cu o prelată mare târând-o către maşină. Nu se aştepta să plece pe jos.
A reuşit să mai citească numărul de înmatriculare înainte ca bărbatul să întindă prelata pe maşină şi s-a convins că l-a memorat bine. L-a urmărit cu privirea până la gardul împrejmuitor. Era însoţit de cei doi dulăi mereu în alergare şi dornici de hârjoană. După ce l-a văzut ieşind pe poartă, a mai aşteptat câteva minute, apoi a alergat la adăpostul improvizat sub saltea. A activat telefonul şi s-a convins că bateria este în stare de funcţionare. „Doamne, Dumnezeule, ajută-mă să fie mama acasă, Doamne!”
Aşezată la pândă în faţa ferestrei, a tastat cu mâinile al căror tremur nu-l putea stăpâni, până a dat de numărul telefonului de acasă…
… Silvia spăla câteva vase la bucătărie şi Tudor toca mărunt două cepe din cele cumpărate de ea în piaţă. Tristeţea lor se simţea până şi în felul în care rezolvau treburile gospodăreşti. Mâinile se mişcau încet, după automatisme formate de mulţi ani şi privirile erau pustii, goale, ca şi când forme, culori sau dimensiuni nu aveau importanţă pentru cei doi oameni. Din când în când, fixau cu insistenţă telefonul al cărui fir îl întinsese Tudor până aici, în bucătărie, unde rămâneau amândoi aproape toată ziua aşteptând cu sufletele împietrite.
Vorbeau rar. Comunicau doar din priviri, atunci când nu foloseau batistele pentru a şterge lacrimi ce curgeau adesea din ochii lor uscaţi, secătuiţi de atâta plâns.
Când soneria telefonului a spart liniştea din încăpere, au sărit amândoi odată în picioare şi se uitau speriaţi unul la altul. După câteva clipe în care ochii păreau a le ieşi din orbite, s-au repezit amândoi la telefon să-l ridice în acelaşi timp. L-a prins mai repede Silvia şi fără să aştepte vreun sunet a strigat:
– Alo!
– Mamă, alo, sunt…
– Fata mea, fata mea, unde eşti tu…
– Mamă, nu vorbi dar să mă asculţi… repede, mamă!
– Spune, spune, fata mamei, trăieşti? Doamne!
– Da mamă, spune-i lui tăticu… M-a răpit şi m-a bătut…
– Cine, Iuliana mamă, cine a…
– Taci şi fii atentă, mamă!
– Bine, spune repede unde eşti…
– Mamă, m-a bătut şi m-a violat…
– Of, Doamne, Tu unde ai fost, Doamne? Fata mea…
– Sunt într-o casă încuiată. Într-o comună spre Giurgiu sau Alexandria…, nu ştiu… Mamă ţine minte numărul maşinii…
– Spune, spune maşina, da!
– Mamă, e o maşină albastră…, albastru deschis, cu W pe capotă… cred că e wolkswagen. Are numărul…! Ai înţeles?
Silvia îl privea pe Tudor cu spaimă şi groază în ochi şi repeta cu voce tare…”albastru deschis, cu W pe capotă, adică ceva ca „folvagăn”, are numarul…”
– Am zis bine, Iulica mea?
– Da, ţine minte. Anunţaţi Poliţia… A fost un poliţist la poartă dimineaţa asta. A plecat, mamă…, iar eu, eu…
Silvia nu a mai înţeles nimic. Fata plângea cu sughiţuri şi câteva zgomote înfundate i-au acoperit ultimele cuvinte.
– Tudore! Hai repede la Poliţie, omule, ca să spunem…
– Stai! Stai să dau telefon, mai întâi, a zis el cu vocea sugrumată de emoţie şi furie. Să le spunem maşina, femeie, să le spunem numărul ca să-l găsească pe nenorocit!
Îşi păstra cumpătul, deşi înţelesese totul din frânturile de cuvinte pe care le auzise. Simţea că se prăbuşeşte, dar gândul că trebuie să-l prindă pe cel ce-i violase şi bătuse fata parcă-i dădea putere şi luciditate…
*
Şeful Secţiei de Poliţie se afla în şedinţă de analiză a activităţilor desfăşurate în legătură cu mai multe fapte cu caracter infracţional, comise în teritoriul de competenţă de autori necunoscuţi. Era prezent şi comisarul ce coordona grupa operativă constituită după ce Iuliana fusese dată în urmărire generală, ca urmare a dispariţiei ei în condiţii neelucidate. Om cu experienţă în domeniu, fost lucrător la „judiciar” şi ofiţer criminalist la câteva unităţi teritoriale de Poliţie, reprezentantul IGPR era nemulţumit de felul în care au demarat primele investigaţii, deoarece furnizaseră prea puţine date.
