EUGEN DORCESCU

PICTURA NINEI CERANU SAU O CĂLĂTORIE SPRE INSULA FERICIȚILOR
Doamna Nina Ceranu, cunoscuta prozatoare și poetă, ne-a mărturisit, de curând, soției mele și mie, într-o scurtă vizită colegială, că, de o vreme, se îndeletnicește și cu pictura. Și ne-a dăruit două dintre lucrările sale.
După plecarea autoarei, am contemplat atent cele două tablouri și mi s-au părut îndeajuns de interesante. Nu aveau titluri, ceea ce, inițial, m-a descumpănit, dar, ulterior, mi-a dat curaj, întrucât, astfel, puteam comenta, liber, nestingherit și neîngrădit, obiectul artistic și puteam identifica, eventual, starea de spirit care, în opinia mea, l-a generat. Ca urmare, cercetând cele două picturi și străduindu-mă să descifrez, dincolo de formă, substanța, altfel spus, să recuperez, de sub mesajul imediat, descriptiv, polisemic, al culorilor, un univers simbolic, mijlocit de acestea, un elan din adânc, un gând tăinuit, nenumit, un profil abisal, sau o dinamică particulară, am conchis că pictura Ninei Ceranu m-ar putea îndemna să concep un eseu narativ, o poveste despre eul creator și despre eul empiric, despre o decizie existențială, realizată fantasmatic, prin infinita semioză a tușelor de culoare.
La următoarea sa vizită, am rugat-o să-mi ofere, spre edificare și studiu, mai multe lucrări. Și, după câteva zile, am primit douăsprezece. Am reținut zece, pe care le-am alipit celor două dintâi și a fost uimitor să constat că intuiția mea inițială se confirmă, că douăsprezece tablouri se înlănțuie organic, fixând, vizual, prin sugestia culorii, printr-o sinestezie sui-generis, etapele unei călătorii imaginare. Călătoria poate fi, deopotrivă, a pictoriței, a comentatorului sau a celor doi. Important este că ea există și că cele douăsprezece tablouri, departe de a plictisi și de a obosi, fie decriptează, viguros și pasionant, misteriosul voiaj (dacă este, cumva, și al autoarei), fie l-au inițiat (dacă este numai himera hermeneutului). Lucrarea răzlețită de grup nu este lipsită de valoare, dimpotrivă, ci, cum se va vedea mai departe, este, pur și simplu, independentă, are o personalitate distinctă.
Tema ciclului ar fi (în viziunea mea) evadarea din contingentul imediat, opresiv și detestat. Înfăptuirea ei se întinde pe mai multe secvențe, evocate, convingător, de imagini. Acestea din urmă par a scoate la lumină, convertite în textura culorilor, plăcile tectonice ale subconștientului, aspirațiile și freamătul lui. Tablourile s-au organizat, cvasi-spontan, după cerințele lăuntrice ale unui drum, de la repulsie și întunecime, la bucurie și lumină. În consecință, cum se va observa numaidecât, le-am numerotat, potrivit cu funcția lor în configurarea, în desfășurarea lineară a istorisirii.
I. Tărâmul unde existența a devenit apăsătoare și chiar repulsivă este un țărm (1 și 2), așa cum probează prezența întunecată a scoicilor năclăite de mâl, alături de care sunt placate frunze, neguroase și ele, putrefacte. Distingem și un mic spațiu alb, iluminat, probabil locul eului, înconjurat și asaltat de semele acvatic, teluric, animal. Nu știm, încă, dacă ne aflăm pe țărmul unui râu sau pe țărmul mării.
II. Din acel restrâns areal luminos, din platitudinea realistă a țărmului, se face un apreciabil salt simbolic odată cu apariția a ceea a ceea ce am numit Ochiul hipnotic al mării (3). Știm acum că eul se găsește la marginea unei mări și că, din imensitatea acvatică, de un albastru stins, îl privește și îl ademenește spre larg, spre o altă lume, marea însăși, prin pupila ciclopică a unui vârtej, a unui sorb. O mare presărată cu pete de culoare brună, una dintre acestea, în dreapta tabloului, dreptunghiulară, iconică, anunțând spațiul râvnit, paradisiac, salvator, ce justifică și întemeiază călătoria. Vom numi acest țel, încă neconștientizat, Insula fericiților. Iar marea purtătoare la suprafață de pânzeturi brune ne amintește de Marea sargaselor.
