Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Proza » Povestire » Eugen Oniscu: EȘECUL

Eugen Oniscu: EȘECUL

La marginea unui oraș din nordul României locuia în casa ei o bătrână singură, pe nume Sanda. Casa ei era situată pe marginea șoselei pe lângă alte case ce se înșiruiau la intrarea în oraș. Avea în jur de șapte ari de pământ. Partea unde era construită casa era în deal, iar în partea ce cobora în vale a pământului avea o mică grădină pe care bătrâna o lucra cu drag după puterile ei. Casa era veche, așa cum construiau oamenii demult cu prispe și stâlpi de lemn ce susțineau streșinile, făcută din chirpici, unsă cu lut și văruită pe afară în alb, cu uși și geamuri de lemn ca pe vremuri. La început casa fusese învelită cu stuf, apoi cu carton și după moartea bărbatului ei ce lucrase ca dulgher, făcând un împrumut de la casa de pensii Sanda reuși să învelească casa cu tablă albă, zincată. În casa ei mobila era tot veche, de la mesele și scaunele din lemn de stejar meșterite de bărbatul ei până la șifonerele și dulapurile ce le cumpărase demult, toate erau foarte vechi. Pe pereți avea câteva icoane pictate pe lemn ce erau îngălbenite de timp și câteva tablouri pe care în vremea când bărbatul ei era un om în toată puterea cuvântului le cumpărase, acele tablouri erau picturi cu imagini ale mării negre pe care pluteau diferite ambarcațiuni.

Viața bătrânei se desfășura destul de monoton deși se apropia de optzeci de ani încă se mai putea descurca singură cu treaba prin curte și cu tot menajul casei. Își lua pensia după care își făcea cumpărăturile de la un magazin pe care îl avea în apropierea casei. Serile și le petrecea pe prispa casei privind mașinile și oamenii ce treceau pe acolo sau discutând cu unii vecini. Toată acea viață monotonă a ei fu tulburată de un telefon pe care îl primi de la unicul ei fiu, pe nume Ovidiu, care o înștiința fără ai da prea multe detalii că într-o săptămână vine acasă pentru a rămâne o perioadă mai lungă de timp. Bătrâna primi vestea ca un șoc pentru că fiul ei o suna foarte rar. El locuia de la vârsta de douăzeci și cinci de ani la Timișoara și venea foarte rar să o viziteze. Știa că Ovidiu avea familie, servici, toată viața lui era acolo. De ce oare venea el singur?

Se frământă puțin bătrâna apoi se apucă să facă curat prin casă, prin curte după puterile ei, dorind să-și primească mai bine băiatul mai ales că nu îl mai văzuse de mult timp. Ovidiu apăru la casa părintească trist și răspunzând foarte scurt la întrebările mamei sale. Pe scurt o lămuri că nu mai avea servici, era divorțat și venise să locuiască cu ea. Bătrâna rămase uimită dar nu îndrăzni să-și mai supere feciorul cu întrebări sâcâitoare. Ovidiu era un bărbat de aproape doi metri înălțime, cândva fusese deosebit de frumos dar și la cei cinzeci și șapte de ani pe care îi avea încă mai apărea ca un bărbat prezentabil deși se cam ramolise. Avea părul mare, cândva acel păr fusese șaten însă încărunțise mult, fruntea înaltă, cu sprâncenele stufoase, ochii negrii mari ce reflectau o tristețe apăsătoare, obrajii și bărbia străbătute de mici riduri, întreg chipul său încă îl mai arăta ca un bărbat destul de impunător.

Deși pe fața lui se distingea și o ușoară expresie a dependenței de alcool. În ultimul timp consuma foarte mult alcool din cauza faptului că toată lumea lui atât de minunată se destrămase, iar el se simțea ca un om ratat și nu mai avea putere să lupte pentru a încerca să reconstruiască totul sau cel puțin să mai salveze ce se mai putea salva. Se instală în casa părintească în una din camere și începu să trăiască o viață de om singuratic. Aproape zilnic se ducea la magazin și își cumpăra bere, vin, sau alte băuturi tari. Adeseori se așeza pe un scaun în spatele casei, nu îi plăcea să stea pe prispă în fața casei pentru că nu dorea să se relaționeze prea mult cu alți vecini. Cădea pe gânduri, cu mama sa nu vorbea decât strictul necesar, iar bătrâna nu îl bătea prea mult la cap îl lăsa singur cu gândurile și frământările lui.