Reuşise să pună cap la cap câteva informaţii vagi şi dăduse în urmărire, printre altele, chiar în noaptea ce se consumase, autoturismul „wolkswagen” de culoare albastră pe care un pensionar îl văzuse parcat câteva seri în apropierea blocului în care domicilia familia fetiţei. Ordinul era foarte precis: identificarea autoturismului şi, în baza datelor de înmatriculare, a posesorului şi a domiciliului ori reşedinţei acestuia. Circa 15 autoturisme cu aceasta marcă şi culoare apropiată fuseseră deja identificate în Bucureşti şi şase judeţe dar, nici pe departe, nu existau date ori indicii că deţinătorii lor puteau avea cea mai mică legătură cu dispariţia fetei. Pusese deja sub observaţie un grup de persoane ce aveau la activ fapte de acest gen.
Colabora destul de operativ cu Direcţia Generală şi cu Serviciile de Evidenţă Informatizată a Persoanelor şi luase deja legătura cu şefii Serviciilor de Intervenţie Rapidă, precum şi cu reprezentanţi ai Parchetului. Era furios că nu toţi şefii de post făcuseră recunoaşteri în raza de competenţă, pentru a depista şi raporta despre prezenţa autoturismului cu puţinele date cunoscute. Ceruse, în acest sens, sprijinul şefului Direcţiei de resort din IGPR dar dispoziţiile parcă se transmiteau ori se executau cu încetinitorul.
– Domnilor, în cel mult 24 de ore trebuia să avem rapoarte despre prezenţa tuturor autoturismelor cu marca asta. Trebuia să cunoaştem locul precis în care se găseşte fiecare. Ce se întâmplă, domnilor? a ridicat vocea comisarul Olaru privind încruntat spre frunţile plecate ale celor prezenţi. Aţi luat de la dispecerat toate comunicările? Care sunt judeţele ale căror servicii de circulaţie nu au rezolvat problema asta? Daţi-mi lista, imediat!
Era nemulţumit şi de felul în care au fost exploatate informaţiile obţinute de la farmacista care-l văzuse pe bărbatul despre care spunea că ar fi îmbrăţişat-o pe Iuliana. A stat de vorbă personal cu ea şi a refăcut portretul robot al individului. Era mare diferenţă între acesta şi cel ce se difuzase deja la toate instituţiile Ministerului Internelor si Reformei Administrative…
… Sunetul telefonului de pe biroul şefului Secţiei de Poliţie a tensionat şi mai mult atmosfera şi toate privirile s-au îndreptat către omul care le făcea semne de atenţionare în timp ce scria şi repeta cuvintele lui Tudor învăluite într-un amestec de emoţie, bucurie, speranţă şi furie: „…un autoturism de culoare albastru deschis, marca Wolkswagen, cu numărul…, o casă încuiată într-o comună, posibil pe şoseaua…”!
– Bine, mulţumesc! Rămâneţi acasă, vă rog! Vă voi căuta eu personal şi fiţi siguri că vom rezolva rapid acest caz, a încheiat comisarul discuţia.
Toată asistenţa se ridicase tăcută în picioare şi aştepta dispoziţiile comisarului Olaru, cel ce coordona activităţile grupei operative şi care, plin de energie şi luciditate, a început să vorbească scurt şi precis în timp ce contacta pe două telefoane mobile şefi ai anumitor servicii.
A obţinut foarte repede date cu privire la deţinătorul autoturismului şi domiciliul acestuia. Un zâmbet de satisfacţie i s-a furişat în colţul gurii când a arătat numele acestuia pe lista de suspecţi puşi sub observaţie. Un zâmbet înlocuit rapid de contractarea furioasă a muşchilor faciali sub sprâncenele arcuite brusc a furie. Cuvintele au izbucnit, parcă dorind să spargă pereţii:
– De ce, aia a mă-sii, nu am primit nimic despre individ? Cine mama dracului l-a supravegheat?!
Tăcere. Aproape toţi lucrătorii priveau covoarele de pe podea.
– Gata, la treabă! a încheiat el fără să aştepte un răspuns pe care nici nu credea că-l va primi imediat.
În mai puţin de o oră şi jumătate, trei maşini se opreau, din mare viteză, în preajma casei în care se găsea Iuliana. Au coborât aproape din mers „mascaţii”, după cum le spune populaţia, care au intrat, în tăcere şi extrem de rapid, o parte în curţile vecine şi o altă parte peste poarta încuiată, la care lătrau deja cu furie cei doi dulăi ce au fost puşi de îndată pe fugă.