III. Urmează desprinderea și plecarea, în mare grabă, în trombă (4). Momentul e figurat prin două jeturi de culoare roșiatică, trasate, parcă, între cer și mare, desemnând și plutire și zbor, de fapt înscrise vertiginos în acest mediu neptunic și uranic deopotrivă, ca un țipăt, ca un strigăt de înfrigurată eliberare, însoțit de propriul ecou. Două memorabile semne indiciale, ce exprimă nu doar direcția mișcării, ci și necesitatea ei vitală, iminența și impetuozitatea ei.
IV. Ne situăm, de acum înainte, în beatitudinea plutirii (5), călăuză fiind, pare-se, vedenia (fascinația) Insulei fericiților: formă geometrică maronie, fluidă, cu un miez brun-gălbui, asemănător algelor sargase ce presară, capricios, întinderea albastră. Marea se zbate, nu curge, sargasele palpită odată cu ea. Și demersul nostru, de factură precumpănitor psiho-critică, își caută și își află argumentele.
V. Este surprinsă, astfel, trecerea prin ceasurile unei zile. Marea în zori (6): optimism, lumină crudă, proaspătă, energie, vitalitate. Marea la amiază (7): dispersie de forme, albastru, brun, verde, ca într-un miraj, bucurie, extaz, uitare. Marea în amurg (8): biruința cvasi-deplină a sargaselor maroniu-roșiatice, în stânga, jos, ca un memento, conturul incert al Insulei fericiților, visare, melancolie blândă, plonjare în profunzimea sinelui. Aceste tablouri îmi par a fi printre cele mai izbutite din ciclu. Culorile, puternice în sine, sunt intens grăitoare sub raport aluziv, trezind, fără greș, echivalentul lingvistic credibil, chemându-și, altfel spus, propriul nume din câmpurile semantice ale afectului și ale imaginarului. Acest parcurs tonic, euforic, se încheie abrupt și dureros cu o foarte reușită lucrare, Marea în noapte (9): coșmar, amintirea tărmului abandonat (aglomerare de frunze pământii, un verde întunecat, morbid, neliniștitor).
VI. Dar noaptea se duce, călătoria continuă și asistăm, în zori, la o plutire calmă, lucidă, asumată, definitivă (10). Orizontul e plin de năzărirea, de nălucirea obsesivă, frontal, a Insulei fericiților – forme geometrice într-o perpetuă geneză, ochiuri de apă, perdele de sargase. O lume nouă, o altă lume.
VII. Și iată țărmul, noul țărm (11), încă întomnat coloristic, diferit, totuși, ca dispunere și nuanțe, de cel părăsit cândva, și iată, sub un potop de lumină, Insula fericiților (12), năvălind spre privitor din noianul de verde lichid și de albastru. Călătoria se oprește aici, sufletul ultragiat se redescoperă și este iarăși cu sine și cu ambianța dorită și halucinată.
Cât despre acea lucrare oarecum excentrică, misterioasă, ermetică, mizând pe roșu sângeriu, dar și pe alb sau verde, antrenând o risipă de globuri-fructe mărunte, ea ar putea ilustra, spre exemplu, comorile mării sau ar putea trimite gândul, de la Marea sargaselor, la Marea coralilor (i-am zis Comorile mării).
O poveste frumoasă, țesută din culori, forme și cuvinte, o poveste despre fericirea și nefericirea umană, o poveste pe care am situat-o pe limbul cețos dintre negura subconștientului și lumina conștiinței – acolo unde se deconspiră, se nasc și se certifică adevăruri despre destinul ființei umane.
O poveste pe care mi-au inspirat-o cele douăsprezece tablouri, nu singura posibilă, firește, o poveste ce transcrie lectura mea, poate numai și numai a mea, o poveste pe care mi-o asum și-o iscălesc:

Eugen Dorcescu

by

Referinţă Bibliografică

EUGEN DORCESCU, PICTURA NINEI CERANU SAU O CĂLĂTORIE SPRE INSULA FERICIȚILOR/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 13 ianuarie 2025