Așa că Ovidiu în acele zile de vară rămânea adâncit în gândurile sale sumbre. Își relua pe linia amintirilor toată viața sa așa cum fusese odată un tânăr chipeș ce făcuse școală, apoi armata, după care căpătase un bun servici la Timișoara la CFR apoi se căsătorise cu Irina fosta sa soție, după care veniseră cei doi copii. Și un timp gândurile sale îl purtau prin amintiri frumoase până ce tabloul vieții sale începea să aibă culorile sumbre ale nefericirii. Se revedea în acea sală sinistră a tribunalului divorțând de Irina și familia sa destrămându-se. De atunci începuse să bea extrem de mult în dorința de aș potoli durerea din suflet, din dorința de a uita, din dorința de a depăși totul. Dar nu putea să mai depășească acea năpastă și nici să mai lupte pentru a căuta un liman al izbăvirii, se resemnase pentru că știa că totul era pierdut pentru totdeauna.

După divorțul lor care survenise pe fondul unor neînțelegeri și certuri, băiatul lor care îi semăna foarte mult la chip plecase în Anglia la lucru. Iar fata lor se căsătorise cu un băiat din Timișoara. Cu Irina era imposibil să se mai reconcilieze despărțirea lor era ireversibilă. Numai avea nici un scop pentru care să mai trăiască, așa că bea tot mai mult. Pe măsură ce săptămânile și lunile se scurgeau devenea tot mai închis în el și mai dependent de alcool. Bătrâna pentru că el era unicul ei copil încercase odată când îl văzu treaz să-i atragă atenția că nu este bine ce face, dar nu făcu decât să-l supere și mai tare și în ziua acea bău și mai mult.

Într-una din zile, bătrâna muri făcând infarct în somn. După moartea mamei sale Ovidiu rămase singur în casa părintească și se puse și mai tare pe băutură. Când era treaz rămânea dus pe gânduri și pe fața sa avea imprimată pecetea resemnării și a conștienței faptului că se nenorocea singur. Dar în ciuda faptului că conștientiza că se autodistruge continua să consume alcool în cantități mari și să se izoleze de oameni. Orizontul vieții sale se întunecă teribil și nu mai pătrundea nici o rază de speranță. Continua să regrete faptul că cândva viața sa fusese nespus de frumoasă și împlinită, apoi totul se transformase într-un lamentabil eșec.

Muri în al doilea an după ce venise acasă în ultimele zile ale verii. După ce stătuse o săptămână în spital din cauza unor mari probleme pe care le avea la ficat și la alte organe afectate de faptul că consuma mult alcool. Externat fiind din spital și având tratament de făcut, el renunță la tratament și se apucă din nou de băut și îi fu fatal. Toată acea decădere a sa în ciuda loviturilor pe care le primise de la viață ar fi putut fi oprită dacă ar fi decis să lupte, să se ridice și să caute chiar și în acea situație disperată un liman al izbăvirii. Dar nu dorise să mai lupte, se lăsă copleșit de durere resemnându-se în fața realității teribile, căutându-și remediul în consumul de alcool fără măsură.

Băiatul său ce se numea Sorin aflând de moartea tatălui său veni din Anglia unde lucra cu prietena sa la o spălătorie auto. Se reuni cu mama și sora sa pentru al înmormânta pe tatăl său. După ce află de la vecini cum trăise în ultimii ani tatăl său se întristă și gândi: ,,Bietul meu tată cât de mult a putut să decadă și ce om era odată, îl admiram fiind fascinat de faptul că era un tată deosebit chiar dacă avea și unele defecte de caracter ca orice om. Și chiar dacă s-a divorțat de mama, oare cum de nu a înțeles că nu totul era pierdut și că trebuia să caute o rază luminoasă pe care să o urmeze în toată acea situație critică în care se afla. Și ce lecție mare pentru mine pot extrage din sfârșitul tragic al tatălui meu că alcoolul nu este calea, și nici drogurile, ci încrederea în Dumnezeu și să privesc mereu viitorul cu speranță oricât de grele ar fi circumstanțele vieții.”

Facebooktwitterby feather