Un lucrător mascat a ridicat prelata de pe maşină şi a citit numărul de înmatriculare. A transmis scurt:
– Se confirmă!
Somaţiile au sunat cu putere la cele două uşi de acces şi la ferestre. Nu a răspuns nimeni. Casa părea a fi pustie. În câteva secunde, uşile au sărit din balamale şi echipa a pătruns în imobilul ce a fost răscolit extrem de rapid, încăpere cu încăpere. În ultima dintre ele au găsit-o pe Iuliana căzută pe covorul de iută, cu un braţ prins sub trup şi cu celălalt, cu telefonul strâns în palma ei micuţă, întinsă către fereastră…
*
Oboseala, teama, emoţiile şi toate întâmplările nefericite prin care trecuse biata fată într-un timp scurt, ce i se păruse a fi o veşnicie, au învins-o.Vocea mamei sale venea parcă din ce în ce de mai departe până nu a mai auzit-o. O moleşeală dulce şi înceată se cobora de la cap, curgând alene către tălpile picioarelor ce tremurau ca pătrunse de frig. Ochii priveau fix la perdeaua murdară ce se depărta încet, puţin câte puţin, pierzându-se în ceaţa ce începuse s-o învăluie.
A întins mâna să se prindă de pervaz dar nu a mai apucat. L-a simţit cum lunecă pe sub palmă, la fel ca şi zidul ce-şi apăsa asperităţile pe vârful degetelor ei. A mai apucat să pună palma pe podea, ca ultim gest conştient, înainte de a cădea.
Întunericul ce a cuprins-o brusc, a înfricoşat-o pentru puţin timp, poate câteva secvenţe de secundă, până a apărut acea lumină fantastică ivită uniform din toate direcţiile, îmbrăţişând-o şi transmiţându-i o căldură uşoară şi plăcută, ce-i amintea de trupul mamei sale pe când o alăpta.
A întins braţele să cuprindă sânii plini cu mâinile ei micuţe şi a început să gângurească, fericită, în legănatul plăcut al luminii ce o purta spre înălţimi. S-a desprins, mai apoi, cu gesturi molatice, pentru a pluti singură, în ritm de vals, pe muzica îngerească izvorâtă, parcă, din trupul ei şi zâmbea fericită stelelor de care se apropia dansând.
Creştea pe măsură ce se înălţa şi îşi privea rochiţele dantelate cum îşi fluturau poalele atingând covorul de flori minunat colorate, aşternut la picioarele ei. Deplin fericită, a ajuns la pădurea ce îşi deschidea bolţile pline de ramuri înmugurite, pe care un noian de păsărele scoteau triluri fermecătoare şi, fără să-şi oprească dansul, a intrat pe cărările înguste unde a simţit, ca într-o mângâiere răcoroasă, iarba proaspătă plină de rouă.
S-a aplecat să-şi plimbe palmele micuţe prin picăturile transparente în care înotau steluţe vii de lumină şi apoi le-a dus la gură să-şi umezească buzele ce, brusc, se uscaseră şi căpătaseră un gust acru-sărat. A repetat mişcarea şi, speriată că toată iarba dispăruse şi setea năprasnică o invada cu durere, a deschis ochii brusc şi a şoptit cu greu:
– Apă!
O mână blândă îi umezea buzele cu un tifon îmbibat în apă şi-i ştergea fruntea asudată. Când a simţit fierbinţeala a două lacrimi pe obrazul ei, şi-a concentrat cu greu privirea până ce umbrele în alb-gri au prins forme şi dimensiuni. A recunoscut, după mare sforţare, chipul îngrijorat aplecat asupra ei şi a văzut lacrimile mari izvorând, în cea mai adâncă tăcere, din ochii mamei sale.
A suspinat adânc şi a strigat cu un ultim efort:
– Mamă!
Lacrimile i-au inundat ochii şi toată fiinţa ei s-a prăbuşit într-un alt leşin…
by 
Array
A trecut ceva timp, de la atacul informatic direct, de foarte rea-credinţă, prin care revista universală de creaţie şi atitudine culturală ARMONII CULTURALE (www.armoniiculturale.ro, înfiinţată la Adjud în februarie 2011), a fost desfiinţată aproape în totalitate. Dispariţia din spectrul online a acestei reviste, devenită în scurt timp valoroasă, prin numele care şi-au adus contribuţia la construirea acesteia, a constituit un real motiv de regret pentru cei peste 900 de colaboratori, de pe cinci continente. În perioada activităţii sale online, revista Armonii Culturale s-a constituit într-un pol pozitiv de atragere a scriitorilor valoroşi, atât din ţară, cât şi din diaspora..